„Enigma Otiliei”

George Călinescu

1938

George Călinescu a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român,
considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile,
alături de Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu. Opera de debut este „Viața lui Mihai
Eminescu”, apărută în anul 1932, iar în anul 1938 scrie un roman de tip balzacian: „Enigma
Otiliei”.

Opera literară „Enigma Otiliei”, este un roman doric, realist, obiectiv, de tip balzacian.
Romanul este specia literară a genului epic, în proză, de mare întindere, cu personaje
numeroase, complexe și amplu caracterizate, cu o intrigă complicată și acțiune amplă.

Opera „Enigma Otiliei” este realistă deoarece sunt abordate teme specifice, precum
familia și averea, apare tehnica detaliului, construcția operei este simetrică, circulară, apar
personaje tipice care acționează în situații tipice, este prezent principiul obiectivității.

Romanul balzacian este în esență un roman doric, care relevă un anume tip de
valorificare a formulei realiste. Balzacianismul se referă la tipul de proză realistă în care
regăsim următoarele caracteristici: tipuri umane bine conturate (avarul, orfana, tatăl suferind,
fata bătrână) portretul personajelor este urmărit dinspre exterior spre interior, împreuna cu
descrierea amănunțită a locurilor în care trăiesc. Incipitul romanelor conține ample descrieri
care fixează cu exactitate timpul și locul acțiunii. Romanul o frească a burgheziei
bucureștene, pe fundalul căreia se proiectează formarea unui tânăr orfan ce trăiește
experiența iubirii și a relațiilor de familie

„Enigma Otiliei” aparține perioadei interbelice, perioadă în care literatura română își
organizează realizările valorice în jurul curentului modernist.

1
 Romanul este unul obiectiv, tratat cu mijloace narative ale realismului. Se încadrează
în această categorie prin: temă - moștenirea, paternitatea, familia burgheză, specificul
perspectivei narative: narațiunea la persoana a III-a, viziunea „dindărăt”, narator omniscient,
omniprezent (fiind prezent în același timp în mai multe locuri, știind totul despre
desfășurarea acțiunii), structura simetrică, închisă, specificul descrierii minuțioase, cu detalii
semnificative, apărând tehnica focalizării.

Este prezentă tehnica oglinzilor paralele, în care un personaj este văzut diferit de
fiecare personaj în parte, spre exemplu, Otilia - pentru Aglae este o dezmățată, o zăpăcită,
pentru Felix este tandră, enigmatică, iar pentru Pascalopol este copilăroasă.

În roman se prezintă fapte verosimile care au loc într-un timp și spațiu bine
determinate: „Într-o seară, de la începutul lui iulie 1909”, în București pe strada Antim.

Titlul operei este foarte sugestiv, aflându-se în strânsă legătură cu întreg conținutul
textului, fiind alcătuit din doua substantive, unul comun („enigma”) și unul propriu
(„Otiliei”). Titlul inițial al romanului, „Părinții Otiliei”, oglindește relația degradată dintre
Otilia și membrii familiei, reflectând tema paternității, ilustrând ideea că aproape toate
personajele cărții pot fi considerate părinți ai Otiliei, deoarece se interesează de viitorul ei,
însă, în mod diferit, sincer sau malițios. Titlul a rămas „Enigma Otiliei” deoarece evidențiază
povestea de dragoste în care Otilia rămâne pentru Felix o enigmă.

Tema textului este fresca din viața burgheziei bucureștene de secol al XX-lea.
Viziunea autorului despre lume în acest roman surprinde degradarea morală a oamenilor sub
determinarea banilor. Ca teme secundare, balzaciene, sunt prezentate paternitatea, dar și tema
banului, care susține principalele fire narative, majoritatea personajelor raportându-se la
statutul social care le-ar fi fost asigurat de moștenirea unei averi. Tema iubirii în acest roman
este conturată prin cuplul Felix-Otilia. Povestea de dragoste dintre ei eșuează din cauza
nepotrivirii de caracter și de idealuri. Cât privește comportamentul ciudat al fetei, adică
„enigma”, autorul explică astfel: „Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că le are. Pentru
orice tânăr de douăzeci de ani, enigmatică va fi mereu fata care îl va respinge, dându-i totuși
dovezi de afecțiune”.

2
 Moș Costache își exercită lamentabil rolul de tată, deși nu este lipsit de sentimente față
de Otilia. El se gândește la viitorul ei, vrea chiar să o înfieze, dar amână la nesfârșit gestul.
Pascalopol, mult mai vârstnic decât Otilia, mărturisește că în iubirea pentru ea îmbină
pasiunea cu paternitatea.

Tema moștenirii este un alt element de inspirație balzaciană, fiind ilustrată prin lupta
dusă de familia Tulea pentru obținerea moștenirii lui Costache Giurgiuveanu. Conflictul
principal al romanului este unul exterior și constă în lupta pentru moștenire, dusă de clanul
Tulea. Aglae face eforturi pentru a o înlătura pe Otilia de la moștenire și pentru a pune mâna
pe averea fratelui său, Costache Giurgiuveanu. Se remarcă însă și un conflict interior,
reprezentat de sentimentele de gelozie pe care le încearcă Felix, sentimentele generate de
prezența maturului Pascalopol.

Construcția personajelor este realizată prin tehnica balzaciană a descrierii mediului și

fizionomiei pentru deducerea trăsăturilor de caracter. Personajele reprezintă tipologii: Moș
Costache reprezintă tipul avarului sufletist, iubitor de copii, Otilia reprezintă tipul fetei
cochete, enigmatice, Felix reprezintă tipul băiatului ambițios, Pascalopol reprezintă
aristocratul rafinat, Aglae reprezintă tipul babei absolute și rele, Aurica reprezintă fata
bătrână, Simion Tulea reprezintă tipul debilului mintal.

Aceste tipuri realiste pornesc de la caracterele clasice pe care realismul le preia. Tot
un element clasic este și triunghiul amoros.

Ca structură, romanul este împărțit pe 20 de capitole, fără titlu, urmate de un epilog.

Acțiunea respectă cronologia faptelor, astfel încât secvențele narative sunt redate prin
înlănțuire și completate prin inserția unor narațiuni. Înlănțuite temporal și cauzal, faptele
creează iluzia vieții. Acțiunea se desfășoară pe două planuri narative: cel al luptei pentru
moștenire și cel al maturizării lui Felix. Structura discursului narativ este circulară, simetrică,
prin plasarea aceluiași personaj: Felix, pe aceeași stradă, Antim, la început în adolescență,
apoi la maturitate, când personajul rememorează replica lui moș Costache: „aici nu stă
nimeni”.

3
 Desfășurată pe parcursul câtorva ani, acțiunea debutează cu venirea lui Felix la
București și are ca deznodământ plecarea Otiliei cu Pascalopol după moartea lui moș
Costache.

Incipitul și finalul operei, ca și în romanele lui Rebreanu, se utilizează procedeul

narativ al circularității, începând și terminându-se cu ilustrarea scenei în care se descrie casa
lui Costache, văzută de fiecare dată prin ochii tânărului Felix.

Prin urmare, romanul „Enigma Otiliei” este unul modern, în ciuda tehnicilor realiste
preluate de la Balzac și a creării unor personaje clasice, asigurându-și scopul de a zugrăvi
ideea destinului marcat de paternitate prin relațiile dintre personaje și situațiile cu care se
confruntă acestea.