Enigma Otiliei

de G. Călinescu

Roman realist de tip balzacian

Viziunea despre lume și viață a lui Călinescu

pornește de la ideea că banul este un ,,zeu” in fața căruia
omul de închină, distrugându-și relațiile interfamiliale.
Aceasta idee este amplu ilustrată în opera „Enigma
Otiliei”, un roman realist de tip balzacian.
Având că trăsături amploarea acțiunii, desfășurată
pe mai multe planuri, conflictul complex, prezența unor
personaje numeroase și realizarea unei imagini ample
asupra vieții, opera literara „Enigma Otiliei” aparține
speciei narative romanul.
„Enigma Otiliei” de George Călinescu este un roman
realist de tip balzacian, cu elemente moderniste,
aparținând prozei interbelice.
Realismul este un curent literar manifestat în secolul
al XIX- lea, în Franța, având ca principiu de bază
reflectarea realității in datele ei esențiale, obiective ale
operei. Trăsăturile acestui curent sunt: obiectivitatea
perspectivei narative, veridicitatea faptelor narate,
personaje tipice in situații tipice, atitudinea critică a
autorului, tehnica detaliului prin surprinderea
amănuntului semnificativ. Astfel, obiectivitatea
perspectivei narative impune un narator omniscient,
omniprezent care narează la persoana a III a fiind
obiectiv „venea un tânăr”; ”își desfăcu valiza“.
Omniscienta naratorului o oglindește faptul ca acesta
cunoaște trecutul lui Felix: știe că a avut tata medic, știe
ca i-a murit mama când era la școala și colegii îl
compătimeau. De asemenea, îi cunoaște frământările lui
Felix: știe că Felix o place pe Otilia și încearcă din
răsputeri ca și ea să-l placă.
Veridicitatea faptelor narate este susținută de
reperele spațio-temporale din realitate. Acțiunea se
petrece in București, pe strada Antim: „cum vii dinspre
Sfinții Apostoli”, „într-o seară de vară, de la începutul lui
Iulie 1909, cu puțin înainte de orele 10”.
Balzacianismul este prezent în operă prin temă, care
ilustrează viața burgheziei românești bucureștene de la
sfârșitul secolului al XIX lea, societatea degradată sub
puterea distrugătoare a banului. De astfel, Balzac a
concentrat ideea că banul, averea au puterea
distrugătoare asupra eticii unei societăți, afirmând „Zeul
la care toți se închina este banul”.
O trăsătură care face posibilă încadrarea romanului
în realismul de tip balzacian este tipologia personajelor.
Tipologia personajelor definește originea realist
balzaciană a romanului și este construită artistic de
Călinescu prin faptul că fiecare personaj al romanului
este dominat de o trăsătură de caracter puternică
definindu-l în esența sa morală. Costache Giurgiuveanu
este tipul avarului, Stănică Rațiu este parvenitului, Aglae
este baba absolută ,,fără cusur în rău", Pascalopol este
tipul moșierului rafinat, Felix este intelectualul în formare
definit de autor ca ,,martor și actor", Otilia este femeia
enigmatică, iar Titi este tipul retardatului.
O altă trăsătură care definește originea balzaciană
este tehnica detaliului, o modalitate epică prin care se
încadrează cu precizie acțiunea în timp și spațiu (“ Într-o
seară de vară, de la începutul lui iulie 1909, cu puțin
înainte de orele zece…în strada Antim venind dinspre
strada Sfinții Apostoli”.
Intrarea în universul cărții se realizează prin tehnica
cercurilor concentrice care constă în: descrierea
personajelor, a străzii, a arhitecturii caselor, a
interioarelor. Conturarea personajelor se bazează de
asemenea pe folosirea detaliului atât pentru descrierea
fizionomiei acestora cât și pentru descrierea coafurii, a
vestimentației, a gesturilor, a timbrului vocii, construind
personajul în totalitate, fizic, moral și în mișcare.
Descrierea creează atmosfera în care se va derula
acțiunea; descrierea străzii și a caselor, și mai ales a casei
lui Moș Costache sugerează prin detaliile surprinse
contrastul dintre pretenția de confort și bun gust a unor
locatari bogați, burghezi, îmbogățiți cumva și realitatea
care arată că locatarii aceștia au avut cândva energia
necesară pentru a dobândi avere, dat nu și fondul
cultural. Astfel, strada avea ceva bizar, iar detaliile
topografice sunt evidente: mărimea neobișnuită a
ferestrelor în raport cu dimensiunea scundă a clădirilor, “
ciubucăria” ridicolă prin grandoare, amestecul de
frontoane grecești făcute însă din var și lemn vopsit unde
pătrunde umezeala și desprinde totul lăsând să se vadă
“o adevărată uscăciune bucureșteană”, respectiv “o
caricatură în moloz a unei străzi italice”. Între aceste case
se remarcă cea a lui Moș Costache: zidăria era crăpată și
scorojită…un grilaj înalt și greoi ruginit și căzut puțin pe
spate.”
Dintre elementele de structură se remarcă mai întâi
titlul, care din motive editoriale este schimbat din:
„Părinții Otiliei” în „Enigma Otiliei”. Astfel idea de mister
se susține in raport cu personajul eponim. Felix declară
ca nu o înțelege pe Otilia, iar Pascalopol folosește în
epilog la adresa Otiliei termenul de enigma.
Titlul inițial „Părinții Otiliei” reflecta idea balzaciană a
paternității care este chiar nucleul epic al romanului.
Aceasta idee a paternității este preluată probabil din
romanul lui Balzac, „Moș Goriot” unde personajul
eponim aflat pe patul de moarte exclamă: „Patria o să
piară dacă toți sunt călcați in picioare. Societatea, lumea
se bazează pe paternitate, totul se prăbușește dacă nu-și
mai iubesc copiii părinții.” Astfel și in romanul lui
Călinescu toate relațiile interfamiliale sunt distruse.
Un alt element de structură este perspectiva
narativă. Astfel, la nivel naratologic proza realist
obiectivă se realizează prin narațiunea la persoana a III-a
non focalizată cu o viziune ,,dindărăt" care presupune un
narator obiectiv, omniscient și omniprezent care narează
detașat și neimplicat în faptele narate, însă,
obiectivitatea naratorului este încălcată uneori ca de
exemplu descrierea străzii, a casei, a interioarelor și a
personajelor fiind atribuită lui Felix, dar este de fapt
surprinsă de ochiul estet al autorului. Naratorul
omniscient știe mai mult decât personajele sale,
omniprezent întrucât dirijează și controlează evoluția
personajelor sale ca un regizor universal.
La nivel structural romanul este alcătuit din douăzeci
de capitole, construit pe mai multe planuri narative.
Incipitul romanului este precedat de un prolog, iar finalul
de un epilog, remarcăm simetria incipitului cu finalul care
se realizează prin descrierea străzii și a casei lui Moș
Costache din perspectiva lui Felix în momente diferite ale
existenței sale: adolescență și aproximativ zece ani mai
târziu după război. După cum am văzut incipitul fixează
veridic cadrul temporal și spațial al acțiunii: „1909 într-o
seară de vară de la începutul lui iulie, în București pe
strada Antim”.
Două planuri principale se construiesc în jurul celor
două teme: moștenirea și iubirea. Un plan urmărește
lupta dusă de clanul Tulea pentru obținerea moștenirii lui
Moș Costache și înlăturarea Otiliei Mărculescu. Al doilea
plan prezintă destinul tânărului Felix care rămas orfan
vine la București pentru a studia Medicina, locuiește la
unchiul său și trăiește iubirea adolescentină pentru Otilia.
Autorul acordă interes și planurilor secundare pentru a
susține imaginea amplă a societății citadine.
Conflictul principal care susține arhitectura
romanului este unul exterior și constă în lupta pentru
moștenire dusă de familia Tulea; Aglae face eforturi
pentru înlăturarea Otiliei de la moștenire pentru ca ea să
pună mâna pe toată averea fratelui său. În celălalt plan
se configurează un conflict interior, erotic reprezentat de
zbuciumul lui Felix cauzat de sentimentele de gelozie pe
care acesta le trăiește și sunt generate de prezența lui
Pascalopol în preajma Otiliei. De asemenea, tot un
conflict interior îl reprezintă dilemele Otiliei care
oscilează tacit între un viitor nesigur alături de ambițiosul
Felix și protecția delicată și generoasă a maturului
Pascalopol.
O scenă reprezentativă pentru problematica
romanului se afla chiar la începutul acestuia și anume
„jocul de table” din capitolul I. Aceasta secvență narativă
dezvăluie tipologiile personajelor și prefigurează
conflictele majore ale romanului. Otilia îl conduce pe
Felix in casă, iar la intrarea în încăpere, Felix face
cunoștință cu cele trei persoane aflate la masă. George
Călinescu, asemeni unui Balzac recurge la prezentarea
vestimentației , care devine definitorie pentru trăsăturile
de caracter ale personajelor. Primul cu care face
cunoștința este Pascalopol . Stilul său vestimentar ii
trădează eleganța și rafinamentul ,,costum de stofă fină”,
„vesta cu breloc de aur”, „parfum discret”. Apoi, Felix
face cunoștința cu Aglae Tulea, căruia autorul îi descrie
coafura japoneză, ce sugerează predispoziția spre
imitație sau ipocrizie, iar buzele subțiri accentuează
răutatea femeii.
Portretul lui Moș Costache, va accentua avariția,
zgârcenia acestuia. Încă de la apariția acestuia in scenă,
autorul insistă asupra apariției, o apariție bizară care
întreabă dacă aici locuiește Constantin Giurgiuveanu. La
această întrebare, Moș Costache ii Răspunde ,,-Nu, nu stă
nimeni aici, nu știu, nu cunosc.”, un răspuns de domeniul
absurdului, dar explicabil pentru omul avar, care vede în
fiecare om un posibil solicitant al banilor săi. Felix își
imaginase că tutorele său e un om masiv „de o greutate
extraordinara”, având în vedere că știa despre el că este
bogat, că deține mai multe imobile și că ii fusese lăsat in
grijă, argumente pentru a-și închipui ca Moș Costache are
forță. Însă, ii apare in fața ,,un om mititel, puțin adus de
spate, cu o chelie de porțelan, cu fața spână, buzele
galbene de prea mult fumat, cu ochii clipind rar și
moale”.
O altă scenă narativă reprezentativă pentru
problematica romanului este în capitolul VIII. În această
scenă iubirea este ilustrată sub formă de gelozie. Felix
începe să fie gelos când Pascalopol apare lângă Otilia,
tânărul simțindu-se ca un copil mic, neimportant și
nebăgat în seamă. Așa că, Felix s-a decis să-i comunice
Otiliei sentimentele pe care acesta le avea față de ea,
însă, verbal, nu a avut curajul necesar să facă acest lucru.
În schimb, a hotărât să-i scrie o scrisoare, pe care, mai
apoi, a plasat-o în camera Otiliei. Contrar așteptărilor lui
Felix, Otilia nici măcar n-a băgat în seamă mesajul lui,
fapt ce l-a deranjat și l-a rănit sufletește. De aceeași
suferință are parte și în secvența din ultimul capitol.
Otilia a decis să doarmă o noapte în camera lui Felix,
moment oportun pentru băiat de a-și împărtăși
sentimentele.
Tânăra l-a asigurat că-l iubește și că se vor căsători,
însă nu pe moment din cauza studiilor pe care băiatul le
are de urmat. Acela a fost momentul în care Felix s-a
simțit împlinit sufletește și s-a liniștit, știind că fata, la
rândul ei, are sentimente adevărate de iubire față de el.
 În dimineața următoare, însă, Felix și-a dat seama că
toată această scenă intimă a reprezentat doar un „rămas
bun” din partea Otiliei, înainte ca aceasta să plece în
excursie cu Pascalopol. În acel moment, tânărul a fost iar
lovit de sentimentul sfâșietor de tristețe, de amărăciune
și de dezamăgire cu privire la iubire. Din aceste două
secvențe putem observa soarta nefericită a lui Felix care
este nevoit să treacă de la fericire la tristețe, de la
împlinire sufletească la dezamăgire totală, într-un
interval de doar câteva ore.
În concluzie, „Enigma Otiliei” de George Călinescu
este un roman realist de tip balzacian prin temă,
tipologia personajelor, tehnica detaliului și prin ideea
paternității, în cadrul căreia autorul demonstrează că
banul distruge ființa umană și relațiile interfamiliale din
moment ce „Zeul la care toți se închină este banul.”.