Enigma Otiliei

George Călinescu
Plan eseu

I. Introducere – realism balzacian – ipoteză: „roman polemic” (N. Manolescu)

II. Tematică şi titlu
III. Cronotop – incipit şi final
IV. Acţiune şi conflicte
V. Personaje
VI. Discurs natariv
VII. Încheiere

I. Introducere – realism balzacian – ipoteză: „roman polemic” (N. Manolescu)

- romanul apare în 1938, în plină epocă de sincronizare cu literatura europeană, conform

principiilor formulate de Eugen Lovinescu în paginile „Sburătorului”;
- formula consacrată de Camul petrescu în literatura română încă din 1930 era formula
romanului proustian, de analiză psihologică şi de introspecţie, un roman intelectual, de
idei
- G. Călinescu, teoretician şi critic literar, cunoştea şi înţelegea foarte bine fenomenul
literar, el lucrând în această perioadă la monumentala sa Istorie a literaturii de la origini
până în prezent, apărută în 1941;
- el începe să scrie romane urmând un principiu oarecum ludic - pornind de la premisa că
un critic literar trebuie să fie cel puţin un scriitor ratat, adică trebuie să fi încercat el însuşi
să profeseze actul creator înainte de a formula judecăţi de valoare despre scrierile unor
scriitori;
- spiritul său ludic şi pasiunea pentru exerciţii stilistice se vădeşte şi în Istoria sa – multe
capitole încep cu o biografie a scriitorului realizată à la manière de – imitând, adică,
stilul scritorului analizat;
- scrierea şi publicarea unui roman balzacian în această epocă este un gest ludic, poate şi de
frondă, şi mai curând un exerciţiu stilistic
Ipoteza: Nicolae Manolescu avansează ipoteza că, de fapt, acesta este un „roman
polemic”, care abordează formula balzaciană pentru a o discredita şi, în general, pentru a
discredita ideea de formulă sau manieră literară

II. Tematică şi titlu

- Titlul original „Părinţii Otiliei” indica tema paternităţii şi, în general, pe cea a familiei,
temă predilectă a realismului balzacian;
 - editorul a sugerat, însă, titlul „Enigma Otiliei”, demonstrând o bună înţelegere a
adevăratei problematici a romanului: misterul feminin, insondabil, care se sustrage
convenţiilor burgheze
- romanul abordează, aşadar, o tematică socială, balzaciană: cea mai importantă este tema
moştenirii, cele mai multe dintre personaje sperând că aceasta le va schimba destinul, la
care se adaugă tema căsătoriei ca un contract social şi a arivismului; dar şi o tematică
modernă prin evoluţia personajului principal, imagine a emancipării feminine şi a
misterului feminin; tema iubirii ocupă o poziţie secundară în text, chiar dacă pare să fie o
temă principală.

III. Cronotop – incipit şi final

Descrierile detaliate, în manieră balzaciană, conturează un cadru spaţio-temporal realist,
care valorifică teoria determinismului social – concept sociologic de la sfârşitul secolului al
XIX-lea care susţine ipoteza primatului societăţii asupra comportamentului individual;
conform acestei teorii, ale cărei ecouri se regăsesc în proza lui Balzac, habitusul, adică
mediul în care trăieşte cineva – casă, cartier, oraş, ţară, cultură – determină comportamentele,
gusturile şi modul de viaţă al indivizilor;

Descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu, din strada Antim, este o astfel de descriere
în manieră balzaciană care vorbeşte, de fapt, despre trăsăturile personajului care locuieşte
acolo. Strada Antim este „o caricatură în moloz a unei străzi italice”, proprietarii încercând să
imite nobleţea şi măreţia arhitecturii italiene cu materiale de construcţie ieftine şi cu mână de
lucru nespecializată.
Casa bătrânului Giurgiuveanu scoate la iveală snobismul proprietarului care încearcă să
pară un aristocrat („ferestre gotice”) dar şi meschinăria acestuia („un singur cat (etaj) aşezat
pe un parter scund”, „geamuri acoperite cu hârtie translucidă, imitând un vitraliu de
catedrală”)

O altă trăsătură a balzacianismului se regăseşte în frecvenţa descrierilor „în formă de

pâlnie” – romanul începe cu o imagine panoramică a capitalei, care avertizează asupra
mentalităţii provinciale a protagoniştilor: „curţile şi mai ales ograda bisericii erau pline de
copaci bătrâni, ca de altfel toate curţile marelui sat ce era atunci capitala.” Această imagine
se restrânge la conturarea străzii Antim, focalizându-se apoi pe descrirea din ce în ce mai
detaliată a casei lui Giurgiuveanu. La rândul ei, aceasta are în centru chiar portretul
proprietarului.

Discreditarea formulei balzaciene se regăseşte în atenţia hiperbolizată acordată incipitului

şi finalului. Astfel, cel puţin trei incipituri şi două finaluri are romanul:
Incipit:
- descrierea capitalei, a străzii şi a casei
 - întâlnirea lui Felix cu Giurgiuveanu şi replica suprarealistă a bătrânului: „Aici nu stă
nimeni”
- scena cu jocul de cărţi care întruneşte, prin tehnica „mise en abîme” (a „punerii în
adâncime”) toate personajele principale şi toate conflictele majore

Final:

- sfârşitul poveştii: Felix, părăsit de Otilia, primeşte un bilet în care aceasta îşi explică
gestul

- rezumatul – naratorul îl informează pe naratar în privinţa parcursului lui Felix – după

război a devenit „profesor universitar, specialist cunoscut, autor de memorii şi comunicări
ştiinţifice, colaborator la tratate de medicină cu profesori francezi. Se căsători într-un chip
care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie, într-un cerc de persoane influente.”; de asemenea,
finalul îl arată pe Stănică însurat cu Georgeta, om politic şi afacerist „proprietar al unui
blockhaus pe bulevardul Tache Ionescu. Unele gazete de şantaj îl acuză că patronează
tripouri şi cercuri de morfinomani.”; prin glasul lui Stănică adesat lui Felix, se conturează şi
evoluţia destinului Otiliei – măritată cu Pascalopol, divorţată şi apoi recăsătorită cu un
„bărbat exotic” aşa cum reiese dintr-o fotografie făcută la Buenos Aires.

- rememorarea scenei iniţiale şi a replicii halucinante a lui Giurgiuveanu: „Aici nu stă

nimeni”

Dintre aceste scene, se evidenţiază cele două scene simterice, în care se repetă replica
„Aici nu stă nimeni” – prin care autorul transmite un mesaj estetic, aşa cum, mai incifrat,
face şi Rebreanu prin metafora „drumului alb”, anume ideea că ficţiunea, oricât de realistă,
nu trebuie confundată cu realitatea şi nu trebuie judecată după aceleaşi legi.

IV. Acţiune
Principalul conflict se construieşte în jurul temei moştenirii - toată lumea bănuieşte că
Giurgiuveanu are o avere considerabilă, deşi nimeni nu ştie exact în ce constă întreaga sa avere.
De-a lungul romanului cititorul află că Giurgiuveanu a moştenit o parte considerabilă a averii de
la mama Otiliei, că are un restaurant, nişte apartamente pe care le închiriază mediciniştilor, un
debit de tutun – „e bogat putred, dar se ascunde, nici nu poţi şti bine ce are şi ce n-are” (Stănică)
Cele mai multe personaje speră să obţină această moştenire, convinse că le va schimba destinul.
Aglae se străduieşte să o descurajeze pe Otilia şi îl spionează pe Giurgiuveanu ca să se asigure că
nu o adoptă pe Otilia şi nici nu îi lasă un testament, pentru ca, în urma morţii fratelui său, ea să
fie singura moştenitoare. Ea speră în felul acesta să aibă suficineţi bani pentru a duce o viaţă de
lux, aşa cum şi-a dorit întotdeauna. Aurica, fiica nemăritată a Agalei, speră să se mărite dacă
obţine o parte din moştenire. Stănică, ginerele lui Aglae, ar vrea şi el să obţină moştenirea şi să
îşi continuie preocuparea pentru intrigi şi câştiguri nemuncite fără a se mai îngrijora de traiul
zilnic, deşi nu ar avea niciun drept să pretindă o parte din moştenire.
 Giurgiuveanu însuşi e preocupat de moştenire – ar vrea să lase totul Otiliei dar această
intenţie intră în conflict cu avariţia sa. Are tentativa de a o adopta pe Otilia, astfel încât toată
averea să îi revină ei după moartea bătrânului, dar Stănică îi trimite o scrisoare anonimă prin care
îl sperie pe Giurgiuveanu că lumea va crede, în urma acestui act, că Otilia este amanta
bătrânului, iar Costache renunţă la acest plan. O altă idee este aceea de a vinde averea, pentru a
lăsa banii într-un cont bancar pe numele Otiliei, şi chiar porneşte acest demers, vânzând
restaurantul. Speriat de Stănică şi de avariţia sa, Costache nu se poate hotărî să depună banii,
crezând că sunt mai în siguranţă dacă îi ţine asupra lui. În plus, se gândeşte că ar putea construi o
casă pe numele Otiliei, idee zădărnicită de avariţia sa. Ca să nu cumpere pământ pentru casă, se
hotărăşte să o construiască în curtea casei sale, fără să se gândească la felul în care va locui Otilia
în aceeaşi curte cu Agale. Apoi, în loc să cumpere materiale, le obţine gratuit de la şantiere de
demolări. Observând idila care se înfiripează între cei doi tineri, Costache se gândeşte că această
casă va fi şi a lui Felix, ceea ce crede că îl îndreptăţeşte să ia bani din contul lui Felix pentru
achiziţionarea materialelor de construcţie. În plus, se gândeşte că va asigura un venit Otiliei
construind la parterul viitoarei case o prăvălie în care Otilia să vândă. Toate acestea plănuieşte să
le facă cu o echipă de zidari neprofesionişti, ţigani care, crede bătrânul, dacă vor fi angajaţi pe
timpul iernii, vor lucra pe gratis, fiind mulţumiţi că li se asigură hrană şi adăpost. În plină vară,
Giurgiuveanu cumpără mezeluri pe care să le dea acestor lucrători ipotetici, iar când constată că
mezelurile încep să se strice în pod, le dă Marinei să le servească la masă. Astfel, cei ai casei
constată cu uimire că mesele de obicei sărăcăcioase devin copioase, fără să înţeleagă de ce.
Desigur, planul nerealist al lui Giurgiuveanu nu se materializează.

Un alt conflict important se construieşte în jurul poveştii de iubire dintre Felix şi Otilia. Felix
îi mărturiseşte iubirea şi Otilia, deşi amână foarte mult, îl asigură că şi ea îl iubeşte. Dovada vine
atunci când Felix, gelos, îi cere Otiliei să nu îl mai primească pe Pascalopol şi să nu mai iasă la
plimbare cu el, iar fata consimte, deşi e foarte tristă în urma acestei hotărâri. Pentru a-i curma
suferinţa, Felix acceptă, în cele din urmă, ca Otilia să revină la rutina întâlnirilor cu Pascalopol.
Deşi îl asigură pe Felix de iubirea sa, Otilia pleacă fără veste la Paris cu Pascalopol, şi revine
abia peste trei săptămâni, fără nicio explicaţie. După moartea lui Giurgiuveanu, Felix o cere în
căsătorie pe Otilia, însă aceasta, după ce observă conformismul lui Felix şi dorinţa lui de a se
dedica profesiei, pleacă lăsându-i un bilet.

Conflicte secundare au legătură cu Aurica şi încercările ei deznădăjduite de a se mărita, sau

cu Titi şi aventura căsătoriei sale fără voie cu Ana Sohaţchi. De asemenea, un plan epic secundar
vizează evoluţia bolii lui Simion Tulea, internarea şi apoi abandonarea lui într-un spital de boli
psihice.

Evoluţia lui Stănică Raţiu trece dincolo de povestea căsătoriei sale din interes cu Olimpia, el
amestecându-se în toate evenimentele din roman prin caracterul său insinunat şi intrigant. El
aduce un medic care ar putea să constate senilitatea bătrânului, află despre căsătoria secretă a lui
 Titi, îi spionează mişcările lui Giurgiuveanu şi îi anticipează deciziile, ştie când se întâlneşte
Otilia cu Pascalopol şi îl convinge pe Felix să trăiască o aventură cu Georgeta.

Arta de a împleti aceste poveşti şi ordinea cronologică a evenimentelor înscriu romanul în

tradiţia realismului social balzacian.

V. Personaje
Romanul este o adevărată galerie de portrete: personajele complexe, tipice, a căror descriere
fizică ilustrează trăsături morale, sunt reprezentative pentru maniera balzaciană concentrată în
faimoasa formulare a scriitorului francez: „daţi-mi o mănuşă şi voi reconstitui personajul”

Costache Giurgiuveanu – tipul avarului, cu atât mai credibil cu cât e umanizat de grija
şi iubirea faţă de fiica sa vitregă.

Aglae Tulea –„baba absolută, fără cusur în rău”, după cum o caracterizează Weissmann,
colegul lui Felix.

Aurica Tulea – fata bătrână, care caută cu disperare să se mărite sau măcar să aibă o
experienţă erotică.

Titi Tulea – tipul debilului mintal, preocupat doar de îndeletnicirile pe care le profesează
obsesiv – povestirea cu lux de amănunte a celor mai nesemnificative întâmplări şi copierea în
detaliu a tuturor ilustraţiilor care îi atrag interesul – ceea ce îl face să se considere un artist. În
plus, este şi el dornic să îşi rezolve pornirile erotice şi cade îl plasa calomniilor familiei sale,
întrebându-l pe Felix dacă Otilia „se pretează”.

Olimpia, fiica cea mare a familiei Tulea – tipul femeii placide şi planturoase, lipsită de
feminitate şi de orice iniţiativă şi gata să susţină vehement orice îi cere Stănică, de teama de a nu
fi abandonată de acesta.

Simion Tulea – tipul alienatului, şi el ocupat obsesiv cu broderia şi veşnic suspicios,

convins că Agale l-a înşelat, că Olimpia nu e fiica lui şi, în general, cu ideea că este un martir,
asemenea lui Isus Hristos.

Pascalopol – tipul aristocratului care o ajută pe Otilia dezinteresat, fără să pretindă sau să
aştepte ceva, nutrind însă o firavă speranţă secretă că Otilia l-ar putea iubi, într-o zi, altfel decât
ca pe o figură paternă. Rafinat şi generos, rămâne deasupra intrigilor meschine ale lui Stănică,
suportă cu eleganţă insinuările Aglaei şi Auricăi dar şi răbufnirile de adolescent gelos ale lui
Felix.
Critica literară a văzut în Pascalopol un personaj alter-ego al scriitorului mai ales prin simpatia
cu care este portretizat. Şi mai evident este lucrul acesta în felul în care Pascalopol se raportează
la Otilia. Deşi o cunoaşte de când era copilă, deşi e singurul om căruia bănuim că Otilia îi spune
deschis ce simte, deşi este o vreme chiar soţul ei, Pascalopol încheie romanul cu observaţia că,
pentru el „Otilia e o enigmă”. Altfel spus, este singurul personaj din roman care nu îi pune o
etichetă Otiliei – orice etichetă vădind o înţelegere greşită sau parţială a personajului eponim.

Stănică Raţiu – tipul intrigantului şi al parvenitului, de multe ori pare să fie caracterul
central al romanului, prin faptul că reuşeşte să fie parte a fiecărui plan epic. Avocat fără procese,
fiind lipsit de orice intenţie de a munci, este permanent în căutare de bani. Nu se dă în lături de la
a-l şantaja emoţional pe Pascalopol, pe care îl ameninţă că se va sinucide din pricina greutăţilor
care îi impun un trai lipsit de demnitate, dar nici de la a obţine mărunţiş de la Marina,
servitoarea.

Felix Sima – deşi nu e foarte evident de la început, se înscrie şi el în tipul arivistului care
încearcă să urce pe scara socială, însă prin învăţătură – un fel de Julien Sorel (protagonistul
romanului Roşu şi negru de Stedhal) însă mult mai umanizat prin iubirea sinceră pentru Otilia.
Încă din primul an de studenţie este atras de o specializare – psihiatria – şi colaborează la o
revistă de prestigiu din Franţa. Moartea lui Giurgiuveanu, cu doar câteva zile înainte de vârsta
majoratului, îl surprinde în sesiune, iar Otilia îl iscodeşte dacă ar fi dispus să facă o pauză de la
învăţat pentru a ieşi la plimbare. Răspunsul, aşa cum bănuia Otilia, era că tânărul medicinist ar fi
preferat să îşi petreacă timpul studiind – iar ceea ce unui cititor inocent ar putea să îi apară drept
atitudine responsabilă îşi dezvăluie latura arivistă în cele câteva rânduri care surprind evoluţia
tânărului – ajuns un membru de seamă al profesiei sale dar şi un om care a căutat să pătrundă în
înalta societate a Bucureştiului. Tot din discuţiile cu Otilia reiese şi conformismul său, căci
refuză să îşi continuie studenţia la Paris, într-o convieţuire boemă cu Otilia, preferând să se
înscrie în tiparul moral al unei capitale îndatorate mentalităţii provinciale. Cea mai evidentă
dovadă a conformismului lui Felix apare în finalul romanului, când Felix, privind fotografia
Otiliei, îi pune şi el o etichetă, căci vede acolo „o doamnă foarte picantă, gen actriţă întreţinută”.

Şi la nivelul personajelor putem vorbi despre discreditarea formulei balzaciene, pentru că

tocmai personajul principal şi eponim se dovedeşte a fi atipic, construit prin tehnica modernă a
behaviorismului (comportamentismului), portretul protagonistei fiind construit prin reflectare
poliedrică. Altfel spus, Otilia Mărculescu apare cititorului aşa cum se reflectă ea în conştiinţa
fiecărui personaj, ca şi cum ar sta între numeroase oglinzi, fiecare arătând câte un aspect al
personajului. În plus, în ciuda numeroaselor etichete atribuite de fiecare personaj, sau tocmai
datorită acestor etichete contradictorii, cititorului îi rămâne la îndemână doar analiza
comportamentului Otiliei pentru a-şi face o părere despre ea.

Reflectare poliedrică:
Autocaracterizare: „eu sunt o zăpăcită, nu ştiu ce vreau”
Aglae: „fete ca ea pentru asta sunt. Ca să trăiască discret cu băieţii de familie”
Aurica: „o fată de condiţia ei...”
Felix: „Otilia e foarte frumoasă, şi apoi e cultă şi talentată”; „frivolă numai în aparenţă, în fond
eşti inteligentă şi profundă”
Costache: „fe-fetiţa mea”
Stănică: „Nostimă fată, Otilia, are temperament, ştie Pascalopol după ce umblă (...) fată
delicioasă, eh, ce fată, să te fereşti de Otilia, e şireată, fă-ţi interesele şi atât (...) cu Otilia dacă ai
bani, bine, dacă nu, te plantează”
Weissmann: „Orice femeie care iubeşte un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o
apariţie luminoasă. Domnişoara Otilia trebuie să fie o fată foarte inteligentă.”

Otilia, unul dintre cele mai frumoase şi puţinele personaje feminine credibile din literatura
română, este o realizare desăvârşită a farmecului enigmatic şi a misterului feminin, precum şi o
subtilă pledoarie pentru emanciparea femeii într-o lume îndatorată mentalităţii provinciale,
conformiste şi profund nerezonabile. Într-o lume în care singura modalitate a unei fete de a avea
acces la o viaţă liniştită, la îndestulare şi recunoaştere socială era să se căsătorească bine – iar
zestrea îi putea înlesni această căsătorie – Otilia sfidează regulile riscând inadaptarea socială,
ceea ce era echivalent cu o condamnare. Trăsătura sa principală este nonconformismul, care
scoate la iveală o profunzime aproape neverosimilă pentru o tânără de 19 ani.
Bucureştiul începutului de secol XX este o societate conservatoare, în care o fată nu poate
ieşi pe stradă cu un bărbat decât dacă îi este logodnic, şi obligatoriu însoţiţi de o rudă mai în
vârstă, ceea ce nu o împiedică să iasă cu Pascalopol, să îl viziteze la apartament şi la moşie, fără
supraveghere şi fără să îşi facă griji de părerea lumii. O atitudine nonconformistă e şi în faptul că
e studentă la Conservator, studiind pianul nu doar ca să distreze un salon de oaspeţi ci din
pasiune – iar pasiunea ei este evidentă în scenele în care Felix o surprinde cântând furtunos la
pian, doar pentru sine. Deşi declară despre sine că e o tânără frivolă ca toate celelelalte, fiind î
plus preocupată de modă, citeşte literatură universală în limbi străine. Dă dovadă de nobleţe,
fiind o adevărată aristocrată: ar avea toate motivele rezonabile să se asigure că îi va reveni cel
puţin averea pe care ar fi trebuit să o moştenească de la mama sa şi totuşi nu apelează la trucuri
pentru a-l manipula pe Costache. De altfel, această latură aristocratică iese la iveală din
rafinamentul şi naturaleţea vestimentaţiei şi gesturilor sale. E demnă şi orgolioasă, căci nici
nu pretinde nimic niciodată, nici măcar cheltuielile elementare de care are nevoie o adolescentă,
şî îndură nedreptăţile celor din familia Tulea cu zâmbetul pe buze, iar când nu mai rezistă, pleacă
de acasă, punându-şi în joc reputaţia. E gata să îşi demonstreze iubirea pentru Felix rămânând
alături de el, dar refuză să devină o soţie tipică a acelei lumi, în care nu ar fi avut altceva de făcut
decât să se afişeze alături de soţ la evenimente sociale şi să se încadreze în peisajul moral
burghez, ipocrit şi lipsit de substanţă. Înţelege cum e societatea în care trăieşte şi ştie că efortul
de a face faţă ipocriziei şi conformismului o va obosi, o va îmbătrâni şi o va urâţi înainte de
vreme, dând astfel dovadă de maturitate şi înţelepciune. De aceea îi propune lui Felix să se
mute la Paris, unde şi-ar putea trăi iubirea şi şi-ar putea urma amândoi formarea profesională fără
să îşi pierdă timp şi energie cu eforturi de integrare într-o societate meschină.
 S-a spus despre acest roman că are o importantă componentă de bildungsroman deoarece
surprinde evoluţia lui Felix spre maturizare. Cred însă că această dimensiune este la fel de bine
reprezentată – dacă nu chiar mai bine – de evoluţia personajului eponim.

VI. Discurs narativ

Aparent, romanul are un discurs narativ obiectiv, povestea fiind spusă de un narator
omniscient, demiurgic, chiar dacă nu întotdeauna netru şi detaşat. O alegere interesantă a
naratorului ţine tot de discreditarea formulei balzaciene. Balzac teoretiza noţiunea de roman ca
specie complexă şî completă, care se înscrie în toate genurile literare principale. Parcă pentru a
ironiza această convingere, există o scenă în care naratorul abandonează relatarea obişnuită
adoptând convenţiile specifice genului dramatic. Scena în care Giurgiuveanu, după prima criză,
este întins pe masă în timp ce toţi ceilalţi în jurul lui poartă un adevărat dialog al surzilor în timp
ce joacă o partidă de cărţi ca „ne plictisim să tot păzim atât”. Acest dialog absurd este
suprarealist avant la lettre, abia câteva decenii mai târziu Eugen Ionescu va consacra acest gen
dramatic în literatura universală.

„Aglae: Am început să am junghiuri reumatice (...) nimic nu îmbătrâneşte mai mult ca supărarea.
Îmi spunea o damă să mă duc la băi, la Pucioasa.
Stănică: Parc-aş mânca ceva bun, ceva rar. (...)
Aurica: Dacă n-ai noroc, e degeaba. Poţi să fii frumoasă, poţi să ai zestre, poţi să ieşi î lume, şi
bărbaţii nu se uită la tine (...)
Stănică: Am păzit odată un unchi teri zile şi trei nopţi în şit, până am picat toţi jos de oboseală şi
bolnavul nu mai murea. (...)
Titi: Am să-l copiez în format mai mic şi să-l tratez numai în creion numărul 1.
Vasiliad: Am clienţi care care mă scoală noaptea din somn degeaba, ca sa mă duc să constat
decesul. (...)
Olimpia: Bărbaţii nu pot să stea două zile fără femei şi fără băutură. (...)
Aglae: Copilul să asculte de mama lui, fiindcă nimeni mai mult decât mama lui nu-i doreşte
binele. Dragoste! Fleacuri! (...)
Stănică: Socru-meu a fost blând, pot să zic inofensiv, dar sunt unii care fac urât de tot (...)
etc.”

O notă de autenticitate, specifică mai curând realismului subiectiv, se regăseşte în

reproducerea unor pagini din caietul de cheltuieli al lui Giurgiuveanu: „Cont de cheltuieli ce-am
făcut pentru minorul Felix Sima: Primit la 3 ianuarie a.c. lei 2000 de la Banca Naţională dobândă
de 4% asupra capitalului depus de 50.000. (...) Ianuarie. Chirie pentru cameră, încălzit 80 – ”
După ce parcurge cu stupoare lista de cheltuieli, odată cu Felix, cititorul află că tânărul benficia
de un venit de 800 de lei lunar „sumă considerabilă pentru acea vreme” şi este „scandalizat de
socoteala încărcată”. În roman sunt, de asemenea, inserate scrisori, bilete, anunţul mortuar
publicat de Stănică – inserarea acestor documente conferă discursului narativ autenticitate.
 O altă notă de modernitate a discursului narativ este explicată în capitolul „Ochiul esteului”
din Arca lui Noe, volumul lui Nicolae Manolescu. Criticul constată că privirea omniscientă a
naratorului se limitează, de multe ori, la perspectiva restrânsă a lui Felix, adică lumea este
prezentată prin ochii personajului, deşi vocea aparţine unui narator de persoana a III-a. Totuşi,
este un dinamism perpetuu între aceste două perspective – căci este greu de admis că un
adolescent de 18 ani ar putea deosebi atâtea detalii arhitecturale aşa cum o face privirea lui Felix
care se opreşte asupra casei lui Giurgiuveanu. „Cititorul ar putea să fie derutat de această
apariţie neaşteptată a naratorului doct în spatele personajului său, dar, pe de altă parte, această
capcană textuală (Umberto Eco) face plăcere lectorului competent, încântat de provocare.” (N.
Manolescu). Dovezi de cultură neverosimilă în privirea lui Felix apar şi pe parcursul romanului:
„Otilia îi plăcuse pentru subţirimea ei boticelliană”; un profesor „cu bărbuţa maioresciană”; „i se
păru chiar curios lui Felix că o fată aşa de jovială e preocupată de cazuistica morală”

VII. Încheiere
Gustave Flaubert afirma, în mijlocul scandalului stârnit de romanul său „Doamna Bovary”:
„Madame Bovary c’est moi.” Replica în sine a stârnit controverse şi numeroase analize din
partea criticilor şi teoreticienilor literari. Scriitorul francez îşi asuma, probabil, în privinţa
scrisului său, nevoia personajului său de a trăi o viaţă excepţională, plină de intensitate, refuzând
rutina şi conformismul burghez.
Surprinzătoare este şi declaraţia scriitorului G. Călinescu: „Flaubertizând, pot spune că Otilia
sunt eu.” Nonconformismul protagonistei, atitudinea sa înşelătoare, aparent frivolă şi
superficială dar în esenţă profundă şi aristocratică, caracterizează şi atitudinea scriitorului G.
Călinescu faţă de teoriile şi curentele literare. Prin această afirmaţie, George Călinescu îşi
exprimă libertatea creatoare de a nu se supune nici unei reguli sau mode literare, dreptul de a
sfida convenţiile şi de a se juca de-a manierele literare după bunul său plac.
„Călinescu, urmărind să repete polemic în romane formula balzaciană, n-a putut evita ca ea
să devină în mâinile sale o expresie a comicului şi a unui fel de joc estetic de esenţă barocă.”
„Metoda lui Balzac ni se poate părea astăzi naivă; a lui G. Călinescu însă este artificială şi
extravagantă (...) În fine, dacă Balzac are vocaţia de a crea viaţă, G. Călinescu o are pe aceea de
a o comenta. Balzacianismul romanului călinescian nu este numai polemic ci şî, prin excelenţă,
critic.” (N. Manolescu – Arca lui Noe)

Teme
1. Citeşte descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu şi menţionează ce spune această
descriere despre portretul moral al personajului. (cap I, de la început până la dialogul lui
Felix cu giurgiuveanu şi replica acestuia: „nu stă nimeni aici”)
2. Citeşte descrierea camerei Otiliei şi menţionează ce spune această descriere despre
portretul moral al personajului. (finalul capitolului I, de la „Otilia spuse toate acestea
repede, cu un râs graţios” până la final)
3. Citeşte descrierea apartamentului lui Pascalopol şi a casei sale de la ţară şi menţionează
ce spun aceste descrieri despre portretul moral al personajului. (Cap. 5, de la „Astfel se
făcu că, într-o după-amiază, Felix şi Otilia ....” până la „Era foarte frumoasă, fireşte, nu
ca dumneata, dar nu ne-am putut înţlege.” şi Cap 6. De la „Pascalopol dădu invitaţii pe
mâna unei bătrâne servitoare” până la „Domnişoară Otilia – o mustră Pascalopol – iar nu
eşti cuminte! Ai să te îmbolnăveşti!”)
4. Citeşte descrierea casei familiei Tulea şi menţionează ce spune această descriere despre
portretele morale ale locuitorilor. (cap. 3 de la început până la „Iată-l şî pe fratele meu
Titi, cred c-o să vă împrieteniţi”)
5. Analizează portretul personajului Costache Giurgiuveanu şi arată în ce fel trăsăturile sale
fizice sugerează trăsături morale. (Cap I – „tânărul văzu mirat un omuleţ subţire şi puţin
încovoiat .....duhnind a tutun”)
6. Analizează portretul personajului Agale Tulea şi arată în ce fel trăsăturile sale fizice
sugerează trăsături morale. (Cap I – „Otilia opri pe Felix în faţa unei femei mai mature...
mâna spre a-i fi sărutată”)
7. Analizează portretul personajului Aurica Tulea şi arată în ce fel trăsăturile sale fizice
sugerează trăsături morale. (Cap I „Ruşinat de bruscheţea expresiunii ....o mână arcuită”)
8. Analizează portretul personajului Titi Tulea şi arată în ce fel trăsăturile sale fizice
sugerează trăsături morale. (Cap. II – „Titi Tulea părea şi era într-adevăr mai în vârstă
decăt Felix ...Destul îşi bate capul cu pictura”)
9. Analizează portretul personajului Otilia Mărculescu şi arată în ce fel trăsăturile sale fizice
sugerează trăsături morale. (cap. I „Urcară amândoi pe scara pârâitoare ... sub braţul lui
stâng”; „Părăsit de toţi, obosit, Felix examina mediul in care ...senitment inedit, de mult
presimţit”)
10. Analizează portretul personajului Leonida Pascalopol şi arată în ce fel trăsăturile sale
fizice sugerează trăsături morale. (Cap I – „Acesta ridică numaidecât capul ...abandonă
uşor mâna tânărului”)
11. Analizează portretul personajului Olimpia Tulea/ Raţiu şi arată în ce fel trăsăturile sale
fizice sugerează trăsături morale. (Cap. V – „Olimpia semăna în chip izbitor cu
Simion ...deasupra nasului”)
12. Analizează portretul personajului Stănică Raţiu şi arată în ce fel trăsăturile sale fizice
sugerează trăsături morale. (Cap. V – „Stănică, în schimb era roşu la faţă... Aglae
deschise focul”)
13. Analizează portretul personajului Felix Sima şi arată în ce fel trăsăturile sale fizice
sugerează trăsături morale. (cap. I „Tânărul mergea atent de-a lungul zidurilor .... NU
cunoştea casa pe care o căuta.”)
14. Analizează portretul personajului Simion Tulea şi arată în ce fel trăsăturile sale fizice
sugerează trăsături morale. (Cap. I „Rămas singur, Felix căută o scăpare din această ....pe
un mic gherghef.”)