George Călinescu- Enigma Otiliei

roman realist, balzacian

Tema și viziunea despre lume

Introducere:

Într-o perioadă în care literatura noastră se îndreaptă, grație unor scriitori precum Camil Petrescu, Anton
Holban, Mircea Eliade, H. Papadat Bengescu sau Max Blecher, spre modelul proustian, spre redarea cât mai
autentică a trăirilor personajelor, George Călinescu își propune, prin cele patru romane ale sale (“Cartea nunții”,
“Enigma Otiliei”, “Scrinul negru”, “Bietul Ioanide”), să revitalizeze modelul balzacian, cu alte cuvinte
caracterul obiectiv și epic al acestui tip de scriitură, orientându-se spre clasicism, perceput ca singură metodă de
a crea durabil și esențial. În Balzac, Călinescu vede artistul creator de viață ce se cade a fi luat în continuare ca
model de către toți romancierii noștri. Scriitorul trebuie să fie preocupat de sensul lumii și de forma exterioară a
omenirii, idee formulată în articolul intitulat “Sensul clasicismului”.

Evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului studiat

într-un curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică
Reprezentativă pentru viziunea despre lume a autorului este creația literară “Enigma Otiliei”, un roman
realist, balzacian, publicat în anul 1938.
În primul rând, caracterul realist al prozei călinesciene se evidențiază la nivelul intenționalității actului
artistic a scriitorului de a reflecta veridic și verosimil realitatea, așadar, de a crea o literatură mimetică. Într-
adevăr, universul ficțional creat de autor în “Enigma Otiliei” aduce în fața cititorului imaginea societății
burgheze bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, romanul dobândind aspect de frescă socială.
Problematica propusă de text este una tipic balzaciană, și anume aceea că banul distruge etica unei
societăți: “Zeul la care toți se închină este banul” (Balzac). Astfel, discursul epic urmărește degradarea relațiilor
intrerumane din pricina averii. Relația paternă dintre Costache Giurgiuveanu și fiica sa vitregă, Otilia
Mărculescu, eșuează din pricina avariției bătrânului, care moare înainte să-i fi asigurat fetei un viitor. De
asemenea, relația fraternă dintre Costache și sora lui, Aglae Tulea, are la bază dorința surorii de a pune mâna pe
moștenirea bătrânului. Relația dintre soți se fundamentează pe aceleași interese mercantile. Stănică Rațiu se
căsătorește cu Olimpia pentru zestre, dar bărbatul nu își asumă rolul nici de soț și nici de tată. Cu toate că aderă
la modelul balzacian de scriitură, George Călinescu se distanțează de stilul autorului francez. Dacă Balzac era
preocupat de a înfățișa, în romanul său, viața, la Călinescu este observabilă o atitudine critică în surprinderea
societății burgheze bucureștene, ceea ce l-a determinat pe criticul literar Nicolae Manolescu să afirme că
romanul“Enigma Otiliei” aparține unei alte vârste a realismului, și anume perioadei realismului critic.
 În al doilea rând, în linie realistă, autorul creează o adevărată galerie tipologică de personaje cu punct
de plecare declarat în opera lui Balzac. Costache Giurgiuveanu reprezintă tipologia avarului, Stănică Rațiu este
demagogul și parvenitul, Leonida Pascalopol, bărbatul matur, Aglae Tulea, “baba absolută și fără cusur în rău”,
iar Aurica este fata bătrână. Dar, George Călinescu se îndepărtează de modelul său francez, individualizându-și
personajele, realizând, astfel, o “Comedie umană” modernă. De exemplu, Costache Giurgiuveanu nu seamănă
cu Moș Goriot, fiind umanizat datorită sentimentelor sincere de afecțiune pe care le manifestă față de Otilia. De
asemenea, este vizibil interesul autorului român pentru cazurile patologice, trăsătură ce îl înscrie în sfera
naturalismului. În acest sens, Simion Tulea întruchipează tipologia senilului, în vreme ce fiul acestuia, Titi, este
un personaj reprezentativ pentru patologia retardatului.

Prezentarea a două secvențe/episoade narative relevante pentru tema și viziunea

despre lume din romanul studiat
În aceeași ordine de idei, romanul călinescian își relevă dimensiunea realistă și în plan tematic, discursul
narativ abordând o temă socială, urbană. Această macrotemă este particularizată prin teme specific
balzaciene: moștenirea, paternitatea eșuată și cea a orfanului. O primă secvență narativă, semnificativă pentru
problematica romanului, poate fi considerată cea a jocului de table, prezentată la începutul textului. La fel ca
Balzac, George Călinescu își introduce personajele în scenă prin descrierea detaliată a mediului în care acestea
trăiesc, a vestimentației, a elementelor de portet fizic, elemente care devin definitorii pentru trăsăturile de
caracter ale actanților. Cel dintâi personaj cu care va face cunoștință Felix, odată intrat în casa tutorelui său, este
moșierul Leonida Pascalopol, a cărui eleganță este sugerată prin detalii semnificative: finețea pielii, “tăietura
englezească a mustății cărunte”, hainele de stofă fină, parfumul discret. Aglae Tulea este următorul personaj pe
care îl va cunoaște tânărul. Parvenitismul femeii, tendința spre imitație sunt trăsături sugerate prin imaginea
părului negru bine aranjat într-o coafură japoneză, la fel cum buzele subțiri sau nasul încovoiat îi sugerează
avariția și malițiozitatea. În plus, această scenă a jocului de table poate fi receptată și ca secvență de perspectivă
finalistă ce prefigurează atât conflictele majore ale romanului, cât și evoluția destinelor personajelor. În acest
sens, replica Aglaei la adresa lui Felix - ”N-am știut că faci azil de orfani…”- avertizează cititorul asupra unuia
dintre conflictele centrale ale discursului epic, și anume eforturile depuse de clanul Tulea pentru a intra in
posesia moștenitrii bătrânului Costache. De asemenea, momentul în care Pascalopol îi oferă Otiliei inelul
prefigurează finalul, când cei doi se vor căsători.
Totodată, scena priveghiului înainte de vreme, surprinsă în capitolul al XVIII-lea, se constituie într-un
alt episod narativ, menit a reliefa modul original în care George Călinescu tratează tema moștenirii. Într-o zi
foarte călduroasă, moș Costache leșină. Aflând de subitul atac de cord al fratelui ei, Aglae, sperând într-o
apropiată moarte a acestuia, se grăbește să cheme doctorul și merge la Giurgiuveanu acasă. Deși bătrânul nu
avea nimic, Aglae și Stănică fac tot posibilul pentru a-l aduce într-o stare gravă, așa că mănâncă de față cu el
toate bunătățile pe care Costache le-a agonisit. Aflați în camera bolnavului, membrii familiei Tulea, Stănică și
medicul încep un necuviincios joc de cărți, în timpul căruia toți vorbesc, indiferenți fiind față de starea de
sănătate a bătrânului. Așadar, secvența narativă surprinde, într-o manieră comică, degradarea mecanismelor
societății, dezumanizarea ființei umane generată de patima banului.

Ilustrarea a două elemente de structură și de compoziție ale textului narativ

studiat, semnificative pentru tema și viziunea despre lume a autorului
 Nu în ultimul rând, viziunea despre lume a autorului se remarcă și la nivelul elementelor de structură
și de compoziție ale textului narativ. Astfel, incipitul și finalul sunt realizate pe baza unei relații de simetrie,
textul având aspectul de univers ficțional închis, ca trăsătură specifică prozei realiste. Circularitatea incipitului
cu finalul este dată de imaginea străzii Antim din București și a casei lui moș Costache Giurgiuveanu, vazută
prin ochii lui Felix la venirea sa în capitală și aproximativ zece ani mai târziu. Romanul se deschide în manieră
balzaciană, prin fixarea cu exactitate a cronotopului: “Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte
de orele zece, un tânăr de vreo 18 ani, îmbrăcat într-o uniformă neagră de licean, intra în strada Antim, venind
dinspre strada Sf. Apostoli”. Expozițiunea discursului narativ este construită prin tehnica detaliului
semnificativ, astfel încât descrierea străzii și a casei lui Costache Giurgiuveanu devine reprezentativă pentru a
înțelege personalitatea locuitorilor. De pildă, ferestrele casei bătrânului, acoperite cu hârtie translucidă, “imitând
un vitraliu de catedrală”, sugerează tendința spre imitație a bătrânului, la fel cum buruienile “care ieșeau
îndrăzneț” evidențiază lipsa de gust estetic a acestuia. Finalul romanului are aspectul unui epilog, care
surprinde destinele personajelor antrenate în conflictele centrale. Cititorul află ca Stănică Rațiu a divorțat de
Olimpia, căsătorindu-se cu Georgeta. Felix Sima a ajuns un medic renumit și porfesor uiversitar, alegând o
căsătorie interesată. Se întâlnește întâmplător cu moșierul Pascalopol pe tren, în drum spre Constanța, aflând de
la acesta că a divorțat de Otilia, care s-a căsătorit cu un conte exotic în Argentina. Pascalopol îi arată lui Felix o
fotografie cu Otilia, în care acesta nu mai descoperă fata enigmatică de care se îndrăgostise odinioară, ci o
femeie într-adevăr frumoasă, dar “învăluită într-un aer de platitudine feminină”.
Conflictul central al romanului este unul exterior și constă în lupta dusă de clanul Tulea pentru a intra in
posesia moștenirii bătrânului Costache Giurgiuveanu, împiedicând, astfel, înfierea Otiliei. Mai poate fi
indentificat, însă, și un conflict interior, erotic, traversat de Felix Sima. Acesta este cuprins de gelozie din
pricina atitudinii prea familiare pe care Otilia, fata de care s-a îndrăgostit, o manifestă față de maturul Leonida
Pascalopol.
În vederea obținerii efectului de iluzie a vieții, ca trăsătură specifică prozei realiste, autorul alege, pentru
romanul său, o perspectivă narativă obiectivă, cu o viziune “dindărăt”, aparținându-i unui narator omniscient,
omniprezent și extradiegetic, ce narează la persoana a treia. Obiectivitatea însăși a romanului călinescian se
dovedește a fi una paradoxală, întrucât nu mai desemnează absența din evenimente a unui narator detașat,
neimplicat, ci amestecul permanent al unui comentator care se raportează critic la imaginea Bucureștiului
antebelic. În acest sens, viziunea naratorială este mediată de Felix Sima, în calitatea sa de personaj-reflector.
În concluzie, romanul “Enigma Otiliei” rămâne o creație reprezentativă pentru viziunea despre lume a unui
autor a cărui intenționalitate artistică a fost aceea de a umple golul existent în evoluția istoriei noastre literare,
prin adoptarea modeluilui balzacian.