Materiale suplimentare pentru pregătirea examenului de bacalaureat

Enigma Otiliei de George Călinescu

(1938) – romanul realist/balzacian/modern/interbelic

George Călinescu este o personalitate enciclopedică a culturii române, afirmându-se ca

poet („Lauda lucrurilor”), romancier („Cartea nunţii”, „Enigma Otiliei”, „Scrinul negru”, „Bietul
Ioanide”), dramaturg („Ludovic al XIX-lea”), publicist (ziarul „Universul”), istoric şi critic
literar, estetician („Estetica basmului”, „Principii de estetică”)
Poziţia lui Călinescu în contextul literaturii interbelice este legată de o importantă
controversă sau polemică literară privind tipul de roman ce trebuia abordat – de creaţie, doric,
scris la persoana a III-a sau de analiză, ionic, la persoana I. Călinescu susţine necesitatea creării
romanului realist de tip balzacian, pledând astfel pentru o evoluţie organică a literaturii
române, care nu trebuia să eludeze această etapă în istoria speciei.
„Enigma Otiliei” este un roman pentru că prezintă toate trăsăturile speciei: operă epică
în proză, de dimensiuni mari (20 de capitole), cu o acţiune amplă, desfăsurată pe mai multe
planuri narative (evoluţia romanului de dragoste ce implică triunghiul Felix-Otilia-Pascalopol şi
încercările clanului Tulea de a pune mâna pe averea lui Costache), cu numeroase personaje şi
conflicte (de ex. Aglae-Costache, declanşat de posibilitatea infierii Otiliei de către Costache,
conflictul Aglae-Otilia, având ca miză moştenirea banilor şi a bunurilor lui Costache,
confruntarea dintre Pascalopol şi Felix privind viitorul Otiliei etc.).
Elemente care demonstrează încadrarea operei în curentul realist sunt numeroase.
Subiectul romanului, transpus în mediul citadin de la începutul secolului al XX-lea, este construit
pe principiul realist al mimesisului şi al verosimilităţii, pornindu-se de la fapte reale (articol din
presa vremii despre decesul soţilor Popescu, la a căror moarte Simion, fratele, a invadat casa în
căutarea banilor) şi ulterior fiind prezentate evenimente fictive, în manieră credibilă.
Titlul iniţial al romanului a fost „Părinţii Otiliei”, aluzie la tema balzaciană a
paternităţii. La sugestia editorului, Călinescu a optat pentru titlul „Enigma Otiliei”, care a fost
explicat astfel: „[…], criza tinereţii lui Felix, pus pentru întâia oară faţă în faţă cu absurditatea
sufletului unei fete […]. Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că le are”. Titlul sugerează,
deci, imposibilitatea lui Felix de a desluşi/raţionaliza comportamentul şi reacţiile Otiliei.
Principala temă scoate în evidenţă un aspect social, respectiv istoria/monografia vieţii
unei familii bucureştene burgheze de la începutul sec. al XX-lea (strada Antim, anul 1909).
Caracterul de frescă al romanului se realizează astfel prin descrierea moravurilor societăţii
burgheze din perioada antebelică (parvenitismul, lăcomia, senilitatea) prin complexitatea
contradictorie a relaţiilor dintre oameni, prin prezentarea vieţii studenţeşti prin Felix, descrierea
oraşului pe parcursul plimbării Otiliei, lipsa de scrupule şi moravurile uşoare prin mediile
frecventate de Stănică Raţiu în contrast cu rafinamentul aristocratului Pascalopol. Temele
realiste, în descendenţă balzaciană, sunt moştenirea şi paternitatea, dar şi dezumanizarea
individului prin patima banului.

1
 Complexitatea romanului se justifică şi prin existenţa mai unor teme secundare dintre
care menţionăm dragostea, prin triunghiul erotic, şi condiţia intelectualului în formare, capabil de
sacrificii pentru realizarea profesională
Incipitul este de tip balzacian, prin analogia cu schema nartivă din „Eugénie Grandet”,
respectiv venirea unui văr sărac şi orfan în casa unui unchi bogat şi zgârcit, care are o fată aflată
la vârsta măritişului. Trăsături realiste balzaciene din incipit sunt fixarea precisă a coordonatelor
spaţio-temporale: Bucureşti, 1909, strada Antim, seară de iulie ca şi descrierea detaliată a
cadrului exterior. Comparând descrierile cadrului exterior din cele două romane, vom constata că
la Balzac prezentarea e făcută de un privitor comun, pe când la Călinescu ochiul este al unui
estet, un cunoscător de artă, de arhitectură, erudit, uneori artificial prin spiritul documentar
excesiv care detaliază discursul cu termeni tehnici (ogivă, cariatide, frontoane, console,
casetoane, rozetă gotică) şi cu sesizarea stridentelor contraste nefericite. S-ar putea spune că
„Enigma Otiliei” este romanul unui critic mai mult decât romanul unui prozator, roman care
redescoperă polemic balzacianismul în ciuda intenţiei serioase a lui Călinescu de a valida
formula romanului balzacian.
Descrierea detaliată a cadrului interior, procedeul tipic realist prin care personajul este
reflectat de mediul în care trăieşte (aspectul neîngrijit al casei/zgârcenia lui Costache, camera
Otiliei – caracterul ei uşor supreficial), continuă prezentarea cadrului. Pretextul narativ prin care
personajele sunt unite pe aceeaşi scenă (jocul de cărţi, table) este folosit pentru a realiza
portretele tuturor personajelor, în manieră realistă, prin caracterizare directă/indirectă, prin
portret fizic/moral. Personajele se împart în două categorii, inocenţii (Felix, Otilia, Pascalopol) şi
cei din clanul Tulea, prezentaţi subiectiv, satiric de narator (Aglae – „buze subţiri, acre, ochi
bulbucaţi”). Dacă planul exterior şi cel interior sunt desrise din perspectiva naratorului,
personajele vor fi prezentate din perspectiva lui Felix, personaj principal.
La nivel naratologic:naraţiunea se face la persoana a III-a de către un narator
omniprezent, omniscient, perspectivă auctorială, viziune naratologică „din spate”.
Elemente prin care Călinescu depăşeşte balzacianismul şi care ilustrează astfel
modernitatea romanului sunt numeroase. „Enigma Otiliei” este roman balzacian în intenţie, dar
nu şi în rezultat, autorul îmbinând elemente tradiţionale şi moderne. Călinescu respectă
metoda/convenţiile (scheletul) romanului balzacian, dar nu şi spiritul acestuia, altfel spus preia
procedeele, dar nu şi conţinutul. Deşi în perioada interbelică romanul fusese etichetat drept unul
balzacian, critica literară din ultimele decenii subliniază faptul că romanul preia polemic, in sens
parodic, elemente balzaciene, astfel încât se poate vorbi despre balzacianism fără Balzac.
Enigma Otiliei” trebuie citit ca un metaroman (roman despre roman), un roman despre
balzacianism prin savanta dexteritate cu care Călinescu mânuieşte tehnicile, convenţiile,
stereotipiile scriitorului francez, de multe ori exagerându-le intenţionat într-o nouă direcţie, cea
satirică.
Dacă în romanul lui Balzac faptele şi caracterele evoluează spre tragic, la Călinescu totul
este dirijat spre comic, aşa cum se întâmplă cu Aglae, în al cărei portret Călinescu exagerează
anumite trăsături precum maliţiozitatea sau invidia, în direcţia grotescă.

2
 Tema paternităţii capătă o nouă ipostaziere prin comportamentul lui Stănică Raţiu, care
pretinde că sacrifică orice pentru familia lui, afişând o suferinţă artificială şi în realitate amânând
veşnic să-şi asume rsponsabilităţile unui cap de familie, ceea ce face din el un „Caţavencu al
ideii de paternitate” (Ov. S. Crohmălniceanu).
Structura este specifică esteticii realiste prin simetria incipit-final: scenei iniţiale, a
plimbării lui Felix pe strada Antim, îi corespunde revenirea aceluiaşi personaj în dreptul casei lui
Giurgiuveanu, după trecerea anilor, pe care o găseşte abandonată, reluând replica unchiului:
„Aici nu stă nimeni”. Totodată, construcţia clasică şi balzaciană este contaminată de anumite
pasaje romantic/lirice (scena contemplării cerului de către Felix şi Otilia la moşia lui Pascalopol,
descrierea turmei de bivoli), prin grefarea unor scene groteşti (moartea lui Costache
Giurgiuveanu) sau cu tentă de spectacol comic (intrigile lui Stănică Raţiu).
La nivelul personajelor, Otilia reprezintă excepţia din punctul de vedere al modalităţilor
de caracterizare, pentru că nu este descrisă exclusiv în manieră balzaciană, ci şi prin procedee
moderne precum comportamentismul, reflectarea poliedrică/multiplicarea perspectivelor asupra
unui singur personaj sau ambiguitatea.
În plus, categoria estetică a grotescului este ilustrată în text prin personaje precum Simion
Tulea, soţul Aglaei, decrepitul, sau Titi, retardatul suficient, care va lua urmele tatălui său.
Această preocupare pentru procese psihice deviante reprezintă un element naturalist, întreaga
familie Tulea aflându-se sub semnul degradării morale reflectate şi în plan fizic.
La nivelul personajelor, specific romanului realist balzacian este personajul tipic în
situaţii tipice, având o trăsătură dominantă de caracter căreia i se supun celelalte. Spre deosebire
de caracterele clasice, personajele realiste sunt însă determinate social, fiind produsul mediului în
care trăiesc. Personajele călinesciene, ca şi cele balzaciene, sunt monomane, adică dominate de o
manie, fiecare ilustrând câte o tipologie umană şi fiind plate, cu excepţia lui Felix, care devine
dintr-un tânăr student neiniţiat un medic matur, responsabil, având experienţa relaţiilor
interumane.
Identificăm astfel, următoarele tipologii umane: Otilia – cocheta; Pascalopol –
aristocratul; Felix-intelectualul în formare (singurul care evoluează, nu e plat); Aglae – lacoma,
„baba absolută, fără cusur în rău” (Weissmann); Aurica – fata bătrână; Olimpia – soţia banală,
lipsită de feminitate; Stănică – parvenitul; Titi –retardatul; Simion – senilul, decrepitul; Costache
– avarul.

3
 Otilia este personajul feminin principal (apare în toate planurile cărţii, stabileşte relaţii cu
toate celelalte personajele romanului) şi totodată eponim. Ea este imaginea feminităţii
debordante şi spontane, unul din personajele feminine cele mai complexe din literatura română
interbelică. În realizarea acestui personaj, se regăsesc modalităţi de caracterizare atât directe, cât
şi indirecte, clasice şi moderne.
Modalităţi directe pot fi: caracterizarea făcută de narator prin ochii lui Felix la începutul
romanului (faţa măslinie, blondă, bucle, rochie cu volane); caracterizare făcută de alte personaje
– procedeul modern al reflectării poliedrice/pluriperspectivismului, deoarece fiecare personaj are
o imagine diferită asupra Otiliei. Costache o iubeşte ş-i spune „fe-fetiţa mea”, Pascalopol
mărturiseşte că o iubeşte cu un amestec de virilitate şi paternitate, Felix o percepe ca pe o soră şi
femeie ideală, Aglae şi Aurica, îi spun permanent că este stricată şi dezmăţată, Stănică – fată
faină şi deşteaptă, colegii lui Felix –cea mai elegantă dintre studentele la conservator etc.
Importantă este şi autocatacterizarea, iar fraze precum: „sunt sentimentală”, „toate
femeile sunt superficiale şi singurul meu merit e că-mi dau seama de asta” ne ajută să-i conturăm
un portret cât mai fidel.
Modalităţi indirecte, fapte, atitudini,ne permit mai puţin accesul la gândurile personajului,
deoarece o modalitate modernă folosită în caracterizarea Otiliei este comportamentismul, cu
scopul de a spori ambiguitatea personajului. Relaţia dintre personaj şi spaţiul locuit – camera
Otiliei, prin dezordinea obiectelor, anticipă firea inconstantă, spontană a fetei, iar numeroasele
oglinzi, multiplele perspective în care o vor percepe celelalte personaje. Remarcăm gustul pentru
lux şi mondenitate – prin capriciile pe care i la face Pascalopol, spontaneitatea personajului;
faptul că e îngăduitoare cu cei din clanul Tulea, deşi le cunoaşte intenţiile de a pune mâna pe
moştenirea lui Costache şi părerea despre ea; dragoste pentru Costache, căruia îi iartă avariţia
(scena în care renunţă la ideea de a fi înfiată pentru că ştie cât de greu este pentru Giurgiuveanu
să se despartă de avere).
Otilia este raţională, dovedeşte spirit de sacrificiu în vederea împlinirii profesionale a lui
Felix şi alege căsătoria cu Pascalopol nu neapărat pentru a-şi clarifica statutul material, ci mai
ales deoarece este conştientă că firea ei capricioasă şi cochetă este nepotrivită viitorului pe care
vrea sa îl aibă Felix. Finalul cărţii prezintă, prin motivul fotografiei, o imagine diferită a Otiliei,
devenită „damă picantă, gen actriţă întreţinută”, care nu mai are nimic din spontaneitatea şi
nevinovăţia fetei de altădată.
Otilia reflectă condiţia femeii din societatea citadină antebelică aflată în curs de
emancipare (face studii – Conservatorul, merge deja neînsoţită pe străzi), capabilă de a lua
propriile decizii (plecarea cu Pascalopol la Paris, măritişul), dar încă dependentă financiar de
bărbat.
Romanul „Enigma Otiliei” este un roman care ilustrează elemente ale esteticii realiste
prin prezentarea critică a unor aspecte ale societăţii bucureştene de la inceputul secolului al XX-
lea, prin tematica balzaciană a moştenirii şi a paternităţii, prin tehnica detaliului cu scopul creării
impresiei de verosimilitate, prin caracterele determinate social şi prezenţa naratorului
omniprezent, omniscient. Totodată, opera depăşeşte modelul francez prin elemente de

4
modernitate cum ar fi ambiguitatea personajelor, interesul pentru procese psihice deviante,
reflectarea poliedrică a aceluiaşi personaj în viziunea celorlalte, simţul critic al naratorului.

Relaţia dintre doua personaje: FELIX-OTILIA

Evidenţierea situaţiei iniţiale a celor două personaje, din perspectiva tipologiei şi a
statutului social, psihologic, moral arată că „Enigma Otiliei” nu este doar romanul vieţii unei
familii bucureştene măcinate de dorinţa de îmbogăţire, ci mai ales un roman de dragoste, căci
personajele ilustrează fie iubirea platonică (Felix-Otilia), fie căsătoria condiţionată material
(Stănică Raţiu-Olimpia), fie disperarea singurătăţii (Aurica) sau compromisul (Georgeta). În
acest păienjeniş al degradării morale, iubirea dintre Felix şi Otilia reprezintă alternativa purităţii.
Cei doi sunt personaje principale, Otilia ilstrând tipul cochetei, iar Felix pe cel al intelectualului
în formare, singurul personaj rotund al operei. Cei doi veri vitregi sunt orfani, Otilia fiind fiica
soţiei de la care Giurgiuveanu a moştenit o importantă avere, iar Felix este nepotul de sânge al
bătrânului, fiul doctorului Sima, în urma decesului căruia Felix intră sub tutela unchiului.
Statutul lor intelectual este precizat încă din incipit, Otilia studiază Conservatorul, iar
Felix vine de la Iaşi pentru a studia în Bucureşti Medicina, spre invidia Aglaei. Deşi se cunosc
din fotografiile din copilărie şi au avut şi o vagă corespondenţă, Felix se simte tulburat în prima
scenă a romanului, când ajunge în casa lui Costache, de prezenţa fetei, singura de care se
apropiase atât de mult cu excepţia mamei. Portretul fetei este realizat prin ochii lui Felix, care nu
înregistrează decât detalii fizice sumare, blondă, cu bucle, faţă măslinie, rochie cu volane, iar
portretul lui Felix este realizat de narator, insistând tot asupra aspectului exterior, tânăr în
uniformă de licean, atent, „faţa juvenilă şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţlor mari
de păr”.
Cele două personaje sunt construite prin mijloace tradiţionale şi moderne. Astfel,
ambiguitatea şi comportamentismul sunt tehnici care se regăsesc în portretizarea Otiliei, ţinând
de estetica modernismului, întrucât naratorul refuză a explica gesturile fetei, a le însoţi de
ilustrarea reflecţiilor personajului feminin, în timp ce Felix este caracterizat mai ales prin faptele
şi atitudinile sale. Cucerit de spontaneitatea, graţia şi feminitatea Otiliei, Felix se îndrăgosteşte,
dar se simte stânjenit de familiaritatea fetei cu Pascalopol. Imatur şi stângaci, el îşi mărturiseşte
mai întâi sentimentele printr-un bilet lăsat în camera Otiliei, pe care ulterior vrea să-l sustragă.
Confuz, deoarece Otilia nu pomeneşte nimic despre scrisoare, deşi o citise, Felix îi va declara
dragostea în timpul vizitei la moşia lui Pascalopol, dar reacţia Otiliei îl deconcertează: ea nu îl
respinge, dar nici nu îi încurajează pornirile, menţinând „enigma” alegerii ei între Felix şi
Pascalopol. Plecarea cu acesta din urmă la Paris este un moment de derută petru Felix, care o
pimeşte însă cu aceeaşi căldură sufletească la întoarcere. Astfel, întreaga relaţie este descrisă
exclusiv prin prisma reacţiilor lui Felix, cititorul găsind explicaţii pentru alegerea Otiliei abia în
finalul romanului. După moartea lui Costache, Otilia părăseşte, la scurt timp, casa şi se
căsătoreşte cu Pascalopol, trimiţându-i lui Felix o carte poştală cu textul: „Cine a fost în stare de
atâta stăpânire e capabil să învingă şi o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor”. De altfel,
discuţiile anterioare ale celor doi anticipă gestul fetei, Felix îi mărturisise visul de se realiza în
profesie, unde nu ar fi suportat o poziţie superficială, inferioară, astfel încât ambiţia,
5
perseverenţa, spiritul profund intelectual, aplicaţia către studiui sunt trăsăturile care întregesc
portretul tânărului în formare, iar gestul Otiliei de a se căsători cu Pascalopol reflectă maturitatea
ei, spiritul de sacrificiu în vederea împlinirii profesionale a lui Felix. Otilia alege căsătoria cu
Pascalopol nu neapărat pentru a-şi clarifica statutul material, ci mai ales deoarece este conştientă
că firea ei capricioasă şi cochetă este nepotrivită viitorului pe care vrea să îl aibă Felix.
În concluzie, cuplul Felix-Otilia rămâne unul dintre cele mai tulburătoare din literatura
română, prin sinceritatea şi caracterul platonic al sentimentelor, dar şi prin spiritul raţional care
motivează neîmplinirea iubirii.