Enigma Otiliei

George Călinescu
Caracterizarea personajului

Publicat în 1938, romanul „Enigma Otiliei” apare la sfârșitul perioadei interbelice și este al doilea
dintre cele patru romane scrise de G. Călinescu. Teoreticianul romanului românesc optează pentru romanul
obiectiv și metoda balzaciană (realismul clasic), dar depășește acest program estetic, apelând la elemente de
modernitate.
Prin temă, romanul este balzacian și citadin. Caracterul citadin ține de modernismul lovinescian.
Frescă a burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, prezentată sub aspect social și economic
(istoria moștenirii lui moș Costache Giurgiuveanu), imaginea societății constituie fundalul pe care se
proiectează formarea/maturizarea tânărului Felix Sima care, înainte de a-și face o carieră, trăiește experiența
iubirii și a relațiilor de familie.
Titlul inițial, „Părinții Otiliei”, reflectă ideea balzaciană a paternității, deoarece fiecare dintre
personaje determină cumva soarta orfanei Otilia, ca niște „părinți”. Autorul schimbă titlul din motive
editoriale și deplasează accentul de la motivul realist al paternității la misterul protagonistei.
Din punct de vedere al perspectivei narative, întâmplările din roman sunt relatate la persoana a III-
a, de către un narator omniscient și omniprezent. Naratorul se ascunde în spatele diverselor măști (de
exemplu personajul-reflector Felix Sima, prin intermediul căruia sunt prezentate alte personaje), fapt dovedit
și de limbajul uniformizat.
Compozițional, romanul este alcătuit din douăzeci de capitole și este construit pe mai multe planuri
narative, care urmăresc viața unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix, al
membrilor clanului Tulea, al lui Stănică etc. Un plan urmărește lupta dusă de clanul Tulea pentru obținerea
moștenirii lui Costache Giurgiuveanu și înlăturarea Otiliei Mărculescu. Al doilea plan îl prezintă pe tânărul
Felix Sima care, rămas orfan, vine la București pentru a studia Medicina, locuiește în casa tutorelui său,
avarul Costache Giurgiuveanu, și trăiește iubirea adolescentină pentru Otilia.
Încă din incipit, este precizat statutul social al Otiliei - studentă la Conservator. Din punct de vedere
al statutului psihologic, aceasta rămâne o enigmă, tocmai pentru că naratorul evită să folosească monologul
interior sau chiar stilul indirect liber, urmărind-o pe Otilia exclusiv prin manifestările ei exterioare. Ea însăși
se judecă într-un mod lucid, descoperindu-și structura dilematică: „Eu sunt o zăpăcită, nu știu ce vreau”,
„noi, fetele, suntem mediocre și singurul meu merit este acela că-mi dau seama de asta”.
Statutul moral al personajului este cel de adolescentă orfană care are încă nevoie de protectori
(Costache și Pascalopol), dar are un potențial intelectual superior față de copiii din familia Tulea (deși
orfană, este studentă în Bucureștiul anului 1909).
Trăsăturile personajului sunt evidențiate prin următoarele secvențe narative: în episodul în care
Felix intră în camera Otiliei dezordinea îl atrage, conducându-l către un univers spiritual al „ascunzișului
feminin”, potrivit cuvintelor autorului. Intrarea în spațiul labirintic al Otiliei marchează începutul unui traseu
afectiv sinuos, la capătul căruia cei doi se redescoperă – Felix matur, Otilia independentă. Atracția față de
Otilia îl dezamăgește, căci nu reușește să o înțeleagă, fata are schimbări bruște de atitudine, pe care mintea
rațională a lui Felix nu le poate accepta. ("o fata admirabilă, superioară, pe care n-o înțeleg").
O altă secvență relevantă pentru construcția personajului este cea în care Felix îi mărturisește Otiliei
că o iubește, prin intermediul unei scrisori. Fata nu reacționează în niciun fel la declarația de dragoste a lui
Felix și, într-un gest de exaltare nebunească, tânărul fuge de acasă. Otilia îl caută peste tot cu trăsura, iar
când, în sfârșit îl găsește în parc, așezat pe o bancă încărcată cu zăpadă, comportamentul ei este la fel de
neclar și misterios ca întotdeauna, lăsând loc în sufletul lui Felix dezamăgirii și nedumeririi. Conversația
tinerilor evidențiază cele afirmate: „-Ce copil ești! Ți-am citit scrisoarea, dar am uitat, știi că sunt o zăpăcită.
[…]/-Otilia, e adevărat? Mă iubești?/ – Ei, ei, nu ți-a spus nimeni că te urăște.”
Studentă la Conservator, înzestrată „cu un temperament de artistă”, Otilia reprezintă tipul cochetei,
dar întruchipează, în egală măsură, misterul feminin.
Întâiul portret fizic al Otiliei este realizat prin tehnici moderne din perspectiva lui Felix, pe care ea
îl primește cu căldură în casa lui moș Costache: „Felix privi spre capătul scării ca spre un cer deschis și
văzu, în apropierea lui Hermes cel vopsit cafeniu, un cap prelung și tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând
până pe umeri.” „Verișoara” Otilia pe care o știa doar din scrisori îl surprinde în mod plăcut, mai ales că
frumusețea ei contrastează cu portretul fetei bătrâne Aurica, iar delicatețea cu asprimea Aglaei: „Fata părea
să aibă optsprezece-nouăsprezece ani. Fața măslinie, cu nasul mic și ochii foarte albaștri, arăta foarte
copilăroasă între multele bucle și gulerul de dantelă. Însă în trupul subțiratic, cu oase delicate ca de ogar, de
un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă și pătată a Aureliei, era o mare libertate de mișcări, o stăpânire
desăvârșită de femeie”.
Până la capitolul al XVI-lea, Otilia este reprezentată mai ales prin comportamentism (fapte, gesturi,
replici), cititorul cunoscându-i gândurile doar din propriile mărturisiri, fără a beneficia de perspectiva unică
a naratorului. Această tehnică este dublată, în același spațiu narativ, de reflectarea poliedrică a personalității
Otiliei în conștiința celorlalte personaje (pluriperspectivism), ceea ce îi conferă ambiguitate personajului, iar
în plan simbolic sugerează enigma, misterul feminității. Relativizarea imaginii prin reflectarea în mai multe
oglinzi paralele alcătuiește un portret complex și contradictoriu: „fe-fetița” cuminte și iubitoare pentru moș
Costache, fata exuberantă, „admirabilă, superioară” pentru Felix, femeia capricioasă „cu un temperament de
artistă” pentru Pascalopol, „o dezmățată, o stricată” pentru Aglae, „o fată deșteaptă” pentru Stănică, o rivală
în căsătorie pentru Aurica, „cea mai elegantă conservatoristă și mai mândră” pentru colegii lui Felix, care
invidiază familiaritatea tânărului cu Otilia. Însă cel care intuiește adevărata dimensiune a personalității
Otiliei este Weissmann, prietenul lui Felix care îi spune acestuia, la un moment dat: „Orice femeie care
iubește un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariție luminoasă. Domnișoara Otilia trebuie
să fie o fată inteligentă. După câte mi-ai spus, înțeleg că te iubește”.
În scena jocului de table, Aglae îi așază pe Felix și pe Otilia în aceeași categorie, prin caracterizare
directă: „N-am știut, faci azil de orfani”, îi reproșează ea fratelui său. Condiția de orfan a fetei, evidențiată
de primul titlu al romanului, „Părinții Otiliei”, este precizată în această scenă din cel dintâi capitol.
Scriitorul însuși justifică misterul personajului feminin prin prisma imaturității lui Felix, afirmând:
„Nu Otilia are o enigmă, ci Felix crede că are. Pentru orice tânăr de douăzeci de ani, enigmatică va fi în veci
fata care îl respinge, dându-i dovezi de afecțiune.”
Otilia Marculescu nu spune prea multe lucruri despre ea, ci lasa faptele sa vorbeasca de la sine. Este
copilaroasa si matura in acelasi timp: “Eu am un temperament nefericit, ma plictisesc repede, sufar cand sunt
contrariata”
Caracterizarea indirecta prin fapte, actiuni si gesturi arata ca Otilia este un personaj complex cu un
comportament derutant, fiind capabila de emotii puternice, pentru a trece cu usurinta de la o stare la alta,
imprastiata si visatoare dar si lucida. In relatia cu celelalte personaje, ea da dovada de intelegere. Ea il
iubeste pe Felix, fiind pentru aceasta prima experienta erotica, dar penduleaza intre el si Pascalopol.
Motivatia alegerii poate fi considerată un act de sacrificiu pentru Felix, al carui viitor l-ar fi ruinat alegandu-
l.
Conflictul romanului se bazează pe relațiile dintre două familii înrudite. Membrii acestora aparțin
unor tipologii care conturează universul social. Din prima familie fac parte Costache Giurgiuveanu
(posesorul averii) și Otilia Mărculescu (o adolescentă orfană, fiica celei de-a doua soții decedate a lui
Costache). În această familie pătrunde Felix Sima, nepotul bătrânului, care vine la București pentru a studia
Medicina. Tânărul va locui la tutorele său legal, moș Costache. Un alt intrus este Leonida Pascalopol,
prieten al bătrânului. Afecțiunea moșierului pentru Otilia, pe care o cunoaște de mică, și dorința de a avea o
familie care să-i alunge singurătatea reprezintă motivele vizitelor repetate ale lui Pascalopol în casa lui moș
Costache. A doua familie, vecină și înrudită, care aspiră la moștenirea averii bătrânului, este cea a surorii
acestuia, Aglae.
În epilog, câțiva ani mai târziu de la aceste întâmplări, Felix se întâlnește în tren cu Pascalopol, care
îi dezvăluie faptul că i-a redat Otiliei cu generozitate libertatea de a-și trăi tinerețea, iar ea a devenit soția
unui conte exotic: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”, afirmă Pascalopol despre
Otilia. Felix observă în fotografia pe care i-o arată moșierul o femeie frumoasă, dar în care nu o mai
recunoaște pe tânăra exuberantă de odinioară, fiindcă „un aer de platitudine feminină stingea totul”.
 În opinia mea, Otilia reprezintă pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o
„enigmă”. Romancierul însuși i-a acordat un loc aparte acestui personaj feminin, în care mărturisește că
regăsește o parte din sine.
În concluzie, misterul personajului pare a se ascunde într-o replică pe care Otilia i-o adresează lui
Felix la un moment dat: „Noi nu trăim decât cinci-șase ani”, trăsăturile contradictorii ale cochetei „cu
temperament de artistă” fiind susținute prin tehnicile moderne de portretizare.