"Enigma Otiliei" de George Călinescu

Particularități de construcție a unui roman aparținând lui George Călinescu/

realismului/perioadei interbelice

"Enigma Otiliei", roman de sinteză estetică publicat în anul 1938, ilustrează

opțiunea scriitorului (critic și istoric literar) George Călinescu pentru realismul
obiectiv de factură balzaciană ce se asociază cu elemente de clasicism, romantism,
modernism. Formula estetică aleasă demonstrează și rezerva autorului față de romanul
modern de tip subiectiv, proustian, promovat în epocă de Camil Petrescu.
Autorul construiește o frescă a burgheziei bucureștene în primele decenii ale
secolului al XX-lea. Enigma Otiliei este însă şi un roman de problematică morală
(aducând în discuție teme ca avariția, paternitatea, moștenirea), un roman de dragoste
şi un Bildungsroman (roman al formării unor personalităţi, surprinzând etapele
devenirii celor doi adolescenţi, Felix şi Otilia).

R1. Romanul se încadrează în realismul de tip balzacian prin perspectiva

narativă obiectivă, specifică viziunii realiste. Astfel narațiunea se realizează la
persoana a III-a nonfocalizată, viziunea „dindărăt” presupunând un narator obiectiv,
detașat, care nu se implică în faptele prezentate, dar le supune unei analize minuțioase.
Naratorul omniscient știe mai mult decât personajele sale și, omniprezent, dirijează
evoluția acțiunii și a personajelor pe care le implică. Astfel naratorul obiectiv,
neimplicat afectiv în evenimentele prezentate, oferă o imagine complexă a societății
bucureștene, realizând adevărate „dosare de existență” ale personajelor descrise.
Omnisciența sa este justificată de faptul că prezintă aspecte relevante în construcția
personajelor, dar anterioare momentului desfășurării acțiunii (prezentarea copilăriei si
adolescenței lui Felix și condensează în finalul romanului 12 ani din existența unor
personaje, prezentând succint destinul acestora. Perspectiva narativă obiectivă
alternează în roman cu o perspectivă interiorizată, evenimentele fiind privite prin ochii
lui Felix, astfel că George Călinescu optează pentru renunțarea la omnisciența totală.
Un alt element ce justifică încadrarea romanului în realismul de tip
balzacian este reprezentat de tipologia personajelor care sunt construite prin tehnica
balzaciană a deducerii trăsăturilor de caracter din descrierea mediului și a
fizionomiilor. Majoritatea personajelor romanului sunt tipologii umane cristalizate în
jurul unei trăsături distinctive Costache Giurgiuveanu este tipul avarului, Aglae este
„baba absolută fără cusur în râu”, Aurica este fata bătrâna, Stănică Rațiu tipul
arivistului, Pascalopol aristocratul, în timp ce Titi ilustrează tipul retardatului, iar
Simion Tulea al senilului. Felix și Otilia, protagoniști ai romanului, sunt personaje cu
personalități complexe, evoluția lor fiind urmărită și în planul secundar ce transpune
tema iubirii. Felix este tipul intelectualului, ambițios, al cărui destin este ușor
previzibil și confirmat de finalul romanului, în timp ce Otilia este, ca personaj, mai
greu încadrabilă într-o tipologie, reprezentând tipul femeii enigmatice, inconsecvente,
ce rămâne până la final un mister pentru ceilalți.

1
 R2 Tema fundamentală (balzaciană şi ea) este cea a existenţei unei societăţi
precis ancorată într-un spaţiu geografic şi într-o perioadă istorică (existenţa societăţii
burgheze bucureştene în primul sfert al secolului trecut). Această temă fundamentală
se dezvoltă în trei arii tematice: tema moştenirii, a paternităţii şi cea a iubirii. Se poate
identifica şi o temă a parvenirii în măsura în care toate personajele (cu excepţia lui
Pascalopol) năzuiesc, în mod conștient sau nu, să pătrundă într-o sferă socială
superioară, prin îmbogăţire, prin căsătorie sau prin afirmarea profesională. De
asemenea, romanul poate fi considerat chiar și un Bildungsroman, prin modul în care
este urmărită evoluția protagonistului ce parcurge un drum de formare.
O secvență semnificativă ce ilustrează tema moștenirii, a luptei pentru obținerea
averii, este scena din capitolul al XVIII-lea, când Costache Giurgiuveanu suferă
primul atac al bolii, este antologică, dezvăluind lipsa de umanitate, grotescul unei lumi
aflate sub obsesia banului. Un element de modernitate a romanului îl constituie
inserarea în structura narativă a unei secvențe specifice genului dramatice. Replicile
personajelor trimit la teatrul absurdului, pentru că ilustrează preocupările individuale
ale oamenilor care, fără vreun fel de compasiune, își urmează cinic interesele: "Toți cei
care s-au strâns în jurul lui n-au niciun interes să-l scape, nu-i dau niciun ajutor"
(constată cu amărăciune Otilia): Aglae vorbeşte despre faptul că trebuie să se
îngrijească mai mult de propria sănătate, invocând "junghiuri reumatice" provocate de
supărare, Aurica vorbește despre norocul fetelor care se mărită, Stănică îşi aminteşte,
cinic, despre cum a vegheat trei zile un unchi muribund, obsedat de moştenire,
doctorul Vasiliad vorbește despre profesia sa dezvăluindu-și incompetența, iar Titi se
plictisește de jocul de cărți și merge "să se legene".) Scena este surprinsă prin ochii
personajului reflector, Felix, care intuiește și că toate vorbele sunt auzite și înțelese de
Costache Giurgiuveanu. Pascalopol, care îl aduce pe doctorul Stratulat pentru a oferi o
consultație serioasă bolnavului, e cel în care bătrânul Giurgiuveanu se încrede: "Pu-
pungasi…mă-mă-mă pândesc să mă fure…să-i dai afară pe toți, să nu-i văd decât pe
fe-fetița mea și pe Felix, vreau să-i dau fe-fetiței mele ce-i al ei, am să-ți dau
dumitale."
"Casa era ocupată militărește" de clanul Tulea, simbolică fiind așezarea tuturor
la masa din sufragerie. Pentru că Giurgiuveanu își revine, inamicii renunță la
supraveghere: "Costache avea înfățișarea atât de normală încât toți își dădură seama
că e caraghios să-l mai țină sub regimul arestării. "
O altă secvență semnificativă ce deschide perspective pentru aproape toate
palierele tematice ale romanului se regăsește chiar în primul capitol al romanului,
descoperirea de către Felix a casei Giurgiuveanu, dar mai ales a personajelor care
gravitează în jurul bătrânului avar și al Otiliei. Replica lui Giurgiuveanu "Nu-nu-nu
știu…nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc…" ilustrează un comportament aparent bizar,
dar care se integrează în întreaga atmosferă de decrepitudine (ramolire, degradare) a
locuinței. Poate fi o reacție a omului amnezic, dar e mai degrabă o formă de protecție
față de intruși, de cei care reprezintă un potențial risc din mediul exterior.
Secvența e relevantă atât pentru conturarea problematicii romanului (moștenire,
paternitate, iubire), cât și pentru tipologiile umane construite, căci aproape toate
personajele romanului sunt grupate în această așezare scenică. Detaliile minuțioase,
gesturile stereotipice, relația cu mediul, relațiile dintre personaje pun în evidență
trăsătura distinctivă de caracter. Personajele se construiesc într-o alternanță de

2
perspective, prin ochii personajului reflector, Felix, prin secvențe biografice, în planul
narațiunii omnisciente, prin dialogul authentic, ce devine mijloc de caracterizare a
personajelor.
Felix îi descoperă pe rând pe Pascalopol, (al cărui portet fizic e realizat prin
detalii cu precisă finalitate), un bărbat cam de vreo cincezi de ani, "elegant prin finețea
pielii ți prin tăietura englezească a mustății cărunte", pe Aglae, baba absolută, "cu
buzele subțiri, acre" și "sugrumată la mijloc cu un cordon de piele", pe Simion Tulea
"cu ochii spălăciți" care "broda cu lână de diferite culori o bucată de etamină". Ochii
"Slăbiciunea suptă și pătrată" a Aureliei intră în contrast cu frumusețea enigmatică a
Otiliei, care arăta mai copilăroasă între multele bucle și gulerul de dantelă.
Tema moștenirii și a paternității se prefigurează, în această secvență, mai ales în
întrebările și remarcele răutăcioase ale Aglaiei (aparent neinteresată de venirea
tânărului Felix, vrea să știe unde va locui acesta, deși era evident: "Așa? ! se miră
Aglae. N-am știut: faci azil de orfani."; aceeași răutate o manifestă și față de dorința
lui Felix de a studia medicina, dezvăluind adevăratele temeri și intenții legate de
moștenire. Medicina cere ani mulți, cheltuială și întreținere: "Un orfan trebuie să-și
facă acolo repede o carieră, să nu cadă pe capul altuia."

R 3 Analiza a două elemente de structură și compoziție

Titlul romanului "Enigma Otiliei" este ales de editor, pentru că inițial autorul și-
a intitulat romanul "Părinții Otiliei." Element de paratextualitate, titlul devine relevant
pentru problematica romanului, deoarece, prin substantivul enigma reliefează eternul
mister feminin. Inspirat de o Otilia a copilăriei sale, autorul creează un personaj
complex, care se distinge printr-un amestec de trăsături, aflate uneori aproape în
opoziție de mediul familial în care trăiește, reprezentat de Costache Giurgiuveanu, tatăl
ei vitreg și clanul Tulea. Titlul poate trimite și la misterul unei vârste, căci romanul
este și unul al formării lui Felix, ce este pus pentru prima dată față în față cu
absurditatea sufletului unei fete. De asemenea, titlul poate trimite și la misterul vieții,
așa cum sugerează și replica protagonistului, Nu numai Otilia era o enigmă, ci și
destinul însuși

Intrarea și ieșirea din universul cărții sunt guvernate de principiul simetriei și al

circularității, prin cele două tablouri care au același decor, strada Antim, contemplate
de același personaj, în momente diferite ale existenței sale, Felix Sima, care aude
aceleași cuvinte cu conotații în planul destinului atât individual, cât și colectiv: „Aici
nu stă nimeni!”.
Astfel, incipitul romanului realist fixează cadrul temporal („într-o seară de la
începutul lui iulie 1909”) și spațial (descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei lui
moș Costache, a interioarelor casei, dezvăluind elemente identitare ale tipologiilor
umane), prezintă principalele personaje, sugerează conflictul și trasează principalele
planuri epice. Finalul este închis prin rezolvarea conflictului, comprimat parcă din
punct de vedere temporal, rezumă zece ani din existenţa personajelor și este în
contrast cu timpul destul de lent al narațiunii, mai ales din prima parte a romanului. El
are funcţia unui epilog: vorbește despre cariera şi căsătoria fericită a lui Felix, despre
arivismul lui Stănică Raţiu, despre despărţirea Otiliei de Pascalopol.

3
 Romanul "Enigma Otiliei" aparține realismului obiectiv de factură balzaciană
cese asociază cu elemente de clasicism (prin echilibrul compozițional, tipologia
personajelor construite pe o trăsătură de caracter distinctivă), romantism (prin prezența
antitezei în construcția unor personaje, Otilia-Aurica, prin tema iubirii dar și prin
prezența elementelor de bildungsroman- evoluția lui Felix) și modernism (prin
problematica intelectualului, tehnici narative moderne – reflectarea poliedrică, prin
personajul Otilia ce nu se încadrează în niciun tipar).