ENIGMA OTILIEI de G.

Călinescu roman de tip balzacian, realist, citadin, interbelic

Încadrarea în curent prin două trăsături

Realismul este curentul literar în care se susţine crezul potrivit căruia arta este chemată să reflecte realitatea obiectiv,
veridic, fără să o înfrumuseţeze. Ca doctrină estetică şi modalitate artistică, realismul a apărut ca o reacţie împotriva
romantismului. În literatura română, creaţia de tip realist corespunde interferenței secolelor XIX-XX și se caracterizează prin:

 abordarea unor teme și motive de natură socială

 subiectul inspirat din realitate

 complexitatea personajelor

 obiectivitatea naratorului.

După ce literatura română interbelică ajunsese la nivelul celei europene, prin intermediul operelor care au pus în practică ideile
lovinesciene despre sincronism, o serie de critici promovează reîntoarcerea la romanul realist. G. Călinescu argumentează
această opțiune prin dificultatea receptării unui roman bazat pe fluxul conștiinței și care aborda problematica legată de condiția
intelectualului. Prin urmare, se pornește de la ideea că trebuie preluate din literatura occidentală modele potrivite
așteptărilor și perceperii fenomenului literar românesc. Apelând la procedeele narative utilizate de scriitorul francez Honoré
de Balzac, romanul Enigma Otiliei de G. Călinescu ilustrează câteva elemente împrumutate din literatura balzaciană: tema
moștenirii, tema familiei, motivul orfanului, problematica alegerii între iubire și bani, utilizarea tipologiilor (tipul avarului, tipul
arivistului, tipul fetei bătrâne etc). Totodată, raportarea la realitate se face obiectiv, veridic, după resorturile unei lumi care
funcționează în deplină coerență și care antrenează conflicte sociale intense. Așadar, Enigma Otiliei de G. Călinescu este un
roman de tip balzacian, realist, citadin, interbelic cu o construcție narativă bine închegată conturată în jurul aspectelor
financiare care determină modul de existență al eroilor.

Reflectarea temei prin referire la două secvențe narative

Tema romanului ilustrează viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, societate degradată sub puterea
mistificatoare a banului, întreaga acţiune a romanului construindu-se în jurul averii lui moş Costache Giurgiuveanu, motor
narativ care concentrează faptele şi reacţiile celorlalte personaje, interesate de problema moştenirii.

 Sosirea lui Felix în casa de pe strada Antim este o secvență care reflectă întocmai ideea de „clan”, surprinzând o
serată obișnuită în care familia Tulea și prietenul lui moș Costache, Pascalopol, se adunaseră în casa bătrânului
Giurgiveanu. Felix asistă la jocul lor de table, experimentând ostilitatea noilor cunoștințe; relevantă în acest sens este
observația Aglaei Tulea, sora lui moș Costache, care, simțind amenințarea unui nou potențial moștenitor, își acuză
caustic fratele că și-ar transforma locuința într-un „azil de orfani”, vizând-o, astfel, și pe Otilia.

 Tema balzaciană a moștenirii se remarcă și în scena din finalul romanului, când Moș Costache face un atac de
apoplexie. Întreaga familie Tulea, în frunte cu Aglae, ocupă militărește casa din Antim, temându-se că altcineva le-ar
putea lua-o înainte; cu atât mai mult cu cât era cunoscut obiceiul lui Giurgiuveanu de a-și ascunde averea în diferite
locuri ale casei. Se pare că acest episod ar fi inspirat din realitate, autorul notând într-un fragment de jurnal decesul
soților Popescu și cum un frate împreună cu copiii săi ar fi năvălit în casa acestora, împărțind cu lăcomie banii găsiți.
Călinescu menționează chiar, în jurnal, că „un roman despre nulitatea lor ar fi interesant”.

Structura

După cum el însuși afirmă, G. Călinescu creează „monografia unei familii bucureștene”, constituind, totodată, fundalul pe care
se proiectează maturizarea tânărului Felix Sima și relația sa cu Otilia Mărculescu. Cele două planuri ale romanului se
structurează prin alternarea secvențelor narative, legătura dintre ele fiind asigurată de Costache Giurgiuveanu, personaj care, în
mod indirect, influențează destinele tuturor celorlalte personaje.

 Astfel, planul principal descrie lupta pentru averea bătrânului, implicându-i în mod special pe membrii
familiei Tulea.
 Cel de-al doilea plan narativ prezintă povestea de dragoste dintre Felix și Otilia și conflictul interior al fetei,
marcat de oscilarea perpetuă între iubirea oferită de tânăr și viața lipsită de griji materiale reprezentată de
Pascalopol.
Conflictele
În planul principal, predominant este conflictul exterior motivat de lupta pentru avere și marcat de familia Tulea și Moș
Costache, pe de-o parte, și respectiv familia Tulea și Stănică, pe de altă parte. Singurul personaj care dezvoltă un conflict
interior în acest plan este Moș Costache, acesta dorind să o înfieze pe Otilia, dar amânând în permanență momentul din pricina
avariției. În plan secundar, accentul cade pe conflictele interioare:
 Felix are de ales între a termina facultatea, pentru a deveni medic și de a rămâne alături de Otilia, ceea ce ar fi însemnat
abandonarea visului său.
 Pascalopol nu își poate da seama dacă iubirea lui pentru Otilia este una paternă sau virilă. La început, el insistă că Otilia îi
este ca o fiică și că singura lui fericire este de a-i face cadouri și de a o răsfăța. Ulterior însă, Pascalopol îi devine soț și
descoperă că Otilia nu mai este o fetiță, ci o femeie de care este interesat.
 Otilia are de ales între iubirea ideală despre care vorbește Felix și viața lipsită de orice griji reprezentată de Pascalopol .
Eroina încearcă să-și motiveze hotărârea de a fugi la Paris și de a se căsători cu moșierul ca pe un gest de altruism; în
„cartea poştală ilustrată” pe care i-o trimite lui Felix după despărțire, ea încearcă să-l convingă de faptul că, părăsindu-l, i-a
făcut un bine.
Titlul
Titlul inițial al romanului călinescian a fost „Părinții Otiliei”, intenţia autorului fiind de a accentua faptul că soarta Otiliei este
influențată de cei din jur, care se erijează în protectorii ei. Ulterior, Călinescu a modificat titlul, din dorința de a sublinia
faptul că protagonista romanului rămâne un mister atât pentru personaje, cât și pentru cititori, deplasând, astfel, accentul de pe
problematica paternităţii şi a familiei pe cea a complexităţii eroinei („Nu numai Otilia era o enigmă, ci şi destinul însuşi.”).
Arta narativă este specifică realismului: naratorul omniscient și obiectiv, perspectiva heterodiegetică, relatarea cronologică,
la persoana a treia, conferă veridicitate întâmplărilor. Ca o particularitate, G. Călinescu utilizează o tehnică narativă
împrumutată de la Balzac: prezența unui personaj-narator. Romancierului i s-a reproșat că nu a făcut o diferență stilistică între
modul de a vorbi al personajelor; registrul general este cel literar, apărând chiar o serie de pasaje în care sunt inserate
neologisme sau termeni specializați din arhitectură, familiari „ochiului unui estet”.
Personajele
În conformitate cu formația de critic și istoric literar a lui Călinescu, în roman se regăsesc mai multe modalități de a înfăţişa
particularităţile actanţilor, printre care se pot menționa:
 metoda realist-clasică de construcţie a personajelor, reprezentând tipologii: Moș Costache – tipul avarului, Stănică
Rațiu – tipul arivistului/tipul parvenitului, Aglae Tulea – tipul „babei absolute fără cusur în rău”, Aurica – tipul fetei
bătrâne, Olimpia – tipul soției supuse.
 în egală măsură, romancierul utilizează un procedeu specific prozei naturaliste în construirea eroilor Simion și Titi Tulea.
Factorul ereditar este cel care determină comportamentul lui Titi, naratorul înregistrând treptat modul în care tânărul se
degradează psihic.
 în cazul protagonistului (Felix), G. Călinescu a intenționat să urmărească evoluția acestuia de la adolescență la
maturitate, romanul devenind un Bildungsroman, adică un roman al formării.
 în construirea eroinei – Otilia – Călinescu utilizează două procedee specifice modernismului. O asemenea modalitate
inovatoare este reflectarea poliedrică (tehnica pluriperspectivismului - imaginea Otiliei este formată din totalitatea
părerilor, uneori contradictorii, pe care celelalte personaje le au despre ea). De exemplu, Moș Costache o consideră pe Otilia
o fetiță inocentă, iar Pascalopol crede că ea „e un temperament de artistă care simte nevoia luxului". Aglae consideră că
Otilia e doar o profitoare, Aurica este invidioasă pe frumusețea ei, iar Stănică o laudă pentru că e materialistă și își cunoaște
bine interesul. Cel de-al doilea procedeu modern prin care se adâncește misterul personajului este lipsa totală a
monologului interior al Otiliei, favorizând astfel caracterul prodigios al pluriperspectivismului narativ.

Opinia
Sunt de părere că în privința romanului Enigma Otilei, G. Călinescu păstrează scheletul romanului balzacian, dar nu și
spiritul acestuia, preluând procedeele, nu și conținutul. Esența balzaciană a romanului stă tocmai în dexteritatea cu care G.
Călinescu mânuiește tehnicile narative preluate de la scriitorul francez: tehnica detaliului semnficativ (descrierea casei de pe
strada Antim, descrierea camerei Otiliei), tehnica pluriperspectivismului (reflectarea poliedrică a reacțiilor și a atitudinilor
personajelor față de eroină), tehnica basoreliefului (investigarea profilului personajului, preferința pentru tipologiile umane),
tehnica înlănțuirii (păstrarea coeziunii acțiunii). Totuși, deși respectă convențiile de tip Balzac, în viziunea criticii literare din
ultimele decenii, romanul lui G. Călinescu tinde să le exagereze, inteționat, într-o direcție satirică. Autorul reușește, astfel, să
contureze un roman „balzacian fără balzac”, numit în acest sens de criticul Nicolae Manolescu în „Arca lui Noe”.

Concluzia În concluzie, romanul Enigma Otiliei este manifestarea balzacianismului în literatura română, reunind
elemente specifice realismului, dar aducând și câteva elemente de modernitate: mediul urban descris cu acuratețe, interesul
pentru tipologia personajului intelectual, personajul-narator, reflectarea poliedrică.
OTILIA MĂRCULESCU

Vorbind despre protagonista romanului său, Călinescu recunoaște că modelul de la care a plecat a fost eroina
romanului Madame Bovary de Gustave Flaubert („Madame Bovary c’est moi.”). În construirea personajului Otiliei,
Călinescu utilizează două procedee specifice modernismului.
 O asemenea modalitate inovatoare este reflectarea poliedrică (tehnica pluriperspectivismului - imaginea
Otiliei este formată din totalitatea părerilor, uneori contradictorii, pe care celelalte personaje le au despre ea).
De exemplu, Moș Costache o consideră pe Otilia o fetiță inocentă, iar Pascalopol crede că ea „e un
temperament de artistă care simte nevoia luxului". Aglae consideră că Otilia e doar o profitoare, Aurica
este invidioasă pe frumusețea ei, iar Stănică o laudă pentru că e materialistă și își cunoaște bine interesul.
 Cel de-al doilea procedeu modern prin care se adâncește misterul personajului este lipsa totală a
monologului interior al Otiliei, favorizând astfel caracterul prodigios al pluriperspectivismului narativ.
Tocmai prin utilizarea acestor procedee, statutul psihologic al eroinei se conturează cu dificultate, apărând
indici contradictorii uneori. Eroina însăși recunoaște într-un scurt pasaj (autocaracterizare) că firea ei este
schimbătoare: „eu sunt o zăpăcită, nu știu ce vreau [...] sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă”.

Statutul social, psihologic, moral etc

1. Statutul social al personajului intră oarecum în contradicție cu stilul de viață pe care și-l dorește fata; faptul că
este orfană și că bătrânul Costache Giurgiuveanu amână momentul adopției constituie constrângerea pe care
mediul o manifestă asupra destinului protagonistei.
2. Din punctul de vedere al statutului psihologic, Otilia rămâne o enigmă. Tot ca o particularitate de construcţie a
personajului, naratorul evită să folosească monologul interior sau chiar stilul indirect liber, urmărind-o pe Otilia
exclusiv prin manifestările ei exterioare.
3. Moralitatea protagonistei este discutabilă, tocmai pentru că adevăratele ei intenții nu sunt accesibile cititorului;
ea poate fi acuzată că alege banii în locul iubirii și că optează pentru valori materiale, în defavoarea celor
spirituale, însă finalul rămâne deschis.

Principala trăsătură ilustrată prin două secvențe

INCONSECVENȚA, atât la nivel psihologic, cât și comportamental, devine principala trăsătură de carcater a
personajului. Tocmai această ambiguitate structurală îi conferă protagonistei aura enigmatică și însemnele
eternului feminin, determinându-l pe G. Călinescu să organizeze întreaga arhitectură a romanului în jurul unei
astfel de carcateristici, la prima vedere imposibil de pus în cuvinte. Otilia își schimbă convingerile și interesele.
Dacă la început declară că este dezinteresată de averea lui Costache, sfârșește prin a înțelege că viața pe care și-o
dorește presupune o stabilitate materială pe care doar Pascalopol i-o poate oferi. Caracterul schimbător al Otiliei se
regăsește și în scenele în care își găsește o preocupare nouă pe care însă o abandonează foarte repede, pe motiv că se
plictisește. Există o serie de scene în care Otilia pare naivă și se comportă ca un copil care se joacă, ilustrativ fiind
episodul călătoriei la moșia din Bărăgan a lui Pascalopol, unde fata are exuberanța și vitalitatea unei adolescente. În
plan sentimental, cel mai potrivit exemplu ar fi oscilațiile Otiliei între Felix si Pascalopol: îi oferă lui Felix dovezi
de iubire, dormind într-o noapte cast, în camera lui, apoi, fără știința lui se căsătorește cu Pascalopol.

Otilia Mărculescu este un personaj modern care reușește să confere un nou statut feminității în romanul
românesc interbelic. Având un efect tonic asupra îmbătrâniților Costache Giurgiuveanu și Leonida Pascalopol și
fascinându-l pe neexperimentatul Felix, eroina nu doar că se impune într-o lume a bărbaților , dar reușește să o
transforme radical.

Concluzia
În concluzie, Otilia reprezintă un personaj realist modern, ilustrând eternul feminin, plin de mister și imprevizibil,
care fascinează prin amestecul de sensibilitate și profundă maturitate.
Relația dintre OTILIA și FELIX

Statutul inițial (social, psihologic, moral etc) al celor două personaje, încadrarea în tipologii

 Otilia Marculescu este o tanară de optsprezece ani, fiica celei de-a doua soții a lui Costache Giurgiuveanu, femeie
frumoasă si bogată, care murise „de supărare” și îi lăsase soțului toată averea, împreună cu datoria creșterii Otiliei, ramasă de
mică fără mamă. Ea este studentă la Conservator, înzestrată cu un temperament de artistă, reprezentând atât tipul cochetei cât și,
în egală masură, misterul feminin. Având un efect tonic asupra îmbătrâniților Costache Giurgiuveanu și Leonida Pascalopol și
fascinându-l pe neexperimentatul Felix, eroina nu doar că se impune într-o lume a bărbaților , dar reușește să o transforme
radical.
1. Statutul social al personajului intră oarecum în contradicție cu stilul de viață pe care și-l dorește fata; faptul că este
orfană și că bătrânul Costache Giurgiuveanu amână momentul adopției constituie constrângerea pe care mediul o
manifestă asupra destinului protagonistei.
2. Din punctul de vedere al statutului psihologic, Otilia rămâne o enigmă. Tot ca o particularitate de construcţie a
personajului, naratorul evită să folosească monologul interior sau chiar stilul indirect liber, urmărind-o pe Otilia
exclusiv prin manifestările ei exterioare.
3. Moralitatea protagonistei este discutabilă, tocmai pentru că adevăratele ei intenții nu sunt accesibile cititorului; ea
poate fi acuzată că alege banii în locul iubirii și că optează pentru valori materiale, în defavoarea celor spirituale, însă
finalul rămâne deschis.

 Felix Sima reprezintă tipul intelectualului naiv, pasionat de artă și cultură, care își dorește să evolueze în plan
profesional și să devină un bun medic. Numit de însuși G. Călinescu „martor și actor”, deschide romanul prin descrierea
detaliată a casei lui Costache Giurgiuveanu și îl încheie cu aceeași imagine a clădirii, privită din perspectiva eroziunii timpului.
Rămas orfan, baiatul fusese încredințat de răposatul doctor Iosif Sima din Iași tutorelui sau, Costache, căruia Felix obișnuia să ii
spună „unchiul”. Tânărul venise la Bucuresti ca să urmeze cursurile Faculății de Medicină, perioadă în care stă în gazdă în casa
din strada Antim și trăiește o experiență a sentimentelor, menită să îl maturizeze. În cazul acestuia, G. Călinescu a intenționat
să-i urmărească evoluția de la adolescență la maturitate, romanul devenind un Bildungsroman, adică un roman al formării
(în special, în plan sentimental).

Evoluția relației lor prin raportare la două secvențe

Tânărul Felix Sima este supus unei inițieri continue, fără ca aceasta să aibă un scop programatic, iar prezența Otiliei are
deopotrivă, un efect tonic, revigorant și catalitic. Relația dintre cele două personaje amplifică misterul protagonistei. Cucerit de
spontaneitatea, grația și feminitatea Otiliei, Felix se îndrăgostește, dar se simte stânjenit de familiaritatea fetei cu Pascalopol.
Imatur și stângaci, el își mărturisește mai întâi sentimentele printr-un bilet lăsat în camera Otiliei, pe care mai apoi vrea să îl
sustragă. Confuz că Otilia nu pomenește nimic despre scrisoare, deși o citise, Felix îi va declara dragostea în timpul vizitei la
moșia lui Pascalopol. Reacția acesteia îl frustrează: ea nu îl respinge, dar nici nu îi încurajează pornirile menținând enigma
alegerii sale între cei doi bărbați care o curtează. Adolescentul se lasă prins într-un joc al seducției, este în permanență atras și
respins, iar faptul că se îndrăgostește provine tocmai din incapacitatea lui de a-și lămuri cine este Otilia cu adevărat. Atunci
când Felix îi interzice din gelozie Otiliei să se mai întâlnească cu Pascalopol, fata acceptă la început umilă această condiție, însă
își dă seama că Felix nu îi poate oferi ceea ce ea își dorește pentru a fi fericită. Reproșurile ei, atitudinile, melancolia și
exuberanța se suprapun peste o viziune ideală a tânărului, însă tot fata este cea care decide să se despartă de el, acordându-i,
astfel, șansa reușitei profesionale și sociale. Experiența iubirii îl maturizează pe Felix care, în final, renunță la idealul de iubire
pe care și-l formase și se adaptează și el la mediul social. Gestul frivol de a-l părăsi fără vreun cuvânt, trimițându-i la ceva
vreme o simplă carte poștală neutră afectiv, îl destabilizează pe erou, însă este șansa ascensiunii lui pe scara socială și
profesională. Întâlnirea cu Pascalopol stă sub semnul hazardului, însă îi confirmă lui Felix veridicitatea vorbelor Otiliei, potrivit
căreia „o femeie nu trăiește decât patru-cinci ani.”

Opinia
Sunt de părere că prin cuplul Felix-Otilia, G. Călinescu ilustrează experiența maturizantă a eșecului în dragoste. Din dorința
de a-și ameliora statutul de orfani, cei doi aleg să se supună rigorilor impuse de societate, în detrimentul iubirii sincere care îi
leagă. Tinerii fac un compromis în schimbul siguranței materiale, în cazul Otiliei, ori al reușitei profesionale, în cazul lui Felix.
De aceea, enigma Otiliei stă tocmai în dificultatea alegerii între cele două idealuri, influențând, totodată, și viitorul lui Felix
prin decizia sa.

Concluzia În concluzie, relația platonică dintre Felix și Otilia se caracterizează prin două aspecte contradictorii: pe de-o parte,
prin sinceritatea și inocența sentimentelor, iar pe de altă parte, prin spiritul rațional care motivează neîmplinirea iubirii.