Enigma Otiliei

1938

TEMA ȘI VIZIUNE

George Călinescu se remarcă prin activitatea de critic și istoric literar fiind autorul unor monografii
fundamentale privind viața și opera mai multor scriitori, între care Ion Creangă, Mihai Eminescu,
Alexandru M. În anul 1941 George Călinescu publică ”Istoria literaturii române de la origini până
în prezent”, o sinteză monumentală a creațiilor literare din spațiul cultural românesc. Ca romancier,
Călinescu semnează 4 , mari creații , ”Cartea nunții”, ”Enigma Otiliei”, ”Scrinul negru”, ”Bietul
Ioanide”.

În perioada interbelică se remarcă prezența celor două modele epice cel balzacian, inițiat de Honore
de Balzac și cel proustian, ce-l are drept promotor pe Marcel Proust. Scriitorii români interbelici
aderă la unul dintre cele două modele. Deși este adeptul modernismului, George Călinescu
îmbrățișează modelul balzacian, tolstoian. Paul Georgescu afirmă balzacianismul călinescian
reprezintă un armistițiu între clasicism, romantism, modernism și realism. Cu toate acestea,
Călinescu nu va adeptul unei singure formule estetice; balzacianismul călinescian preia de la
Balzac analiza fină, tehnica detaliului, cadrul citadin, însă asemănările se opresc aici. Balzac este un
”contabil” excelent care inventariază cu aviditate lumea, adună minuțios detaliile fără însă a
anticipa atitudini sau personaje. În percepția lui Balzac, o casă este doar un inventar al elementelor
decorative, pe lângă, la Călinescu intervine ochiul critic, nuanța polemică, verdictul estetului.
Așadar, pentru Călinescu o casă reprezintă mult mai mult, fiind extrem de atent la detalii, la
registrul arhitectural și la îmbinarea elementelor estetice. Toate acestea îl vor determina pe Nicolae
Manolescu să afirme în opera sa de referință ”Arca lui Noe”, că la Călinescu întâlnim ”un
balzacianism fără Balzac”. Scriitorul român reușind să depășească formula balzaciană.

George Călinescu mărturisește că ar fi cunoscut o fată pe nume Otilia în vremea când era copil și
care-i împrumutase o carte de germană. Imaginea acestei fete îi va stărui în minte și își va propune
să o imortalizeze într-o creație literară. Un alt episod biografic, consemnat în jurnalul său, prezintă
decesul soților Popescu care îi oferă o temă balzaciană. Simion, fratele, s-a năpustit în casă cu
numeroșii săi copii căutând cu disperare bani.

Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal (,,într-o zi de la începutul lui iulie 1909")
și spațial (,,în strada Antim, venind dinspre strada Sfinții Apostoli"). Finalul este închis prin
rezolvarea conflictului şi este urmat de un epilog. Incipitul și finalul sunt simetrice, prin descrierea
străzii și a casei lui moș Costache, din perspectiva lui Felix, intrusul/străinul din familia
Giurgiuveanu, în momente diferite ale existenței sale (în adolescență și aproximativ zece ani mai
târziu, ,,după război"), dar şi prin răspunsul dat de moş Costache la venirea lui Felix, reluat în
finalul romanului: ,,Aici nu stă nimeni".
Cu toate acestea, romanul depăşeşte modelul realismului clasic, prin spiritul critic şi polemic, prin
elemente ce țin de modernitate, precum ambiguitatea personajelor. Astfel, moş Costache nu este un
avar dezumanizat,ci are o iubire paternă sinceră pentru Otilia. Pascalopol o iubeşte sincer şi o
protejează pe Otilia, dar nu poate distinge ,,ce e patern şi ce e viril" în sentimentele sale. De
asemenea, ,,enigma" Otiliei este întreținută de scriitor prin utilizarea unor tehnici moderne:
comportamentismul și pluriperspectivismul.

Un alt aspect modern, naturalismul, se manifestă în roman prin interesul pentru procesele psihice
deviante, alienare şi senilitate, motivate prin ereditate şi mediu. Titi, fiul retardat care se îndreaptă
spre demență, este o copie a tatălui său, Simion Tulea. Aurica, fata bătrână, invidioasă și rea, este o
copie degradată a mamei. Amândouă au preocupări obsesive: Aglae - moşștenirea, Aurica - dorința
de a se căsători. Universul familiei Tulea se află sub semnul bolii, al degradării morale reflectate în
plan fizic.

Tema este una de factură balzaciană și este reprezentată de fresca burgheziei bucureștene la
inceputul secolului al XIX- lea, o societate care se ghidează după principiul enunțat de Balzac:
” Zeul la care se închină toți este banul. „. Tema principală dezvoltă mai multe nuclee tematice:
familia, moștenirea, paternitatea, iubirea, parvenirea, avariția, devenirii personajelor
(bildungsroman).

O secvență semnificativă pentru tema operei este aceia al galeriei personajelor din incipitul
romanului. Prin intermediul lui Felix, care pătrunde în universul familiilor Giurgiuveanu şi Tulea,
cititorul face cunoştinţă în manieră balzaciană cu întreg peisajul tipologiilor prozei realiste. În odaia
foarte înaltă şi încărcată de fum ”ca o covertă de vapor pe Marea Nordului”, adunaţi în jurul mesei
pe care se joacă table şi cărţi, se află cei care vor avea un rol important în desfăşurarea epică a
romanului. Naratorul notează minuţios fiecare aspect revelator: familiaritatea neobişnuită a
gesturilor Otiliei, generozitatea şi slăbiciunea lui Pascalopol pentru ea- îi oferă cu discreţie un inel
cu safir, răutatea acră a Aglaei, care îi face aluzie lui Pascalopol la faptul că sosirea lui Felix va fi o
distracţie nouă pentru Otilia, refuzul speriat al lui Giurgiuveanu de a o împrumuta pe sora lui,
ocheadele Auricăi către Felix. Întregul tablou pare desprins dintr-o comedie de moravuri, prezentat
dintr-o perspectivă critică și polemică.

O altă secvență semnificativă care subliniază tema moştenirii şi influenţa viziunii balzaciene -în
special cea din “Pere Goriot” şi “Eugenie Grandet”- se află în capitolul XVIII. Moş Costache suferă
un atac de congestie cerebrală şi este imobilizat la pat. Desfăşurarea este, de asemenea, scenică.
Ochiul naratorului urmăreşte cu atenţie gesturile avarului, preocupat de cheile sale, plătind cu greu
doctorul, neputiincios în faţa atacurilor familiei Tulea şi ale lui Stănică la adresa bunătăţilor
culinare ascunse cu grijă, cu spiritul negustoresc neadormit, oferind în final lui Weissmann o
seringă contra cost. Clanul Tulea, rapace, sărbătoreşte cu un festin moartea neîntâmplată, joacă
partide de cărţi, se instalează milităreşte în casă şi veghează asupra moştenirii. Otilia şi Felix,
singurii îndureraţi de starea bătrânului, cheamă pe Pascalopol, care, loial, aduce un doctor
universitar şi îngrijeşte pe bolnav. Edificat asupra intenţiilor clanului Tulea, Giurgiuveanu hotărăşte
să-i lase o sumă importantă Otiliei, dar amână din nou să o facă în fapt. Episodul concentrează epic
schema întregului roman.

Inițial, romanul fusese intitulat ”Părinții Otiliei” pentru că majoritatea personajelor își arogă rolul
de părinți ai Otiliei (Aglae, Pascalopol, Costache, Felix). George Călinescu îl schimbă, la
propunerea editorului, în ”Enigma Otiliei”, un titlu mult mai sonor și care conține un eponim –
numele figurii centrale a romanului Otilia și care surprinde particularitatea definitorie a
personajului feminin, aceea de a reprezenta pentru toți ceilalți o adevărată enigmă a feminității
însăși.

Ca structură, romanul este alcătuit din douăzeci de capitole, acțiunea fiind organizată în mai multe
planuri narative: planul cadru, care surprinde existența burgheziei bucureștene la începutul
secolului al XX-lea, planul epic principal, construit de destinul clanului familial și istoria
moștenirii. Planul secundar este centrat pe tema iubirii: povestea de dragoste dintre Felix și Otilia și
Pascalopol, care trăiește revelația unei iubiri târzii.

Perspectiva narativă este una obiectivă, realizată prin narațiunea la persoana a III-a, un narator
obiectiv, detașat. Naratorul omniscient știe mai multe decât personajele sale și, fiind omniprezent,
le controlează ca un regizor.

Ca moduri de expunere se observă folosirea predominantă a narațiunii, succesiunea secvențelor

narative fiind redată prin înlănțuire. Dialogul conferă veridicitate și concentrare epică, iar descrierea
spațiilor și a vestimentației susține impresia de univers autentic (mimesis), prin observatie și
notarea detaliului semnificativ, descrierea devine mijloc de caracterizare indirectă/ de conturare a
caracterelor.

Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal , ,,într-o seară de la începutul lui ulie
1909”, și spațial (descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei lui moș Costache, a interioarelor),
prezintă personajele principale și sugerează conflictul.

Finalul este unul închis, prin rezolvarea conflictului (Olimpia este părăsită de Stănică, Aurica nu-și
poate face o situație, Felix o pierde pe Otilia) și este urmat de un epilog . Simetria incipit – final se
realizează prin descrierea străzii și a casei lui moș Costache, din perspectiva lui Felix, care este un
intrus în familie, în momente diferite ale existenței sale: în adolescență și aproximativ zece ani mai
târziu, ,,după război”.
Conflictul romanului se bazează pe relațiile dintre două familii înrudite. Familia lui Costache
Giurgiuveanu, posesorul averii, si Otilia Mărculescu , fiica celei de-a doua sotii, decedate. Există
doi intruși, Felix Sima, orfan, al cărui tutore este Costache Giurgiuveanu si Leonida Pascalopol,
prieten al bătrânului. A doua familie este cea a surorii lui Costache Giurgiuveanu, Aglae Tulea,
alcătuit din sotul Simion Tulea și cei trei copii: Olipia, Aurica, Titi. Conflictul principal are în
centru averea lui moș Costache. Conflictul erotic, secundar, privește rivalitatea dintre adolescentul
Felix și maturul Pascalopol pentru mâna Otiliei.

,,Enigma Otiliei” este un roman realist, balzacian prin prezentarea critică a unor aspect ale
societății bucureștene de la începutul secolului XX, motivul paternității și al moștenirii, specificul
secvențelor descriptive, realizarea unor tipologii, veridicitate, utilizarea narațiunii la persoana a III-
a. Modelul realist este însă depășit prin spiritul critic si polemic, prin elemenete ale modernității
(ambiguitatea personajelor, interesul pentru procese psihice deviante, tehnici moderne de
caracterizare).