Enigma Otiliei

- George Călinescu -
~ ROMAN REALIST, OBIECTIV, BALZACIAN, CLASICIZANT ~

Critic şi istoric literar, dar și romancier, poet și dramaturg, George Călinescu este o personalitate remarcabilă a
literaturii române. Ca teoretician al romanului românesc, G Călinescu respinge proustianismul și pledează pentru
realismul clasic, ilustrat prin romanul obiectiv de tip balzacian.
Opera „Enigma Otiliei” a apărut în anul 1938 este al doilea dintre cele patru romane scrise de G. Calinescu. Este
un roman interbelic, realist, balzacian, prezentând societatea burgheză bucureșteană de dinaintea Primului Război
Mondial. Se bazează pe ideea scriitorului francez Balzac că mediul social și individul se află într-o relație de
interdependență
Textul este balzacianist prin temele utilizate, tehnica narativă balzaciană, descrierea interioarelor și
portretele colective. Pentru George Călinescu, noţiunea de balzacianism este similară cu ideea de clasicism, de
creație durabilă.
O primă trăsătură specifică este dată de temele utilizate. Se remarcă în operă utilizarea temei paternităţii, a
moştenirii, familiei, arivistului. Lupta pentru moştenire scoate la iveală patimi, pasiuni şi porniri instinctuale. După
plecarea Otiliei la Paris cu Pascalopol, planurile în jurul averii lui Moş Costache se rotesc ameţitor. Stănică Raţiu
emite ipoteze, face supoziţii, propune soluţii; toţi se tem de eventualitatea unor înstrăinări deghizate – vânzarea
restaurantului de către bătrân stârneşte o panică generală – procedee ce ar diminua ineviatabil succesiunea. Stănică
îşi dă cu părerea, dorind să o ambiţioneze pe Aglae, pentru a intra în posesia moștenirii: „S-au mai văzut zgârciţi care
mor pe rogojină şi lasă averea pe la aziluri, la stat!”
O altă trăsătură specifică balzacianismului este folosirea metodei narative a lui Balzac, pe care G. Călinescu
şi-o însuşeşte. Acţiunea simetrică este dovada mâinii sigure a romancierului. În ambele familii, unul din membrii ei
se află într-o situaţie incertă: pe de o parte Otilia, fiica neînfiată a celei de-a doua soţii, decedate, a lui Costache
Giurgiuveanu; de cealaltă, Olimpia repudiată de părinţi. În amândouă familiile unul din membri dă semne vădite de
avariţie: Costache Ciurgiuveanu împreună cu sora sa, Aglae Tulea.
Tema principală a romanului este, așadar, tema moştenirii.
O primă secvență ilustrativă este scena reuniunii de familie din salonul casei Giurgiuveanu. Aceasta este o
secvență cheie deoarece prezintă personajele în ipostaze definitorii și surprinde relațiile dintre acestea. Naratorul îşi
face cunoscuţi eroii de la prima intrare în scenă (le prezintă istoria): Costache Giurgiuveanu, Otilia Mărculescu,
Leonida Pascalopol, Aglae Tulea, Aurica Tulea şi Simion Tulea. Astfel, se remarcă afecțiunea lui Pascalopol față de
Otilia, căreia îi oferă cu discreție un frumos inel de safir, dar și poziția acesteia pe spătarul fotoliului moșierului. În
plus, secvența fixează conflictul, în primul rând, cel economic care gravitează în jurul averii lui Costache, vizibil în
întrebările Aglaei legate de locul unde va sta Felix, pe care îl vede un concurent al moștenirii: „faci azil de orfani”.
Mai este prezentat conflictul între clanul Tulea și Otilia, generat de invidie (inelul de la Pascalopol). Aglae îi
reproşează lui Pascalopol „te zbenguieşti cu fetele”, iar Otilia este percepută de clanul Tulea ca fiind concurenta
Auricăi.
Scena este construită în manieră balzaciană prin portretele fizice și vestimentare ale personajelor care sugerează
trăsături de caracter. De exemplu, Aglae are buzele subţiri, acre, nasul încovoiat şi acut, îmbrăcăminte neagră ce
avansează ipoteza că negrul însoțește forțele răului și declanșează instincte primitive. Un alt exemplu de portret, care
se delimitează de cel al burghezilor, este cel al aristocratului Leonida Pascalopol, care denotă rafinament și eleganță.
Întreaga descriere are o finalitate precisă, de la amănuntul plastic „finețea pielii”, tăietura mustății, lanțul de aur,
pâna la parfumul discret. Delimitarea dintre cele două clase burghezia (care este caracterizată de parvenitism) şi
aristocraţia (eleganţă, rafinament) este vizibilă nu numai la nivelul înfăţişării, ci şi prin limbaj şi atitudine.
Ca orice scenă realistă, și aici se prezintă obiceiuri ale epocii: jocul de cărți și jocul de table.
 O altă secvență care subliniază tema moștenirii este scena ocupării casei lui Giurgiuveanu. Aceasta reliefează
moralitatea familiei Tulea și subliniază caracteristici ale lumii prezentate de Călinescu în romanul său: o lume
odioasă, tragică şi iremediabilă. Moş Costache suferă un atac de congestie cerebrală, fiind imobilizat la pat, iar
membrii clanului Tulea sărbătoresc nenorocirea bătrânului, se comportă și vorbesc ca și când nu s-ar fi întâmplat
nimic. Stănică îsi dezvăluie cupiditatea și invidia „De unde aveți salamul?”, „De unde aveți vinul?”; Aglae devine
dintr-o dată caritabilă, este bună cu orfanii şi îi îndeamnă să participe la festin.
Pentru a sublinia imposibilitatea unei comunicări reale, naratorul utilizează tehnica dialogului divergent. Moş
Costache este victimă a bolii, dar şi a vicleniei; nu-şi poate manifesta voința, astfel încât clanul Tulea face tot ce
pofteşte. Otilia şi Felix, singurii îndureraţi de starea bătrânului, cheamă pe Pascalopol, care, loial, aduce un doctor
universitar şi îl îngrijeşte pe bolnav. Jocul de cărţi continuă, ca o prefigurare a hazardului, participanții fiind
„învăluiţi în perdele mari de fum”- simbol pentru sufletele lor tulburate de cupiditate.
Un prim element de construcție a textului epic este titlul. Inițial, în manuscris, opera se intitula, „Părinții Otiliei”.
Acesta reflecta ideea balzaciană a paternității, pentru că fiecare personaj determină cumva soarta Otiliei, ca niște
‘părinți’, însă niciunul nu își asumă întru totul acest rol: puritatea sentimentului patern al lui Pascalopol e alterată de
erotism, afecţiunea reală a lui Costache e erodată de avariţie. Iubirea lui Felix conţine o doză de responsabilitate faţă
de viitorul fetei, însă, e formală, pentru că el însuşi are nevoie de ocrotire din partea Otiliei. Aglae reprezintă ipostaza
mamei vitrege, autoritate rigidă, lipsită de căldură.
Editorului i s-a părut mai sugestiv titlul “Enigma Otiliei”, întrucât scoate în evidenţă misterul feminin, dar şi
misterul unei vârste şi al vieţii înseşi (enigma este criza tinereţii lui Felix pus faţă în faţă cu absurditatea sufletului
unei fete). G. Călinescu însuși precizează că: „…nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că o are. Pentru orice
tânăr de douăzeci de ani, enigmatică va fi, în veci, fata care îl va respinge, dându-i, totuși, dovezi de afecțiune”.
Felix nu poate da explicatii plauzibile pentru comportamentul fetei, care rămâne până la sfârșitul romanului o
tulburătoare întruchipare a naturii contradictorii a sufletului feminin, fapt confirmat și de replica lui Pascalopol din
final: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă.”
Un alt element de construcție este relația incipit-final. Privite împreună, incipitul şi fianlul sunt construite pe
tehnica simetriei, a circularităţii. Cele două tablouri ale intrării şi ieşirii din universul ficţional au acelaşi decor – casa
lui Costache Giurgiuveanu – dar evidenţiază şi o tehnică a contrastului, pentru că la început, casa este descrisă
amănunţit, iar la final sintetic. Simetria este dată și de repetarea motivului modern al lui „nimeni”. Replica lui
Giurgiuveanu, absurdă la început – „Aici nu stă nimeni” – are putere de destin (casa sfârșește prin a rămâne cu
adevărat părăsită). Incipitul este descriptiv-balzacian pentru că fixează acţiunea în timp (seara de la începutul lunii
iulie 1909 cu puţin înainte de orele 10); şi spaţiu (Bucureşti – strada Antim)
În concluzie, “Enigma Otiliei” este un roman realist balzacian prin prezentarea critică a unor aspecte ale
societății bucureştene de la începutul sec XX, dar depăşeşte acest model prin spiritul critic şi polemic şi prin
introducerea unor elemente de modernitate.