Enigma Otiliei – G.

Călinescu

Particularități ale textului narativ (roman interbelic, realist, obiectiv)

1. Date despre autor După ce literatura română interbelică ajunsese la nivelul celei europene, prin
+ Alegerea operei intermediul operelor care au pus în practică ideile lovinesciene despre
sincronism, o serie de critici promovează reîntoarcerea la romanul realist. G.
Călinescu argumentează această opțiune prin dificultatea receptării unui roman
bazat pe fluxul conștiinței și care aborda problematica legată de condiția
intelectualului. În acest sens, reprezentativă pentru opera călinesciană este
romanul realist, obiectiv, interbelic și citadin „Enigma Otiliei”, întrucât
ilustrează elemente împrumutate din literatura lui Honoré de Balzac.
2. Realismul Realismul este o mișcare literară ce corespunde interferenței secolelor al XIX-
lea și al XX-lea și care are la bază observarea atentă a realității și reprezentarea
ei veridică și obiectivă. Specifice realismului sunt și importanța acordată
epicului, prezența unui narator obiectiv, omniscient și omniprezent și
personajele, care reprezintă tipuri umane.
De asemenea, alte trăsături ale realismului regăsite şi în romanul călinescian
sunt: cronotopul bine precizat, acţiunea logică şi cronologică, investigarea
realităţii prin intermediul unor tehnici precum contrapunctul ori tehnica
detaliului semnificativ.
3. Tema Tema romanului ilustrează viaţa burgheziei bucureştene de la începutul
secolului al XX-lea, societate degradată sub puterea mistificatoare a
banului, întreaga acţiune a romanului construindu-se în jurul averii lui moş
Costache Giurgiuveanu, motor narativ care concentrează faptele şi reacţiile
celorlalte personaje, interesate de problema moştenirii.

4. Structura După cum el însuși afirmă, G. Călinescu creează „monografia unei familii
romanului – R3 bucureștene”, constituind, totodată, fundalul pe care se proiectează
maturizarea tânărului Felix Sima și relația sa cu Otilia Mărculescu. Cele două
planuri ale romanului se structurează prin alternarea secvențelor narative,
legătura dintre ele fiind asigurată de Costache Giurgiuveanu, personaj care, în
mod indirect, influențează destinele tuturor celorlalte personaje. Astfel, planul
principal descrie lupta pentru averea bătrânului, implicându-i în mod
special pe membrii familiei Tulea. Cel de-al doilea plan narativ prezintă
povestea de dragoste dintre Felix și Otilia și conflictul interior al fetei,
marcat de oscilarea perpetuă între iubirea oferită de tânăr și viața lipsită de
griji materiale reprezentată de Pascalopol.

5. Conflictele – R3 În planul principal, predominant este conflictul exterior motivat de lupta

pentru avere și marcat de familia Tulea și Moș Costache, pe de-o parte, și
respectiv familia Tulea și Stănică, pe de altă parte. Singurul personaj care
dezvoltă un conflict interior în acest plan este Moș Costache, acesta dorind să
o înfieze pe Otilia, dar amânând în permanență momentul din pricina avariției.
În plan secundar, accentul cade pe conflictele interioare:
 Felix are de ales între a termina facultatea, pentru a deveni medic și de a
 rămâne alături de Otilia, ceea ce ar fi însemnat abandonarea visului său.
 Pascalopol nu își poate da seama dacă iubirea lui pentru Otilia este una
paternă sau virilă. La început, el insistă că Otilia îi este ca o fiică și că
singura lui fericire este de a-i face cadouri și de a o răsfăța. Ulterior însă,
Pascalopol îi devine soț și descoperă că Otilia nu mai este o fetiță, ci o
femeie de care este interesat.
 Otilia are de ales între iubirea ideală despre care vorbește Felix și viața
lipsită de orice griji reprezentată de Pascalopol. Eroina încearcă să-și
motiveze hotărârea de a fugi la Paris și de a se căsători cu moșierul ca pe un
gest de altruism; în „cartea poştală ilustrată” pe care i-o trimite lui Felix
după despărțire, ea încearcă să-l convingă de faptul că, părăsindu-l, i-a
făcut un bine.

6. Reperele Arta narativă este specifică realismului: naratorul omniscient și obiectiv,

spaţio+temporale – perspectiva heterodiegetică, relatarea cronologică, la persoana a treia, conferă
R1 (simetria incipit veridicitate întâmplărilor. Ca o particularitate, G. Călinescu utilizează o
+ final) tehnică narativă împrumutată de la Balzac. Romancierului i s-a reproșat că
nu a făcut o diferență stilistică între modul de a vorbi al personajelor; registrul
general este cel literar, apărând chiar o serie de pasaje în care sunt inserate
neologisme sau termeni specializați din arhitectură („casetoane”, „frontoane”,
„antic stil”, „adulterări donatelliene”), familiari „ochiului unui estet”.
În egală măsură, pentru a motiva dimensiunea realistă asupra naraţiunii,
reperele spaţio-temporale sunt numeroase („într-o seară de la începutul lui
iulie 1909”, „cu puţin înainte de orele zece”, „strada Antim”, „strada Sfinţii
Voievozi”, „Bucureşti”, „gara Ciulniţa”, „moşia (lui Pascalopol) se afla la vreo
cincisprezece kilometri depărtare de Ciulniţa, în direcţia Dunării, departe de
linia ferată, fiind cam la jumătatea distanţei dintre Călăraşi şi Feteşti” etc.)
Un alt element de compoziţie important este simetria incipit – final, asigurată
de vorbele bătrânului Costache Giurgiuveanu („aici nu stă nimeni”), marcate
de panica întâlnirii iniţiale cu tânărul Felix Sima, sosit la Bucureşti, în vreme
ce finalul romanului restituie plimbarea voluntară a lui Felix pe strada Antim,
într-o zi de duminică; impresia de părăsire este motivată de aspectul înnegrit al
casei („Casa lui moş Costache era leproasă, înnegrită. Poarta era ţinută cu un
lanţ, şi curtea toată năpădită de scaieţi. Nu mai părea să fie locuită.”). Prin
memoria involuntară, vorbele bătrânului îi răsună în minte lui Felix,
amplificând impresia de deşertăciune şi de singurătate.

Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal („într-o seară

de la începutul lui iulie 1909”) și spațial (descrierea străzii Antim, din
București, a arhitecturii casei lui moș Costache, a interioarelor), susținute prin
detalii topografice, prezintă personaje, sugerează conflictul și trasează
principalele planuri epice. Caracteristicile arhitectonice ale străzii și ale casei
lui moș Costache sunt surprinse de “ochiul unui estet” (din perspectiva
naratorului specializat), deși observația îi este atribuită personajului Felix
Sima, care se află în căutarea unei anumite case. Familiarizarea cu mediul este
 realizată printr-o tehincă a cercurilor concentrice (de model balzacian), prin
care ne apropiem, prin mișcări succesive, de un spațiu și un orizont existențial
din ce în ce mai îngust: focalizarea trece de la cadru, la stradă, la casă, la
interioare, la fizionomia și gesturile locatarilor, fiind o modalitate de creeare a
iluziei vieții, specifică romanului realist. Descrierii care pornește de la
geografia reală îi urmează o scenă-cheie (caracteristică scenelor expozitive cu
care se deschid romanele călinesciene), reunind toate personajele romanului.
Dacă în romanul „Ion”, Rebreanu apelează la scena horei ca pretext pentru a
înfățișa toate personajele, Călinescu procedează similar prin reuniunea
familială din salonul casei Giurgiuveanu, ce prilejuiește prezentarea
personajelor în ipostaze definitorii și surprinderea relațiilor dintre ele. În chip
simpomatic, în final îi vom întâlni, peste un deceniu, doar pe „străinii” al căror
destin a fost, efemer, legat de cel al „clanului”: Felix, Stănică, Pascalapol, și,
într-o enigmatică absență, Otilia. Mai mult, putem recunoaște un alt principiu
realist, anume al relației de interdependență între individ și mediu: contrastul
dintre pretenția de confort și bun gust a locatarilor de pe strada Antim,
burghezi îmbogățiți cândva, și realitate: inculți (aspectul de kitsch, strada
reprezintă o caricatură a unei străzi italice, amestecând stiluri arhitectonice
incompatibile), zgârciți (case mici, cu ornamente din materiale ieftine,
perisabile), snobi (imitarea arhitecturii clasice), delăsători (urme ale umezelii
și uscăciunii, impresia de paragină). Astfel, arhitectura sugerează imanginea
unei lumi în declin, alcatuită din parveniți. Principiul simetriei și cel al
circularității, care guvernează intrarea și ieșirea din universul cărții, sunt
evidente în secvențele din incipitul și din finalul romanului. Deși cele două
tablouri au același decor (casa din strada Antim), ele evidențiază tehnica
contrastului, deoarece descrierii ample de la început îi corespunde o imagine
sintetică în final. Replica lui Costache Giurgiuveanu, absurdă la început –
„Aici nu stă nimeni” – are valoare fatidică; ea se încarcă în final de o tristețe
existențială, deoarece atunci, cu adevărat, nu mai apare nimeni din familiile
Giurgiuveanu sau Tulea, mărturie a existenței lor derizorii rămânând doar casa
în ruină.

7. Sosirea lui Felix Sosirea lui Felix în casa de pe strada Antim este o secvență care reflectă
în casa de pe strada întocmai ideea de „clan”, surprinzând o serată obișnuită în care familia
Antim – R2 Tulea și prietenul lui moș Costache, Pascalopol, se adunaseră în casa
bătrânului Giurgiveanu. Felix asistă la jocul lor de table, experimentând
ostilitatea noilor cunoștințe; relevantă în acest sens este observația Aglaei
Tulea, sora lui moș Costache, care, simțind amenințarea unui nou potențial
moștenitor, își acuză caustic fratele că și-ar transforma locuința într-un „azil
de orfani”, vizând-o, astfel, și pe Otilia. Este realizat portretul fizic al
personajelor reunite în salon: bătrânul avar, „clanul Tulea”, Pascalopol, Otilia
sunt ipostaze evocate sugestiv, creionate prin statutul lor în familie sau prin
alte detalii biografice.
Familia Tulea
Tema balzaciană a moștenirii se remarcă și în scena din finalul romanului,
ocupă casa lui
când Moș Costache face un atac de apoplexie. Întreaga familie Tulea, în
Giurgiuveanu – R2 frunte cu Aglae, ocupă militărește casa din Antim, temându-se că altcineva
le-ar putea lua-o înainte; cu atât mai mult cu cât era cunoscut obiceiul lui
 Giurgiuveanu de a-și ascunde averea în diferite locuri ale casei. Lupta pentru
intrarea în posesia averii lui moș Costache amintește de afirmația lui Balzac:
„Zeul la care se închină toți este banul.” Bătrânul, proprietar de imobile,
restaurante, acțiuni, nu îndrăznește s-o înfieze pe Otilia, pentru că se teme de
ura Aglaei, dar și de cheltuială. „Clanul” Tulea vânează banii lui moș
Costache, iar sora bătrânului reacționează exclusiv sub imboldul setei de
înavuțire. Cu un instinct feroce de proprietate, Aglae consideră firească
deteriorarea sentimentelor de familie. Unul dintre intrușii romanului, Stănică
Rațiu, va intra, în final, în posesia banilor lui moș Costache, pe care îi va lua
de sub salteaua acestuia, provocându-i moartea.
[Se pare că acest episod ar fi inspirat din realitate, autorul notând într-un
fragment de jurnal decesul soților Popescu și cum un frate împreună cu copiii
săi ar fi năvălit în casa acestora, împărțind cu lăcomie banii găsiți. Călinescu
menționează chiar, în jurnal, că „un roman despre nulitatea lor ar fi
interesant”.]

9. Personajele Titlul inițial al romanului călinescian a fost „Părinții Otiliei”, intenţia

reprezintă tipologii autorului fiind de a accentua faptul că soarta Otiliei este influențată de cei
– R1 din jur, care se erijează în protectorii ei. Ulterior, Călinescu a modificat
titlul, din dorința de a sublinia faptul că protagonista romanului rămâne un
mister atât pentru personaje, cât și pentru cititori, deplasând, astfel, accentul de
pe problematica paternităţii şi a familiei pe cea a complexităţii eroinei („Nu
numai Otilia era o enigmă, ci şi destinul însuşi.”).
De asemenea, ca o trăsătură a realismului, putem observa diversitea
tipologiilor inventariate de Călinescu. O particularitate a romanului călinescian
este faptul că putem regăsi mai multe modalități de a înfăţişa actanţii, printre
care se pot menționa:
 metoda realist-clasică de construcţie a personajelor, reprezentând
tipologii: Moș Costache – tipul avarului, Stănică Rațiu – tipul
arivistului/tipul parvenitului, Aglae Tulea – tipul „babei absolute fără
cusur în rău”, Aurica – tipul fetei bătrâne, Olimpia – tipul soției supuse.
 în egală măsură, romancierul utilizează un procedeu specific prozei
naturaliste în construirea eroilor Simion și Titi Tulea. Factorul ereditar
este cel care determină comportamentul lui Titi, naratorul înregistrând
treptat modul în care tânărul se degradează psihic.
 în cazul protagonistului (Felix), G. Călinescu a intenționat să urmărească
evoluția acestuia de la adolescență la maturitate, romanul devenind un
Bildungsroman, adică un roman al formării.
 în construirea eroinei – Otilia – Călinescu utilizează două procedee
specifice modernismului interbelic. O asemenea modalitate inovatoare este
reflectarea poliedrică (tehnica pluriperspectivismului - imaginea Otiliei
este formată din totalitatea părerilor, uneori contradictorii, pe care celelalte
personaje le au despre ea). De exemplu, Moș Costache o consideră pe
Otilia o fetiță inocentă, iar Pascalopol crede că ea „e un temperament de
artistă care simte nevoia luxului". Aglae consideră că Otilia e doar o
 profitoare, Aurica este invidioasă pe frumusețea ei, iar Stănică o laudă
pentru că e materialistă și își cunoaște bine interesul. Cel de-al doilea
procedeu modern prin care se adâncește misterul personajului este lipsa
totală a monologului interior al Otiliei, favorizând astfel caracterul
prodigios al pluriperspectivismului narativ.

10. Concluzia În concluzie, romanul Enigma Otiliei este manifestarea balzacianismului în

literatura română, reunind elemente specifice realismului, dar aducând și
câteva elemente de modernitate: mediul urban descris cu acuratețe, interesul
pentru tipologia personajului intelectual, personajul-narator, reflectarea
poliedrică.