Enigma Otiliei

George Călinescu

APARIȚIA: Spre deosebire de romantici, care acordau importanta fanteziei si visului,

scriitorii realisti, din seria carora face parte si G.Calinescu, dar si predecesorul sau din opera
caruia s-a inspirat, Honore de Balzac, considera de datoria lor sa dea o reprezentare veridica
realitatii, sa prezinte cu obiectivitate adevarul si sa observe existenta reala. Din aceasta
datorie a luat nastere ,,Enigma Otiliei”, al doilea dintre cele patru romane scrise de G.
Calinescu (,,Cartea nuntii”-1933, ,,Bietul Ioanide”-1958 si ,,Scrinul negru”-1960), aparut in
1938, titlul sau initial fiind „Parintii Otiliei”
Romanul marcat de obiectivitate este rezultatul faptului ca ,,literatura nu e in legatura
cu psihologia, ci cu sufletul uman”, iar originalitatea unei scrieri nu este data de metoda, ci de
realismul fundamental. De aici a aparut nevoia de a se inspira din Balzac, scriitorul care crease
peste 2000 de personaje in cele aproape 100 de romane si nuvele, scrise pe parcursul celor
21 de ani de activitate literară. Mai mult decat atat, Calinescu creeaza atat un roman clasic, de
tip balzacian, cat si un roman de atmosfera moderna, scrierea avand un caracter citadin, iar
personajul principal fiind construit prin comportamentism si reflectare poliedrica.
TIPOLOGIA: ,,Enigma Otiliei” este un roman realist de factura balzaciana, o scriere
obiectiva pentru ca naratiunea se face la pers a III-a, naratorul detasandu-se de faptele prezentate,
singurul moment in care aceasta conventie este incalcata fiind atunci cand apare comentariul
esteticianului Calinescu. Naratorul nu este absent, ci comunica cu celelalte instante
narative, el insumand concomitent doua trasaturi: vigilenta spectatorului si ochiul critic al
comentatorului comediei umane reprezentate.
BALZACIANISMUL: Pentru a demonstra inscrierea sa printre romanele de factura
balzaciana, trebuie sa ne referim mai intai la trasaturile scrierilor celui a carui biografie se
confunda cu opera, Balzac, scriitorul francez care face concurenta starii civile. Pentru a ne ghida
dupa o opera, vom alege ,,Eugenie Grandet”, romanul publicat in 1833, similar in mare parte
romanului calinescian (vezi Felix: tatal lui Eugenie, verisorul Otiliei).
Principalul obiectiv al romanului francez era studierea societatii in care traieste si
evocarea ei in literatura prin intermediul tipurilor umane. Daca in Eugenie Grandet
societatea prezenta e cea franceza, specifica inceputului de sec XIX, in romanul lui Calinescu,
tema este reprezentata de societatea burgheza bucuresteana de la inceputul sec XX, ceea ce
face ca romanul sa fie unul citadin si social.
In romanele balzaciene, deci și in cel in discutie, forta care declanseaza dramele este
banul, aparut drept motiv literar. Astfel, Felix Grandet, tatal lui Eugenie este inabusit de patima
aurului, in timp ce Costache Giurgiuveanu, eroul lui Calinescu este un avar ce se inscrie in
descendenta lui Hagi Tudose al lui Delavrancea sau a lui Harpagon al lui Moliere.
Goana după avere face ca intre personajele celor doua romane sa se instaureze niste
relatii din ce in ce mai degradate. Astfel, Grandet, pentru care ideea mortii este mai blanda
decat cea a falimentului, isi chinuieste fata pentru ca-si vandu-se bijuteriile primite cadou sa-l
ajute pe Charles sa ajunga in Indii. In mod similar, ,,Enigma Otiliei” prezinta relatiile tensionate
ce apar intre clanurile Tulea si Giurgiuveanu, toate fiind conturare de obtinerea averii lui
Costache.
O alta trasatura definitorie a celor doi o reprezinta accentul pus pe detaliu. Observam
astfel predilectia catre amanuntul tipic, semnificativ, care trimite spre un sens superior, integrat
in ansamblul operei. Daca romanul lui Balzac incepe cu o descriere amanuntita a orasului
Saumur si a casei in care locuia familia Grandet, urmata de portretul lui Felix Grandet, zugravit
direct (prin fizionomie) si indirect (prin comportament), ,,Enigma Otiliei” incepe prin
prezentarea timpului si a spațiului desfasurarii actiunii (,,intr-o seara, de la inceputul lui
iulie 1909, cu putin inainte de ora zece… in strada Antim, venind dinspre strada Sf.
Apostoli…”), prin descrierea casei lui Costache, o cladire cu zidarie ,,crapata si scorojita” si
prin caracterizarea succinta a personajelor, elocvente fiind in acest sens portretele lui
Pascalopol si Costache.
In timp ce Pascalopol ,,era un om cam de vreo 50 de ani, oarecum voluminos, totusi
evitand impresia de exces, carnos la fata si rumen ca un negustor, insa elegant si cu o taietura
englezeasca a mustatii carunte…”, ,,Costache era un batranel subtire si putin incovoiat, capul ii
era atins de calvitie totala si fata parea aproape spana si din cauza aceasta, patata”.
Caracterizarea personajelor se face printr-o acumulare succesiva de fapte, intamplari, vorbe,
ticuri, gesturi, ganduri si atitudini.
Atat Balzac, cat si Calinescu se disting prin crearea de tipuri umane, fiecare personaj
fiind dominant de o trasatura de caracter puternica, care-l defineste din punct de vedere
moral. Daca Felix Grandet este tipul avarului din romanul balzacian, in ,,Enigma Otiliei”,
corespondentul sau este Costache Giurgiuveanu. Pe langa acesta mai apar:
-tipul parvenitului, al arivistului-reprezentat de Stanica Ratiu;
-tipul retardatului-Titi, singurul baiat al clanului Tulea, in privinta caruia Aglae, mama
sa, are pretentii nejustificate;
-tipul ,,babei absolute fara cusur in rau”, sora lui Costache si sotia lui Simion Tulea;
-tipul fetei batrane-Aurica, sora Olimpiei si a lui Titi Tulea, care desi alearga disperata
dupa barbati nu reuseste sa se casatoreasca;
-tipul omului galant, fermecator- Pascalopol, cel care o protejeaza pe Otilia si o sustine
moral si material;
-tipul eternului feminin enigmatic-Otilia Marculescu, personaj corespondent al lui
Eugenie, care se alatura lui Felix din punct de vedere al intangibilitatii avarismului;
-tipul personajului ,,martor si actor”- Felix Sima, cel care vine de la Iasi, la tutorele sau
Costache (tatal ii murise, la fel si mama), pentru a studia medicina si prin prisma caruia ne este
prezentata actiunea romanului, el fiind atat personaj-martor, cat si personaj-narator.
Romanul mai este balzacian si prin prezenta la nivelul prezentarii a motivului parental,
a ideii paternitatii care, spre deosebire de toate elementele amintite, similar celor din ,,Eugenie
Grandet”, de aceasta data se pare ca a fost preluat din alt roman al lui Balzac, si anume ,,Moș
Goriot”. Acest motiv se refera la lipsa iubirii dintre copii si parinti, la nivelul unei familii.
Fiindca societatea se bazeaza pe paternitate, lipsa acesteia intr-o familie duce la prabusirea
societatii in ansamblul ei. Prin intermediul acestui motiv, care reprezinta de fapt nucleul epic
al scrierii, Calinescu are in vedere latura morala a societatii. O societate degradata, care nu
respecta niste reguli solide, este una imorala, asa cum se intampla in acest roman unde putem
spune ca banul este ochiul dracului, destinul personajelor fiind dictat de acesta.
ALTĂ TIPOLOGIE: Pe lângă balzacianismul de factură dorică, romanul întrunește
caracteristici specifice mai multor curente literare.
Astfel, realismul este vizibil prin toate trăsăturile amintite anterior, respectiv substratul
autobiografic (evocarea în jurnal a morții mătușii Tinca și a căutării febrile a rudelor de a găsi
banii și obiectele de preț ale acesteia, model după care este construită moartea lui Costache,
folosirea în portretul lui Stănică a trăsăturilor unchiului autorului, Bică Simion, utilizarea
amintirilor referitoare la familia adoptivă, existența sa de licean, pasiunea lui Călinescu pentru
psihiatrie, elemente ale portretului fizic pe care le împrumută lui Felix, dar și evocarea
verișoarei sale îndepărtate, Otilia), prezentarea burgheziei, reconstituirea traiului zilnic și a
evenimentelor specifice acelor vremuri, dar și prezentarea reperelor spațio-temporale reale, anul
1909, pe strada Antim.
Romantismul este justificat prin motivul orfanului, prin folosirea antitezei în prezentarea
personajelor, prin conflictul de factură erotică, pe fondul iubirii dintre Felix și Otilia, dar și prin
descrierea minuțioasă, pe un fundal fantastic, a câmpiei Bărăganului, acolo unde se afla moșia lui
Pascalopol, mai precis zona dintre Călărași și Fetești.
Clasicismul este dat de circularitatea romanului, de simetria incipitului cu finalul, bazată
pe imaginea străzii Antim, a casei lui Costache și a prezenței acestuia, în final pe baza evocării,
acesta răspunzând „Aici nu stă nimeni!”, dar și de tipologia umană bazată pe dezvoltarea unei
singure trăsături de caracter dominante.
Modernismul apare prin finalul oarecum deschis al romanului, care lasă cititorul să-și
imagineze orice despre eroii narațiunii, prin teatralitatea personajelor, vizibilă mai ales în scenele
capitolului al XVIII-lea, după infarctul bătrânului, prin ambiguitatea în comportament a
personajelor, dar și datorită procedeelor de portretizare, respectiv comportamentismul și
reflectarea poliedrică sau pluriperspectivismul. De asemenea, apar și elemente naturaliste, date
de interesul autorului pentru procesele psihice deviante, reprezentativi în acest sens fiind Titi și
Simion Tulea, ei reprezentând anormalul, urâtul, dezagreabilul și degradarea.
PERSPECTIVA NARATIVĂ: Naratorul clasic, omniscient si omniprezent, stie totul
despre personajele pe care le controleaza, el ascunzandu-se astfel in spatele mastilor diverselor
personaje, situatie motivata prin limbajul uniformizat. Prezenta naratorului este sesizabila inca
din primele randuri, cand ii realizeaza lui Felix portretul fizic si cand da detalii arhitectonice si
de atmosfera. Cititorul patrunde in universul romanului odata cu Felix care este personaj-
narator.
LIMBAJUL: In privinta limbajului, uniformitatea sa tradeaza faptul ca naratorul se
ascunde in spatele tuturor personajelor, Calinescu folosind acelasi limbaj indiferent de cultura
sau statutul social al personajelor sale.
STRUCTURA, CONFLICTELE: Structurat in 20 de capitole, in care secventele
narative decurg prin inlantuire, romanul lui Călinescu nu are un singur fir narativ, ci doua:
unul care prezinta destinul tanarului Felix Sima, celalalt lupta membrilor familiei Tulea de a
o indeparta pe Otilia Marculesu si de a ramane mostenitorii tatalui sau vitreg. Aceste fire
narative sunt sustinute in plan secund de imaginea ampla a societatii citadine, o societate
degradata in care „indivizii se inchina banului ca unui adevarat zeu”, asa cum spunea Balzac,
deci o societate meschina. Așadar, există în roman două conflicte: unul de factură materială,
conflictul succesoral privitor la averea lui Costache, iar celălalt de factură erotică, cel ivit între
Felix și Pascalopol pentru iubirea Otiliei.
SEMNIFICAȚIA TITLULUI: Titlul initial, „Parintii Otiliei”, schimbat din motive
editoriale, reflectă ideea paternitatii, intalnita si la Balzac, in romanele „Eugenie Grandet” si
„Pere Goriot” si ilustreaza ideea ca aproape toate personajele cartii pot fi considerate parinti ai
orfanilor Felix si Otilia, deoarece se intereseaza de viitorul lor fie în mod sincer, fie malitios si
chiar le influenteaza destinul.
In privinta titlului final, in sens denotativ, substantivul comun „enigma”
semnifica un lucru greu de inteles, nelamurit, ascuns sau o taina, un mister, iar substantivul
propriu semnifica numele principalului personaj feminin al romanului, reprezentativ pentru tipul
feminitatii si, in acelasi timp, un personaj eponim. In sens conotativ, titlul duce cu gandul la
misterul personajului Otilia, care este ca o ghicitoare sau un joc distractiv greu de descifrat de
catre ceilalti. Astfel, legatura dintre titlu si ideea textului se justifica mai intai prin incercarea
zadarnica a lui Felix de a o intelege pe Otilia, iar mai apoi pe cea a lui Pascalopol.
TEME ȘI MOTIVE: Tema principală a textului se concentreaza pe fresca burgheziei
bucurestene, pe societate, apoi pe familie și iubire, iar motivele sunt mostenirea si paternitatea.
CRONOTOPUL: Este bine precizat chiar din incipit: ,,intr-o seara, de la inceputul lui
iulie 1909, cu putin inainte de ora zece… in strada Antim, venind dinspre strada Sf. Apostoli…”,
asadar este vorba despre inceputul secolului al XX-lea, în Bucuresti, dar se face referire si la
Paris sau la mosia lui Pascalopol, aflata intre Calarasi si Fetesti, in Campia Baraganului.
ACȚIUNEA: Fiind un roman, ,,Enigma Otiliei” este o opera cu o actiune
desfășurată pe mai multe planuri, cu un conflict mai amplu, in care personajele isi desfasoara
actiunea conform momentelor subiectului.
In incipitul romanului se fixeaza timpul si spatiul, se descriu strada Antim si casa lui
Costache, imagine ce va reveni si la finalul romanului, acesta prezentand simetrie. Primul schimb
de replici dintre Felix si unchiul sau este prezentat in etape diferite ale evolutiei lui Felix: in
incipit e vorba despre adolescenta, in final, scena este traita prin rememorare, la aproape 10
ani dupa desfasurarea ei. In expozitiune, naratorul ii atribuie lui Felix observarea obiectiva a
personajelor aflate in odaia in care fusese condus de Otilia, dupa ce unchiul sau ii raspunde
straniu: ,,nu sta nimeni aici, nu cunosc”.
Impresia pe care si-o facuse Felix odata cu observarea caracteristicilor arhitectonice ale
strazii, aceea ca oamenii care locuiesc in casele cu lemnul umflat sunt niste inculti, zgarciti,
snobi si delasatori, aceasta impresie devine certitudine cand face cunostinta cu personajele aflate
in casa, jucand table si facand parte dintr-un mediu neprimitor.
Naratorul ne prezinta prin ochii lui Felix trasaturile lor de caracter, starea civila, statutul
in familie, elemente de biografie referitoare la Costache, Pascalopol, Otilia, Aglae, Aurica si
Simion Tulea. In ziua urmatoare, Felix, care merge in vizita la familia Tulea, va afla si despre
Titi, baiatul Aglaei de 22 ani care nu reusise sa termine liceul si era corigent la limba latina, fapt
pentru care Felix se ofera sa-l mediteze. De asemenea, el afla si despre Olimpia, fiica cea mare a
Aglaei care traia in concubinaj cu Stanica Ratiu, un avocat fara activitate profesionala care nu se
cununa cu Olimpia pentru ca nu primise ca zestre o casa ce-i fusese promise. Teatral si patetic,
simuland probleme cardiace, Stanica va obtine casa, mai ales ca acum devenise tata.
Intriga se tese odata cu prezentarea parcursului destinului lui Felix (din acest punct de
vedere, putem spune ca ,,Enigma Otiliei” este si un bildungsroman”), dar si a conflictelor iscate
din pricina mostenirii averii lui Costache, conflicte declansate prin replicile acide ale Aglaei,
care reproseaza fratelui sau, atunci cand il vede pe Felix: ,,N-am stiut; faci azil de orfani!”.
In desfasurarea actiunii ni se prezinta experientele traite de Felix in casa unchiului sau:
el face cunostinta cu zgarcenia batranului, dar traieste si sentimente inedite, respectiv dragostea
adolescentina fata de Otilia, fiica din a doua casatorie a lui Costache, pe care batranul ar vrea s-o
infieze, act la care renunta pana la urma din pricina Aglaei, dar si gelozia fata de Leonida
Pascalopol, cel care nu stie daca o iubeste pe Otilia ca tata sau ca barbat.
In ciuda confuziei pe care o provoaca in jurul sau, Otilia il iubeste pe Felix, insa este
constienta ca tanarul student trebuie sa-si implineasca visul, acela de a face cariera in medicina.
Prin Felix si Pascalopol cititorului ii este adus la cunostinta conflictul erotic al romanului,
conflict catalogat drept inutil cand, in sfarsitul romanului, aflam ca Otilia, de fapt nu a ramas cu
niciunul dintre ei, astfel justificandu-se semnificația titlului: Otilia a fost o enigma pentru
ambii barbati. Tot in acest moment al subiectului ne este prezentat conflictul succesoral, acesta
avand doua faze, ambele vizand averea lui Costache:
-primul se naste intre clanul Tulea, respective Aglae si cei doi orfani, Otilia si Felix,
destinele celor doi fiind influentate negativ din acesta pricina;
-cel de-al doilea apare intre Stanica Ratiu si clanul Tulea, primul fiind un demagog al
ideii de paternitate, escroc , hot si sentimental atunci cand stia ca are de castigat. Stanica este cel
care va profita de banii lui Costache si cel care a contribuit la sfarsitul acestuia.
In punctul culminant aflam care este sfarsitul lui Costache, cel care isi tinea banii sub
saltea (moare luptandu-se cu Stanica sa-si apere agoniseala), care este sfarsitul relatiei dintre
Stanica si Olimpia (avand banii batranului Stanica o paraseste, cerandu-i printr-o scrisoare
„despartirea legala”) si ce se intampla la ultima intalnire dintre Felix si Otilia. Dupa moartea
batranului, trista si lipsita de un suport financiar, Otilia va discuta cu Felix despre imposibila
relatie dintre ei pentru ca ,,barbatii abia la 30 de ani se gandesc sa se insoare, la 21 de ani fiind
niste copii”. Desi in ultima noapte a sederii sale in Bucuresti, Otilia i se daruieste lui Felix,
acesta nu profita de ea, aratandu-i cat de mult o iubeste.
In dimineata zilei urmatoare, Felix afla ca Otilia a plecat impreuna cu Pascalopol la
Paris, iar la aproximativ două saptamâni primeste de la acesta o scrisoare de consolare in care
fata isi exprima speranta ca Felix va fi ,,capabil sa invinga o dragoste nepotrivita pentru marele
lui viitor”.
Deznodamantul ne prezinta situatia imprevizibila pentru cititor in privinta personajelor.
Otilia, desi se casatoreste cu Pascalopol, va divorta de acesta in cele din urma pentru a deveni
,,nevasta unui conte, asa ceva”. Despre Otilia aflam prin intermediul unei scene in care Felix si
Pascalopol, calatorind in acelasi tren, se recunosc si-si fac confesiuni diverse. Aflam astfel ca el
i-a redat fetei libertatea dintr-un profund sentiment ,,de umanitate, s-o lase sa-si petreaca anii
cei mai frumosi”, el fiind prea batran si plictisind-o.
Felix a ajuns ce si-a dorit: un prestigios medic, profesor universitar, autor de tratate de
specialitate și, pentru ca s-a casatorit ,,intr-un chip care se cheama stralucit”, a intrat prin
intermediul sotiei ,,intr-un cerc de persoane influente”.
Stanica Ratiu s-a insurat cu Georgeta, femeia usoara pe care i-a oferit-o lui Felix cat timp
Otilia a fost plecata pentru prima data la Paris cu Pascalopol.
Finalul, simetric incipitului, ni-l prezinta pe Felix care merge intr-o duminica pe strada
Antim pentru a revedea locurile adolescentei sale. Casa prabusita a lui mos Costache il face sa
rememoreze clipa sosirii sale in aceste locuri, avand astfel iluzia ca-l vede pe batran
raspunzandu-i :,,Aici nu sta nimeni”.
Astfel se incheie romanul calinescian, simbioza prefecta de elemente realiste de factură
balzaciana, dar si elemente clasice (simetria si caracterul dominant de o trasatura al personajelor)
romantice (antiteza in prezentare: Otilia≠Aurica, Costache≠Pascalopol, Felix≠Titi, descrierea
campiilor Baranganului si motivul orfanului), moderne (ambiguitatea personajelor-pendularea
intre stari total confuze: avaritie-dragoste, realizarea sentimentală, realizarea profesionala, iubire
de tata, iubire de sot, de prieten).
Romanul lui Calinescu este de un ,,balzacianism fara Balzac” de la inceputul sau
descriptiv si pana la deznodamantul neasteptat, asa cum afirma Nicolae Manolescu. De-a lungul
sau suntem spectatorii unui show ,,regizat” candva de Balzac si repus in scena de Calinescu, cu o
nota vizibila de originalitate si modernism. Spirit critic si polemic, scriitorul ne prezinta scenele
naratiunii, bazandu-se pe niste personaje prezentate poliedric si, mai ales, prin comportamentism
și pe o frescă sociala cu bogate reprezentări. Autenticitatea scenelor este reprezentată de-a lungul
intregului roman. La fel ca și opera lui Caragiale, acțiunea acestui roman este mai actuală decât
oricând, chiar dacă tiparul a fost oferit la începutul secolului al XX-lea de Balzac.

Caracterizarea Otiliei
STATUTUL PERSONAJULUI: Adolescenta de optsprezece ani, fiică a celei de-a doua
soții a lui Costache Giurgiuveanu, studentă la Conservator și înzestrată cu un temperament de
artistă, Otilia reprezintă la nivelul romanului tipul enigmatic feminin, al misterului, dar și
tipul cochetei, portretul său fiind realizat prin intermediul unor tehnici moderne. Autorul spune
în ceea ce privește realizarea sa că este „eroina mea lirică”, „tipizarea mea în ipostază
feminină”, fiind o mască a autorului, o proiecție a acestuia în afară. Caracterizarea sa este
obținută atât prin mijloace tradiționale, cât și prin unele specifice modernismului.
Fiind cel mai modern personaj al romanului, aflat într-un permanent proces
dinamic, într-o continuă devenire, în realizarea sa caracterială se observă două modalități
moderne de reliefare: în primul rând, până în capitolul al XVI-lea, Otilia este reliefată pe baza
propriilor mărturisiri, în spatele cărora se descifrează gesturile, atitudinea, gândurile, felul
de a fi și faptele întreprinse, naratorul neintervenind cu perspectiva sa unică de prezentare
tocmai pentru că personajul dovedește o intensă autocunoaștere, demonstrată pe baza
autocaracterizării: „Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!... Eu am un temperament
nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”. Cu alte cuvinte, ea se lasă
descoperită, fiind un amestec bizar de atitudine naivă, copilăroasă, cu maturitate, uneori
regăsindu-se drept împrăștiată și visătoare, alteori lucidă și plină de tact. A doua modalitate de
caracterizare a personajului este reflectarea poliedrică, pluriperspectivismul, adică modul în
care este văzută de către celelalte personaje, portretul său fiind alcătuit dintr-o sumă de imagini
obținute prin reflectarea sa în mai multe oglinzi paralele. Această reliefare a conștiinței celorlalte
personaje asupra caracterului său duce la apariția ambiguității și sugerarea firii sale enigmatice.
Portretul fizic al fetei este realizat în mod direct prin intermediul lui Felix, care
este, pe lângă martor și actor, și personaj-reflector, verișoara pe care n-o cunoștea decât din
scrisori impresionându-l pe noul venit de la Iași într-un mod foarte plăcut: el văzu la capătul
scării „un cap prelung și tânăr de fată, încărcat de bucle, căzând până la umeri. Fata,
subțirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc...îi întinse cu
franchețe un braț gol și delicat”. Fiind roman al unor antiteze evidente, cum ar fi Felix-Titi,
Costache-Pascalopol, și Otilia este conturată în antiteză cu celelalte personaje, amintind aici
opoziția față de fata bătrână a romanului, Aurica, sau personajul marcat de răutate, Aglae. Ea nu
are nici „acea slăbiciune suptă și pătată a Aureliei” și nici firea malițoasă a surorii lui
Costache, cea care reproșează fratelui că își transformă casa în „azil de orfani”.
Otilia este caracterizată în mod indirect prin detaliile oferite pe baza descrierii
camerei sale, a interiorului acesteia: dezordinea lucrurilor aruncate haotic, cărți, păpuși,
rochii, pantofi, jurnale de modă, farduri, partituri parfumuri, pune în lumină exuberanța
juvenilă a personajului, justificând misterul feminin, ascunzișurile sufletului său. În acest
caz, însușirile eroinei sunt deduse din prezentarea mediului în care trăiește.
În ceea ce privește caracterizarea directă făcută de către alte personaje, Otilia
este cel mai controversat caracter al romanului, portretul său complex fiind conturatpe baza a
nenumărate contradicții date de modul, pozitiv sau negativ, în care este privită de ceilalți. În timp
ce pentru moș Costache ea este „Otilica”, „fe-fetița mea” cuminte și iubitoare, de asemenea,
fată „admirabilă și superioară” pe care nu o înțelege, pentru Felix, femeia capricioasă, „cu un
temperament de artistă” pentru Pascalopol, cel care nu distinge „ce e patern și ce e viril” în
dragostea sa pentru fată sau „o fată deșteaptă, cu spirit practic”, pentru Stănică, pentru ceilalți
Otilia are o imagine degradată: pentru Aglae ea nu e decât „o zănatică, o dezmățată, o
stricată” care sucește capul băieților de familie, iar pentru Aurica este o reală rivală în
căsătorie. Caracterizare directă apare și în privința modului în care colegii lui Felix o văd pe
Otilia, respectiv „cea mai elegantă conservatoristă și mai mândră”, dar și în cazul prietenului
lui Felix, Weissmann, care declară amicului său: „Orice femeie care iubește un bărbat fuge de
el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariție luminoasă. Domnișoara otilia trebuie să fie o
fată inteligentă. După câte mi-ai spus, înțeleg că te iubește.”
Pe lângă scena narativă a întâlnirii celor doi în casa lui Costache, prilej cu care
Otilia își arată toată generozitatea și grija maternă față de musafir, oferindu-i chiar camera sa și
astfel dezvăluindu-și ungherele intime ale personalității, așa cum am arătat anterior, o altă scenă
esențială este cea a ultimei întâlniri, când tânăra recunoaște că „rostul femeii este să placă, în
afară de asta neputând exista fericire”, replică ce apare ca rezultat firesc al dramei singurătății
sale, al dramei unui personaj pentru care viitorul este ambiguu. De aceea, rămasă singură și fără
vreo posibilitate de a-și asigura un viitor fericit, ea alege siguranța căsătoriei cu Pascalopol. Prea
rebelă și mereu inadaptată, Otilia nu vrea să devină un obstacol în calea realizării visului lui
Felix, de aceea îl părăsește, lăsându-l să se complinească profesional.
Despre felul cum a fost percepută de personajele masculine ale romanului aflăm
în epilog, câțiva ani mai târziu, când Felix se întâlnește în tren cu Pascalopol, acesta din urmă
dezvăluindu-i faptul că i-a redat Otiliei libertatea de a-și trăi după bunul plac tinerețea, aceasta
devenind soția unui conte exotic. Pentru Leonida Pascalopol, tânăra „a fost o fată delicioasă, dar
ciudată” și pentru el „a rămas o enigmă”, în timp ce Felix observă în fotografia ce i-a fost
arătată că „un aer de platitudine feminină stingea totul”.

Relația între două personaje

STATUTUL PERSONAJELOR: Intelectualul în formare și femeia enigmatică, mai
precis Felix și Otilia, alcătuiesc un cuplu de personaje care ilustrează în roman tema iubirii
adolescentine, o iubire dezvoltată pe baza atracției contrariilor, deoarece el este un tânăr
ambițios, tenace, ferm și rațional, în timp ce fata este o ființă exuberantă și cochetă. Ceea ce îi
leagă este condiția lor socială, pentru că ambii sunt orfani aflați sub tutela altor personaje,
respectiv Costache și Pascalopol, amândoi fiind personaje de tip superior, studenți la Medicină
și Conservator, astfel situându-se deasupra tuturor personajelor, mai ales celor din clanul Tulea.
Eroul principal masculin, Felix Sima, un alter ego al autorului, este fiul
medicului Iosif Sima de la Iași, el venind în București pentru a studia ca și tatăl său Medicina,
locul său ca orfan fiind lângă tutorele său Costache Giurgiuveanu, cumnatul tatălui său, în casa
căruia va sta pe perioada studenției, aici îndrăgostindu-se de Otilia Mărculescu, fiica vitregă a
bătrânului, cea care îl primește cu foarte multă căldură, oferindu-i și protecția necesară ca
musafir în casa din strada Antim.
Dacă portretul fizic al străinului este realizat în mod direct de către
narator, care ne arată că era „un tânăr de vreo optsprezece-nouăsprezece ani, îmbrăcat în
uniformă de licean” care avea „fața juvenilă și prelungă, aproape feminină din pricina
șuvițelor mari de păr ce-i cădeau de sub șapcă”, cel al fetei este conturat din perspectiva lui
Felix care văzu la capătul scării „un cap prelung și tânăr de fată, încărcat de bucle, căzând
până la umeri. Fata, subțirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare
la mijloc...îi întinse cu franchețe un braț gol și delicat”. „Verișoara” Otilia, pe care nu o
cunoștea decât prin intermediul corespondenței, l-a impresionat în mod plăcut pe Felix, acesta
observând frumusețea sa, în comparație cu cea a personajului opus, Aurelia: ea nu avea „acea
slăbiciune suptă și pătată a Aureliei”, ci „o mare libertate de mișcări, o stăpânire desăvârșită
de femeie.” Catalogați încă de la început drept orfani de către Aglae, cei doi
tineri se înțeleg și se acceptă chiar din momentul întâlnirii, când Otilia, în lipsa unei camere
pregătite, îi oferă fără rezerve chiar camera ei, introducându-l pe Felix în intimitatea odăii, dar și
a sufletului său. În dezordinea lucrurilor aruncate haotic, printre cărți, păpuși, rochii, pantofi,
jurnale de modă, farduri, partituri, el ghicește ascunzișurile sufletului fetei, dându-și seama de
firea sa rebelă și exuberantă. Cei doi se apropie din ce în ce mai mult, însă afecțiunea lor este una
delicată, pentru că Felix, încă imatur și impulsiv, percepe iubirea la modul romantic,
transformând-o pe Otilia într-un adevărat ideal feminin.
Bulversat de comportamentul fluctuant al fetei, Felix
trăiește drama incertitudinii în iubire, dramă declanșată, așa cum arată autorul, chiar de lipsa
sa de maturitate: „Nu Otilia are o enigmă, ci Felix crede că are. Pentru orice tânăr de douăzeci
de ani, enigmatică va fi în veci fata care îl va respinge, dându-i dovezi de afecțiune.”
Pe de altă parte, Otilia recunoaște cu onestitate în
fața lui Felix că este o ființă dificilă, în acest sens afirmând: „Sunt foarte capricioasă, vreau să
fiu liberă!... Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt
contrariată.” Aceeași sinceritate poate fi ghicită și la sfârșitul romanului când, după moartea
bătrânului, tristă si lipsită de un suport financiar, Otilia va discuta cu Felix despre imposibila
relație dintre ei, pentru că ,,bărbații abia la 30 de ani se gândesc să se însoare, la 21 de ani fiind
niște copii”. De fapt, căsătoria, ca temă de factură
realistă, este privită în roman la modul pragmatic, ea fiind un mijloc de îmbogățire sau de reușită
socială. În acest sens, în timp ce Felix consideră că din punct de vedere social omul se
împlinește prin succesul profesional și prin căsătorie, Otilia nu ține cu orice preț să se
căsătorească, ea neavând vocația familiei. Ea are însă nevoie de protecție și confort, aceasta
fiind și rațiunea pentru care acceptă să devină soția lui Pascalopol, cel care trecuse printr-o
experiență matrimonială nereușită și care este conștient că relația lor nu va putea supraviețui mult
timp din cauza diferenței de vârstă și a caracterului schimbător al tinerei.
Așadar, din mentalitatea
diferită pe care cei doi o au putem deduce că această relație este sortită eșecului, cu atât mai mult
cu cât Felix este hotărât să-și facă o carieră strălucită, ceea ce se va și întâmpla până în final.
Felix este capabil să iubească dezinteresat, el dorindu-și o femeie lângă el pentru a fi
sprijinit, lucru pe care Otilia nu-l acceptă pentru că ea vrea să fie fericită în felul ei,
fericirea însemnând să fie frumoasă, să placă tuturor, să fie admirată și, mai ales, să aibă
libertate.
Deși era marcat de multă vreme de comportamentul Otiliei, pe care nu și-l putea explica,
orgoliul lui Felix are de suferit cel mai mult atunci când Otilia pleacă la Paris cu Pascalopol, ceea
ce îl determină pe tânăr să-și ia revanșa, el având o aventură cu Georgeta, cea care în finalul
romanului îi va deveni soție lui Stănică Rațiu. Referitor la cele două femei din existența
tânărului Felix, se poate spune că ele contribuie în mod esențial la maturizarea sa atât ca
individ, în genere, cât și din punct de vedere erotic, în mod particular.
Ruptura apare la nivelul relației lor atunci când tânăra pleacă definitiv cu
Pascalopol la Paris, la aproximativ două săptămâni Felix primind de la aceasta o scrisoare de
consolare in care fata isi exprima speranta că va fi ,,capabil sa invinga o dragoste nepotrivita
pentru marele lui viitor”. Ceea ce rezultă de aici este faptul că Otilia a intuit
incompatibilitatea dintre ei și a încercat astfel să se sustragă din ipostaza transformării sale într-
un obstacol în calea realizării lui Felix, lăsându-l pe acesta să-și transforme visul în realitate,
aceea de a deveni „un medic mare, savant, autor celebru, om politic”.
Suferințele iubirii îl oțelesc pe tânăr, cu
luciditatea pe care o deținea el înțelegând că societatea este degradată din cauza puterii pe care o
are banul și că nu există altă șansă de supraviețuire decât adaptarea totală la regulile ei. De aceea
aflăm la sfârșit că Felix însuși „se căsători într-un chip care se cheamă strălucit și intră, prin
soție, într-un cerc de persoane influente”. Așadar, în timp ce Felix și-a concretizat ambiția de a-
și face „o educație de om”, Otilia rămâne o inadaptată, părăsindul pe Pascalopol pentru a se
căsători cu un conte, atitudinea ei justificând replica adresată cândva lui Felix: „Noi nu trăim
decât cinci-șase ani”, cu referire la femei.

În opinia mea, Otilia și Felix sunt personaje incompatibile, care au registre caracteriale
diferite, unul extrem de sobru, serios și determinat, celălalt cochet, superficial și fluctuant, de aici
rezultând nerealizarea cuplului. Dincolo de acest aspect, pot afirma că Otilia este cea care ia
decizii în numele ambilor bărbați din viața ei: mai întâi, aceea de a-l lăsa pe Felix să se realizeze
profesional, iar ulterior cea de a oferi încă o perioada fericită lui Pascalopol, deși pe acesta din
urmă îl sacrifică pentru propriile sale capricii: libertatea și fericirea.