 Realizează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să

prezinți viziunea despre lume a autorului și tematica centrală,

raportându-te la particularitățile construcției unui roman de tip
balzacian, Enigma Otiliei de George Călinescu.
R1: două elemente de încadrare în curent și tematică semnificative
pentru viziunea despre lume a autorului;
R2: o secvență semnificativă;
R3: două elemente de structură și compoziție.

Într-o perioadă în care literatura noastră se îndreaptă, grație unor scriitori precum Camil
Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade, H. Papadat Bengescu sau Max Blecher, spre modelul
proustian, spre redarea cât mai autentică a trăirilor personajelor, George Călinescu își propune, prin
cele patru romane ale sale ( Cartea nunții, Enigma Otiliei, Scrinul negru , Bietul Ioanide), să
revitalizeze modelul balzacian, cu alte cuvinte caracterul obiectiv și epic al acestui tip de scriitură,
orientându-se spre clasicism, perceput ca singură metodă de a crea durabil și esențial. În Balzac,
Călinescu, vede artistul creator de viață ce se cade a fi luat în continuare ca model de către toți
romancierii noștri. Scriitorul trebuie să fie preocupat de sensul lumii și de forma exterioară a
omenirii, idee formulată în articolul intitulat Sensul clasicismului.
R1: Reprezentativă pentru viziunea despre lume a autorului este creația literară Enigma
Otiliei, un roman realist, balzacian, publicat în anul 1938.

În primul rând, caracterul realist al prozei călinescene se evidențiază la nivelul

intenționalității actului artistic a scriitorului de a reflecta veridic și verosimil realitatea, așadar, de
a crea o literatură mimetică. Este roman prin amploarea acțiunii desfășurate pe mai multe
planuri, prin conflictul complex la care participa numeroase personaje şi prin viziunea amplă asupra
vieţii pe care o oferă. Este roman realist prin temă, structură, specificul secvențelor descriptive,
realizarea personajelor, dar depășește modelul realismului clasic, balzacian, prin elemente ale
modernității. Prin temă, romanul este balzacian și citadin, caracterul citadin fiind un aspect al
modernismului lovinescian. Frescă a burgheziei bucureștene de la începutul secolului XX-lea,
imaginea societății constituie fundalul pe care se proiectează maturizarea unui tânăr, care, înainte de
a-și face o carieră, trăiește experienţa iubirii și a relaţiilor de familie. Roman al unei familii și istorie
a unei moșteniri, romanul este realist balzacian prin motivul moștenirii și al paternității. Într-
adevăr, universul ficțional creat de autor în Enigma Otiliei aduce în față cititorului imaginea
societății burgheze bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, romanul dobândind aspect de
frescă socială. Problematica propusă de text este una tipic balzaciană, și anume aceea că banul
distruge etica unei societăți: Zeul la care toți se închină este banul. (Balzac). Astfel, discursul epic
urmărește degradarea relațiilor interumane din pricina averii. Relația paternă dintre Costache
 Giurgiuveanu și fiica sa vitregă, Otilia Mărculescu, eșuează din pricina avariției bărbatului, care
moare înainte să-i fi asigurat fetei un viitor. De asemenea, relația fraternă dintre Costache și sora lui,
Aglae Tulea, are la bază dorința surorii de a pune mâna pe moștenirea bătrânului. Relația dintre soți
se fundamentează pe aceleași interese mercantile. Stănică Rațiu se căsătorește cu Olimpia pentru
zestre, dar bărbatul nu-și asumă rol nici de soț și nici de tată. Cu toate că aderă la modelul balzacian
de scriitură, George Călinescu se distanțează de stilul autorului francez. Dacă Balzac era preocupat
de a înfățișa, în romanul său, viața, la Călinescu este observabilă o atitudine critică în surprinderea
societății burgheze bucureștene, ceea ce l-a determinat pe criticul Nicolae Manolescu să afirme că
romanul Enigma Otiliei aparține unei alte vârste a realismului, și anume perioadei realismului critic.

În al doilea rând, în linie realistă, autorul creează o adevărată galerie tipologică de personaje
cu punct de plecare declarat în opera lui Balzac. Costache Giurguveanu reprezintă tipologia avarului,
Stănică Rațiu este demagogul și parvenitul, Leonida Pascalopol, bărbatul matur, Aglae Tulea baba
absolută și fără cusur în rău, iar Aurica este fata bătrână. Dar, George Călinescu se îndepărtează de
modelul său francez, individualizându-și personajele, realizând, astfel, o Comedie umană modernă.

De exemplu, Costache Giurguveanu nu seamănă cu Moș Goriot, fiind umanizat datorită

sentimentelor sincere de afecțiune pe care le manifestă față de Otilia. Felix și Otilia alcătuiesc un
cuplu de personaje care ilustrează tema iubirii adolescentine în acest roman realist. Cocheta și
ambițiosul, din tipologia clasică, fata exuberantă și tânărul rațional, au în comun condiția socială
(adolescenți orfani care încă au nevoie de protector) și statutul intelectual superior față de copiii cu
părinți din familia Tulea (deși orfani, sunt studenți în Bucureștiul anului 1909). De asemenea, este
vizibil interesul autorului român pentru cazurile patologice, trăsătură ce îl înscrie în sfera
naturalismului. În acest senes, Simion Tulea întruchipează tipologia senilului, în vreme ce fiul
acestuia, Titi, este un personaj reprezentativ pentru patologia retardatului. În aceeași ordine de iei,
romanul călinescean își relevă dimensiunea realistă și în plan tematic, discursul narativ abordând o
temă socială, urbană. Această macrotemă este particularizată prin teme specifice balzaciene:
moștenirea, paternitatea eșuată și cea a orfanului.
R2: O scenă ce ilustrează modul în care, prin tehnica balzaciană, autorul construieşte o
imagine plină de autenticitate a mediului burghez este cea desfăşurată în seara când Felix
ajunge în strada Antim. Familiarizarea cu mediul, prin procedeul restrângerii treptate a cadrului,
de la stradă, la casă, la interioare, la fizionomia şi la gesturile locatarilor (tehnica focalizării), este o
modalitate de  pătrundere a psihologiei personajelor din acest spaţiu, prin reconstituirea atmosferei.
Arhitectura străzii Antim sugerează imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia
necesară pentru a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural. Pătruns în locuinţă, Felix îl cunoaşte pe
unchiul său, apoi pe verişoara Otilia, şi asistă la o scenă de familie: jocul de table şi de cărţi. Cei
patru jucători sunt Costache, Pascalopol, Aglae şi Aurica. Scena colectivă, incipit specific
romanului realist, este un prilej de a prezenta un adevărat spectacol cu măşti. Felix este primit cu
răceală, deşi toţi cei prezenţi arată felurite grade de curiozitate. Replicile Aglaei anticipează 
conflictul succesoral, iar atitudinea protectoare a Otiliei motivează ataşamentul lui Felix. Pascalopol
participă la joc spre a face plăcere familiei şi pentru a se afla permanent în preajma Otiliei.
Folosirea detaliului apare atât pentru descrierea fizionomiei personajelor, cât şi a coafurii,
vestimentaţiei, gesturilor, timbrului vocii, construind personajele în totalitate, fizic, moral, în
mişcare. La fel ca Balzac, George Călinescu își introduce personajele în scenă prin descrierea
detaliată a mediului în care acestea trăiesc, a vestimentației, a elementelor de portret fizic, elemente
care devin definitorii pentru trăsăturile de caracter ale actanților. Cel dintâi personaj cu care va face
cunoștință Felix, odată intrat în casa tutorelui său, este moșierul Leonida Pascalopol, a cărui
eleganță este sugerată prin detalii semnificative: finețea pielii, tăietura englezească a mustății
cărunte, hainele de stofă fină, parfumul discret. Aglae Tulea este următorul personaj pe care îl va
cunoaște tânărul. Parvenitismul femeii, tendința spre imitație sunt trăsături sugerate prin imaginea
părului negru bine aranjat într-o coafură japonezp, la fel cum buzele subțiri sau nasul încovoiat îi
sugerează avariția și malițiozitatea. În plus, această scenă a jocului de table poate fi receptată și ca
secvență de perspectivă finalistă ce prefigurează atât conflictele majore ale romanului, cât și
evoluția destinelor personajelor. În acest sens, replica Aglaei la adresa lui Felix: -N-am știut că faci
azil de orfani..., -avertizează cititorul asupra unuia dintre conflictele centrale ale discursului epic, și
anume eforturile depuse de clanul Tulea pentru a intra în poesesia moștenirii bătrânului Costache.
De asemenea, momentul în care Pascalopol îi oferă Otiliei inelul prefigurează finalul, când cei doi
se vor căsători.
R3: Nu în ultimul rând, viziunea despre lume a autorului se remarcă și la nivelul
elementelor de structură și compoziție ale textului narativ. Astfel, incipitul și finalul sunt
realizate pe baza unei relații de simetrie, textul având aspectul de univers ficțional închis, ca
trăsătură prozei realiste. Circularitatea incipitului cu finalul este dată de imaginea străzoo Antim din
București și a casei lui moș Costache Giurguveanu, văzută prin ochii lui Felix la venirea sa în
capitală și aproximativ zece ani mai târziu. Romanul se deschide în manieră balzaciană, prin fixarea
cu exactitate a cronotopului: Într-o seară pe la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele
zece, un tânăt de vreo 18 ani, îmbrăcat într-o uniformă neagră de licean, intra în strada Antim,
venind dinspre strada Sf. Apostoli. Expozițiunea textului narativ este construită prin tehnica
detaliului semnificativ, astfel încât, descrierea străzii și a casei lui Costache Giurguveanu devine
reprezentativă pentru a înțelege personalitatea locuitorilor. De pildă, ferestrele casei bătrânului,
acoperite cu hârtie translucidă, imitând un vitraliu de catedrală, sugerează tendința spre imitație a
bătrânului, la fel cum buruienile care ieșeau îndrăzneț, evidențiază lipsa de gust estetic a acestuia,
și neglijența îngrijirii propriei locuințe. Finalul romanului are aspectul unui epilog, care surprinde
destinele personajelor antrenate în conflictele centrale. Cititorul află că Stănică Rațiu a divorțat de
Olimpia, căsătorindu-se cu Georgeta. Felix Sima a ajuns un medic renumit și profesor universitar,
alegând o căsătorie interesată. Se întâlnește întâmplător cu moșierul Pascalopol pe tren, în drum
spre Constanța, aflând de la acesta că a divorțat de Otilia, care s-a căsătorit cu un conte exotic în
 Argentina. Pascalopol îi arată lui Felix o fotografie cu Otilia, în care acesta nu mai descoperă fata
enigmatică de care se îndrăgostite odinioară, ci o femeie într-adevăr frumoasă, dar învăluită într-un
aer de platitudine feminină. Replica lui Costache Giurgiuveanu „- Aici nu stă nimeni!” pare să-i
răsune în urechi lui Felix şi după zece ani de la prima întâlnire cu bătrânul.
Conflictul central al romanului este unul exterior și constă în lupta dusă de clanul Tulea pentru a
intra în posesia moștenirii bătrânului Costache Giurgiuveanu împiedicând, astfel, înfierea Otiliei. Mai
poate fi identificat, însă, și un conflict interior, erotic, traversat de Felix Sima. Acesta esre cuprins de
gelozie din pricina atitudinii prea familiare pe care Otilia, fata de care s- a îndrăgostit, o manifestă
față de maturul Leonida Pascalopol. Titlul romanului incită la reflecţie: femeia reprezintă o sursă a
frumuseţii, a misterului, o încifrare a vieţii. Otilia este, conform titlului, personajul principal, eponim,
ilustrând, din perspectiva autorului, sufletul complicat al femeii, imposibil de încadrat în canoanele
unei epoci dominate de mediocritate şi avariţie. Titlul se oglindeşte în conţinut, în tehnica poliedrică
a construcţiei personajului eponim, care devine modern, complex şi contradictoriu, multiplicat în
ochii celorlalte personaje. Titlul inițial, „Părinţii Otiliei”, reflectă ideea balzaciană a paternității,
pentru că fiecare dintre personaje determina cumva soarta orfanei Otilia, ca niște „părinți”. Autorul
schimbă titlul din motive editoriale, punând accentul pe misterul protagonistei. Alcătuit din 20 de
capitole, romanul este construit pe trei planuri narative care urmăresc destinul unor personaje: un
plan al destinului adolescentului orfan Felix Sima care vrea să-şi facă o carieră la Bucureşti
(bildungsroman), legat de cel al Otiliei Mărculescu, al doilea plan, al luptei clanului Tulea pentru
averea lui Costache Giurgiuveanu, şi al treilea, al evoluţiei arivistului Stănică Raţiu, personaj tipic
pentru epoca de ascensiune a burgheziei bucureştene dintre cele două războaie mondiale. Cele trei
planuri principale se împletesc cu altele, secundare, în care sunt descrise scene importante pentru
conturarea unei veritabile fresce sociale. În vederea obținerii efectului de iluzie a vieții, ca trăsătură
specifică prozei realiste, autorul alege, pentru romanul său, o perspectivă narativă obiectivă, cu o
viziune dindărăt, aparținându-i unui narator omniscient, omniprezent și extradiegetic, ce narează la
persoana a treia. Obiectivitatea însăși a romanului călinescean se dovedește a fi una paradoxală,
întrucât nu mai desemnează absența din evenimente a unui narator detașat, neimplicat, ci amestecul
permanent al unui comentator care se raportează critic la imaginea Bucureștiului antebelic, dar care
în permanență are rolul de estet, analizând arhitectura orașului prin intermediul unui cunoscător al
artei și printr-un limbaj tehnic bine ales. În acest sens, viziunea naratorială este mediată de Felix
Sima, în calitatea sa de personaj-reflector.
În concluzie, romanul Enigma Otiliei rămâne o creație reprezentativă pentru viziunea
despre lume a unui autor a cărui intenționalitate artistică a fost aceea de a umple golul existent în
evoluția istoriei noastre literare, prin adoptarea modelului balzacian.