Enigma Otiliei

George Călinescu

Romanul “Enigma Otiliei” scris de George Călinescu a apărut în anul 1938 și se încadrează în perioada
interbelică . Opera aparține curentului literar realist prin temă,prin repere spațiale și temporale , prin
ilustrarea unor aspect din viața oamenilor-căsătorie, carieră ,dorinta de îmbogățire, prin perspectiva narativă
si prin titlu.

Un element realist al romanului îl reprezintă reperele spațiale și temporale. În romanul lui George Călinescu
ele sunt surprinse în incipitul romanului: “Într-o seara de la începutul lui iulie 1909 cu putin înainte de orele
10, strada Antim”.

Un alt element realist al operei este relația dintre incipit si final. Ca în orice roman roman realist relația
dintre incipit și final este una simetrică. Simetria este asigurată pe de o parte de imaginea străzii Antim, iar pe
de altă parte de vorbele bătrânului Costache: “Nu-nu-nu stiu…nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc…”. Finalul
conține elemente amintite însă din perspectiva lui Felix, dacă la începutul romanului, Felix era tânăr student,
în final este medic și professor universitar și are familie. Amintirea străzii și a bătrânului lasă impresia ca timpul
mu a trecut si asigură simetria și incipitul.

Romanul are o temă realist și una balzaciană. Cea realistă prezintă viața oamenilor din București la început
de secol XX. Tema balzaciană face referire la lupta pentru avere și ilustrează istoria unei moșteniri. În afară de
aceste teme, romanul mai conține tema iubirii, familiei, a dorinței de îmbogățire , a prieteniei și a morții. (a
maturizării) bildungsroman

O secvență ilustrativa pentru tema textului este scena despărțirii dintre Felix și Otilia. În punctual culminant
al dramei din ,,Enigma Otiliei” scena despărțirii dintre Felix și Otilia devine un veritabil teatru al emoțiilor
umane. Felix, conștient de trădarea suferită, intră în dialog profund cu Otilia într-un decor tensionat și înfrânt.
Cuvintele lor devin instrumente ascuțite, tăind prin aerul gros de tensiune. Otilia, în mod surprinzător, renunță
la masca ei de eneigmă și își expune vulnerabilitatea, încercând să justifice acțiunile care au frânt inima lui
Felix. În acest schimb verbal intens, fiecare frază adaugă un strat de complexitate emoțională, dezvăluind
straturi ale personjelor.

Privirile adânci, pline de durere și gesturile încărcate de semnificatii ascunse amplifică impactul scenei.
Lacrimile Otiliei, traducând suferința interioară și regretul, devin elemente simbolice ale despărțirii. Atmosfera
devine densă și palpabilă, sugerând că această separare nu este doar fizică, ci și o rupere a legăturilor
emoționale adânc înrădăcinate.

Această secvență transcendă simpla despărțire dintre doi îndrăgostiți, devine o intrascepție profundă în
natura umană și în complexitatea relațiilor. Prin această scenă, ,,Enigma Otiliei” nu explorează doar drama
unei povestiri de iubire neîmplinite, ci și adâncimea și subtilitățile psihologice care stau la baza personajelor
sale, captivând cititorii într-un vârtej de trăiri și reflecții complexe.

O altă secvența relevantă pentru tema textului este, moartea lui Costache. Moartea lui Costache este o
scenă complexă și profundă, care marchează un moment crucial în evoluția povești și dezvăluie subtilități ale
intrigilor familiale.
 Costache, figura centrală a întregului roman, își trăiește sfârșitul într-un context marcat de conflicte și
rivalități. Atmosfera devine plină de tensiune, anticipând un deznodământ inevitabil. Privirile tensionate și
cuvintele nerostite reflectă drama din jurul patului de moarte.

Descoperirile ulterioare adâncesc misterul, dezvăluind straturi ascunse ale personajelor și ale conexiunilor
lor. Ambițiile și intrigi care înconjoară moștenirea lui Costache dau naștere unor conflicte acerbe, adăugând o
dimensiune socială și morală în acest tablou complex.

Această scenă nu este doar despre sfârșitul unui personaj cheie, ci și despre răspunsurile căutate de ceilalți
membri ai familiei. În acest context, moartea lui Costache devine un catalizator pentru explorarea unor teme
profunde precum moralitatea, lupta pentru putere și complexitatea relațiilor umane.

Prin intermediul moartii lui Costache, "Enigma Otiliei" nu doar dezvăluie culisele familiei, ci și oferă o
imagine amplă asupra dinamicii sociale și morale într-o societate în schimbare, creând astfel o panoramă
bogată și captivantă a operei literare.

Romanul are două conflicte aferente fiecărui plan narativ. Conflictul din jurul averii lui Costache
Giurgiuveanu din primul plan narativ se duce între Aglae Tulea, sora lui, și înrte Stânică Rațiu, ginerele
acesteia. Încă din momentul când Felix pătrunde în casa lui Costache își dă seama de relația dintre bătrân și
sora lui. Atât femeia cât și ginerele ei urmăresc sistematic averea bătrânului. Aglae se opune vehement înfierii
Otiliei de către Costache, asigurându-se că nu va trebui să împartă averea lui cu nimeni după moartea
acestuia. Pe de altă parte Stănică pândește momentul când bătrânul rămâne singur acasă, pătrunde în camera
lui și îi fură banii, provocându-i indirect moartea.

Celălalt conflict din al doilea plan narativ este de natură erotica între tânărul Felix și maturul Pascalopol
pentru măna Otiliei. Dacă Felix se îndrăgostește de fată și își mărturisește sentimentele într-o scrisoare,
Pascalopol s-ar fi mulțumit cu orice statut al fetei, numai să o aibă langă el: și-ar fi dorit-o soție sau fiică.

Perspectiva narativă în roman este a unui narator obiectiv, omiscient și omniprezent. Întâmplările și
personajele prezentate la persoana a 3-a dintr-un punct de vedere neutru fără intervenții subiective. Accesul
la conștiința personajelor la ce simt ele și ce gândesc dau omnisciența naratorului, iar prezența li pe tot
parcursul operei ți demonstrează ubicuitatea (capacitatea de a fi prezent peste tot).

În concluzie ,” Enigma Otiliei” este un roman al unei familii și istorie a unei moșteniri și se încadrează în
categoria prozei realist –balzaciene.
 Caracterizarea Enigma Otiliei
George Călinescu

Publicat in 1938, romanul „Enigma Otiliei” apare la sfârșitul perioadei interbelice și este al doilea dintre cele
4 romane scrise de George Călinescu. Deși autorul optează pentru romanul obiectiv și pentru metoda
balzaciană, el depășește modelul clasic prin faptul că introduce în operă elemente moderne cum ar fi secvențe
specifice genului dramatic sau maniera de caracterizare a personajului principal feminin.

Protagonista romanului este Otilia Mărculescu, fiica celei de-a doua soții a lui Costache Giurgiuveanu, care
deși o iubește ca pe propriul copil, nu a putut să o înfieze de teama surorii sale, Aglae. Rămasă orfană de ,ica,
fata se bucură de afecțiunea și de protecția lui Costache și a lui Pascalopol. Studentă la Conservator fata are un
comportament de artistă și reprezintă în egală masură chipul naivei și al cochetei și este întruchiparea
ministerului feminin. Comportamentul ei independent, capricios, atenția pe care față de lux și față de
călătoriile în străinătate îl derutează pe Felix care nu întelege de ce îl alege pe Pascalopol în final. Adevărata
fire a fetei o intuiește doctorul Weissmann, un apropiat a lui Felix, care îi spune acestuia la un moment dat :
“Orice femeie care iubește un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariție luminoasă.
Domnișoara Otilia trebuie să fie o fată inteligentă. După câte mi a spus înțeleg că te iubește.”

Spre deosebire de celelalte personaje feminine din roman, reduse la o singura trăsătură de caracter,Otilia
este un personaj complex,multidimensional,care surprinde și este prezentat în transformare. Are inițiativă și ia
decizii pentru sine și pentru ceilalți. Otilia reprezintă un ideal de feminitate care-i farmecă prin
grație,frumusețe și eleganță pe bărbații din roman. Ea își împarte afecțiunea între “papa” Costache ,moșierul
Pascalopol și verișorul Felix cu care în roman au în comun vârsta și condiția sociala de orfan.

O primă secvența în care este descrisă generozitatea fetei, este venirea lui Felix în casa lui Costache
Giurgiuveanu.După ce naratorul surprinde câteva trăsături fizice a fetei “…… un cap prelung și tânăr de fată,
încărcat cu bucle “prin replica salvatoare a fetei : “Dar,papa,e Felix!”, băiatul este scos din încurcătură.Otilia pe
care o știa doar din scrisori,îl surprinde plăcut , mai ales căldura cu care îl primește.După ce îl prezintă familiei,
Otilia îi oferă cu generozitatea propria cameră în seara sosirii.

O altă secvență narativă care surprinde principala trasătură de caracter a Otiliei ,misterul feminin,este
ultima întâlnire dintre ea și Felix înaintea plecării ei cu Pascalopol în Paris.Scena este importantă pentru
înțelegerea personalității tinerilor și a atitudinii lor față de iubire.Dacă Felix este intelectualul ambițios care nu
suportă idea de a nu realiza nimic în viață și pentru care femeia e un sprijin în carieră, Otilia este cocheta care
crede: “Rostul femeii este să placă,în afară de asta neputând exista fericire .” Otilia concepe iubirea în felul
aventuros al artistului,cu dăruire și libertate absolută,în timp ce Felix este să aștepte oricât în virtutea
promisiunii că,la un moment dat, se va căsătorii cu Otilia. Dându-și seama de această diferență, dar și de faptul
că ea ar putea reprezenta o piedică în calea realizării profesionale a lui Felix, Otilia îl părăsește pe tânăr și alege
siguranța căsătoriei cu Pascalopol.

Ca în orice roman realist,personajul principal este caracterizat prin mijloacele clasice,însă autorul introduce
și o metodă modernă, reflectarea poliedrica/pluriperspectivism .Portretul Otiliei este realizat în mod direct de
către narator,prin intermediul personajelor și prin autocaracterizare .Modalitățile indirecte sunt prin
comportament, prin atitudine și relația pe care personajul le are față de celelalte personaje și prin mediul în
care trăiește.

Reflectarea poliedrică reprezintă suma imaginilor pe care celelalte personaje ale romanului le au pentru
Otilia. Moș Costache o iubește ca pe o fiică ,Aglae o urăște considerând-o o piedică în calea fericirii Auricăi, dar
o și admiră gândindu-se că ar fi fost “bună de soție lui Piti”. Pascalopol ar fi dorit-o lângă el și în ipostaza de
soție dar și în cea de fiică,numai să rămână alături de el. Stănică Rațiu e convins că există o asemănare între el
si Otilia în sensul că amândoi sunt interesați de latura materială a vieții. Pentru Felix fata rămâne o enigmă. El
nu înțelege de ce Otilia nu îi oferă niciun răspuns la scrisoarea în care își mărturisise sentimentele nu înțelege
de ce fata pleacă la Paris cu Pascalopol după ce îi arătase în nenumărate rânduri dovezi de afecțiune și nu
înțelege în final de ce Otilia l-a părăsit pe Pascalopol .Toate aceste imagini acoperă personalitatea Otiliei.

Viziunea despre lume în operă conține concepția autorului despre roman: ,, Romanul trebuie să fie
neapărat epic, să dea impresia de viață, să fie autentic, obiectiv, bazat pe fapte reale.”

Autorul pornește de la datele realității pentru a prezenta imaginea Bucureștiului la începutul de secol XX.
Viață oamenilor este prezentată detaliat urmărinduse mediul familial, universitar al restaurantelor, al
cinematografelor, al plimbărilor cu trăsura, precum și preocupările oamenilor: căsătorie, carieră, îmbogățire
prin aceste mijloace. Orașul e descris în toate dimensiunile lui dovedind preocuparea scriitorului pentru atenta
descriere a vieții oamenilor.

În concluzie,misterul personajului feminin este conferit de trăsăturile contradictorii ale cochetei cu

temperament de artistă și este susținut prin tehnicile moderne de portretizare. Alegerea ei din final,
neexplicată de narator, menține ambiguitatea personajului. “Este ea o femeie interesată de averea lui
Pascalopol sau una capabilă de sacrificiu pentru bărbatul iubit” “Enigma” personajului este de fapt imaginea
idealizată pe care i-o construiesc cei doi bărbați care o iubesc, tânărul Felix și maturul Pascalopol.

Caracterizare Harap- Alb

 de Ion Creangă

Personajul principal al operei este Harap Alb, care parcurge un drum al inițierii, la finalul căruia se
maturizează și își începe viața adevărată .

Protagonistul basmului este o întruchipare a binelui , dar este un erou atipic de basm ,deoarece este lipsit
de însușiri supranaturale. Acesta este construit realist, ca o ființă complexă, care învață din greșeli si
progresează.

Statutul social al lui Harap Alb la început este nobil, este fiului Craiului și nepotul Împăratului Verde. După
întâlnirea cu Spânul, ajunge să fie sclavul acestuia.

Din punct de vedere psihologic la început mezinul este neinițiat, imatur. Încă de la primele secvențe ale
operei, protagonistul se dovedește a avea o naivitate justificată prin tinerețea sa și lipsa de experiență. Ceea
ce îi lipsește mezinului și nu se obține decât prin experiență, este cunoașterea oamenilor,capacitatea de a
vedea dincolo de aparența acestora, puterea de a deosebi între sinceritate si prefăcătoria în faptele, în
înfățișarea și vorbele celorlalți, ce reiese din secvențele în care are rețineri de a o ajuta pe Sfânta Duminică,
momentul când acceptă ajutorul Spânului.

Eroul este sprijinit de numeroase ajutoare și se confruntă cu personajul antagonist, care în basm are totuși
rol benefic, deoarece ajută la maturizarea protagonistului, de aici reieșind că Harap Alb nu este o persoană
curajoasă, și care de multe ori este indecis.

În acest drum al inițierii, eroul are nevoie de mulți “pedagogi” ai vieții, care să îl ajute să capete experiența
necesară. Apariția acestor inițiatori pune în lumină, pe lângă naivitate, și alte trăsături morale care în viziunea
autorului sunt calitățile unui viitor împărat –“cel mai vrednic dintre nepoți ,după cum spunea Împaratul
Verde”, acestea nu sunt evidențiate de la început , ci sunt descoperite prin intermediul probelor la care este
supus , când dovedește generozitate, prietenie, loialitate, responsabilitate.

Principala trăsătură de caracter a mezinului este bunătatea.Primul gest de bunătate pe care îl face este
când îi dă bătrânei un ban, iar pe parcursul călătoriei își va dovedi bunătatea față de furnici și albine pe care le
ajută necondiționat sau când îi ia cu el pe cei cinci tovarăși în ciuda defectelor lor.

În primele două probe, Harap Alb demostrează loialitate și destoinicie(vrednicie) față de Sfânta Duminică,
deoarece pe drum se îndragostește de ea, dovedind bună credință și onestitate, își respectă jurământul chiar
dacă își pierde viața.Învierea cu ajutorul obiectelor magice semnifică dezlegarea de jurământ și încheierea
inițierii. Nunta si schimbarea statutului social confirmă maturizarea eroului.

Deși este personaj de basm,Harap Alb nu reprezintă tipul lui Făt-Frumos din basmele populare, deoarece
evoluția sa reflectă concepția despre lume a autorului. Eroului este o închipuire “a omului de doi” conform lui
George Călinescu, care traversează o serie de probe, învață din greșeli, progresează și se maturizează pentru a
merita să devină împărat, din acest punct de vedere având caracter de bidungsroman.

Ca în orice basm reperele spațiale si temporale au valoare simbolică. Ele fixează acțiunea într-un spațiu vag și
într-un timp nedeterminat, rolul lor fiind de a introduce cititorul în lumea ficțională.
 Viziunea despre lume în basmul lui Creanga este una profund populară, aparținând filozofiei folclorice
românești.Scopul mezinului când pleacă de acasă este să ajungă împărat, dar nu înainte de a dovedi că
merită.Acest scop este surprins de unul dintre personaje : “ Când vei ajunge și tu odată mare și tare, vei
încerca să judeci lucrurile de-a-fir-a-păr și vei înțelege celor umili si asupriți că știi acum ce e năcazul”.Ideea
esențiala a poveștii este că atunci când știi “ce e năcazul” ai trecut prin greutățile vieții, ți-ai format caracterul
si te-ai maturizat ,ai căpătat o scară a valorilor umane în sensul că poți distinge binele de rău, adevărul de
minciună sau esența de aparențe. În viziunea autorului,viața instruiește si educă , ea e o școală ce nu dă greș
niciodată.

În concluzia “ Povestea lui Harap-Alb” reprezintă unul dintre cele mai cunoscute basme românești.
Măiestria narativă a lui Ion Creangă, unul dintre clasicii literaturii române, este remarcabilă în opera de față,
care prezintă călătoria inițială a protagonistului, sfârșită cu succes prin trecerea într-o nouă etapă a existenței
umane.

Harap-Alb

de Ion Creangă
 Opera “ Povestea lui Harap-Alb” a fost publicată în revista “Convorbiri literare” la 1 septembrie 1877 și se
încadrează în perioada literară numită „Epoca Marilor Clasici” .Basmul aparține curentului literar realist prin
ilustrarea unor aspecte din viața oamenilor ,cum ar fi călătoria, obstacolele vieții, căsătoria, dar pentru că
personajele au trăsături fabuloase, realismul este de tipu fabulos.

Ca specie literară „ Povestea lui Harap-Alb ” este un basm cult ce aparține genului epic, are personaje
înzestrate cu puteri supranaturale și un comflict între bine și rău, dar conține și trăsături specifice stilului lui
Ion Creangă cum ar fi prezența umoruli, a proverbelor și a zicătorilor sau caracterul dramatic al operei.

Tema operei ilustrează lupta dintre bine și rău, maturizarea feciorului de împărat, care pe parcursul operei
trece prin probe menite să îl pregătească pentru statutul de împărat, regăsind motive precum: motivul
împăratului fără urmași, motivul mezinului, motivul călătoriei, motivul labirintului, motivul căsătoriei, dar și al
cifrelor magice, ce pot fi identificate prin secvențele: întâlnirea cu Sf. Dumincă din grădina palatului, pe care
judecând-o după aparențe, are rețineri să o miluiască: și întâlnirea și alegerea ajutoarelor care arată un
progres, având în vedere că aveau o arătare înfricoșătoare, dar pe care el nu le disprețuia.

O secvență relevantă pentru tema operei este cea în care Spânul îl păcălește pe mezin și îi fură identitatea.
După sfaturile primite de la Craii și Sf. Duminică. După o vreme de mers, se află în cadru, unde îl întâlnește pe
Spân care îi oferă să-i fie slugă, dar este refuzat. Spânul apare din nou, dar cu o altă înfățișare diferită și cu o
altă voce, cu aceeași ofertă, dar este refuzat din nou. Acesta îi apare și a treia oară în cale mezinului, de data
aceasta cu o fizionomie decât cele precedente, iar datorită faptului că încă era rătăcit nu mai ascultă de
îndrumările tatălui și îl acceptă ca sclav și călăuză până la Împăratul Verde.

În drumul lor, spânul luând apa mezinului o varsă, acest lucru făcând parte din planul lui și văzându-se
nevoiți se opresc la o fântână. Mai întâi intră spânul luând apă și începe a lăuda locul pentru a-l face pe băiat
să coboare și el acolo. Fermecat de vorbele spânului, crăișorul coboară și el. În urma lui capacul se închide și
spânul îi spune că dacă nu se supune lui îl va lăsa acolo să puterzească și îl pune să jure pe paloșul tatălui
tatălui. Din acel moment el fiind fiul craiului și băiatul sluga sa, pe care a hotărât să-l cheme Harap-Alb. Astfel,
o dată cu depunerea jurământului, el este eliberat și pornesc spre împărăția lui Verde cu noile identități.

O altă secvență ilustrativă pentru tema basmului este cea din final când Harap-Alb se intoarce cu fata
împaratului Roș iar Spânul îl omoară. Înainte de plecarea de la casa tatălui, fiica îi cere binecuvântarea acestuia
spunându-i că asta îi este soarta fiind nevoită să plece cu Harap-Alb. Acesta își ia lucrurile necesare, încalecă pe
un cal alături de Harap Alb și oamenii săi și pornesc spre împărțire. Au mers zi și noapte, iar la un moment dat
prietenii săi Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Pasări-Lăți-Lungilă și Ochilă se opresc din drum luându-și rămas bun de
la cei doi.