ENIGMA OTILIEI

de G. Călinescu

George Călinescu este critic şi istoric literar, eseist şi estetician, prozator şi poet, dramaturg şi
publicist. Opera sa este extrem de variată, de la poezie, la cea mai completă şi complexă istorie a
literaturii române. Prin romanele sale, George Călinescu se înscrie în literatura realistă a secolului al
XIX lea, cu influenţe balzaciene.
Romanul este o specie a genului epic în proză, cu acţiune complexă şi de mare întindere,
desfăşurată pe mai multe planuri, cu personaje numeroase şi intrigă complicată.
Enigma Otiliei a apărut in martie 1938 și prezintă viata burgheziei bucureştene din prima
jumătate a secolului al XX-lea. Titlul inițial al romanului a fost „Părinţii Otiliei” scriitorul având in
vedere ideea paternităţii. Romanul devine o satiră vehementa la adresa burgheziei in care relaţiile copii-
părinţi s-au degradat datorita banului, în el împletindu-se elemente balzaciene, clasice, romantice şi
realiste .
Este roman realist prin: temă, structura închisă, specificul secvenţelor descriptive, realizarea
personajelor, dar depăşeşte modelul realismului clasic, al balzacianismului, prin spiritul critic şi polemic,
elemente ale modernităţii.
Proza realist-obiectivă se realizează prin naraţiunea la persoana a –III-a. Viziunea „dindărăt”
presupune un narator obiectiv, detaşat, care nu se implică în faptele prezentate. Naratorul omniscient
ştie mai multe decât personajele sale şi, fiind omniprezent, el controlează evoluţia lor ca un regizor
universal. Romanul urmează arta narativă balzaciană şi prin folosirea tehnicii detaliului care oferă o
protecţie realistă a scenelor de viaţă şi a personajelor principale la evenimentele epice. Tipologia
personajelor este de esenţă clasică. Acestea sunt conturate realist, dominate de o singură trăsătură
fundamentală: sunt tipuri general umane (avarul, arivistul, baba absolută). În prezentarea personajelor,
scriitorul antiteza.
Romanul are ca temă viaţa burgheziei bucureştene de la începutul sec. al XX-lea, surprinsă în
câteva din aspectele ei tipice: relaţiile de familie dezumanizate de goana după bani.
Tema este evidenţiată încă din titlu și pune accentul pe caracterul imprevizibil al eroinei, care face
din roman o poveste a enigmei feminităţii. Inițial, cartea purta titlul “Părinţii Otiliei”, ilustrând astfel
motivul balzacian al paternităţii, urmărit în relaţiile părinţi-copii, în contextul epocii interbelice. Fiecare
dintre personajele romanului pot fi considerate părinţi ai Otiliei, pentru că, într-un fel sau altul, îi
hotărăsc destinul. Această „enigmă a Otiliei” se naşte mai ales în mintea lui Felix, care nu poate da
explicaţii plauzibile pentru comportamentul fetei, ce rămâne până la sfârşitul romanului o tulburătoare
întruchipare a naturii contradictorii a sufletului feminin. Îndrăgostit de Otilia, Pascalopol o admiră şi o
înţelege, dar nici el nu poate descifra în profunzime reacţiile şi gândurile fetei, confirmându-i lui Felix în
finalul romanului: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”.
Romanul este alcătuit din 20 capitole, fiind construit pe mai multe planuri narative ce urmăresc
destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, destinul lui Felix, destinul lui
Stănică Raţiu, al membrilor clanului Tulea.
Un plan al romanului urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea pentru obţinerea moştenirii lui
Costache şi înlăturarea Otiliei Mărculescu, în timp ce al doilea plan prezintă atât povestea de iubire
dintre Felix şi Otilia, cât și destinul lui Felix Sima care, rămas orfan, vine la Bucureşti pentru a studia
medicina.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre cele doua familii înrudite, care descriu universul
social din Bucurestiul de început de secol XX, prin tipurile umane realizate.
 Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal ("intr-o seara de la începutul lui iulie
1909") si spaţial (descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei), prezintă principalele personaje,
sugerează conflictul si trasează principalele planuri epice. Finalul este închis prin rezolvarea conflictului
şi este urmat de un epilog. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii şi a casei lui
moş Costache din perspectiva lui Felix, în momente diferite ale existenţei sale: adolescenţa şi
aproximativ 10 ani mai târziu “după război”.
O secvență semnificativă pentru tema romanului este reprezentată de sosirea lui Felix Sima la
Bucureşti, la tutorele sau moş Costache Giurgiuveanu. Ii deschide uşa chiar bătrânul care se bâlbâie si
este pe punctul sa nu-l primească, dar spre norocul lui, Felix este întâmpinat cu bucurie de Otilia fiica
celei de-a doua soţii a bătrânului. Autorul ii prezintă pe rând cititorului, fiecare personaj, cu trăsătura de
caracter dominantă si ii atribuie lui Felix observarea obiectiva a personajelor. Sunt realizate portretele
fizice ale personajelor, cu detalii vestimentare si fiziologice care sugerează, in maniera clasica, trasaturi
de familie, elemente de biografie. Toate acestea configurează atmosfera neprimitoare si prefigurează
cele doua planuri narative si conflictul.
Gazda, moş Costache este un avar, Aglae, sora lui mai mica, este ” baba absolută, fără cusur în
rău”. Aurica este fiica Aglaei, este nemăritata, rea ca si mama ei si reprezintă tipul femei bătrâne.
Simion Tulea este soţul Aglaei, care da dovada de o nebunie incipienta iar Titi Tulea, fiul, fiul acestei,
este un ins fara prea multa minte. In zilele următoare Felix face cunoştinţa si cu alţi membrii ai clanului
Tulea, Olimpia-fiica cea mare a Aglaiei si Stanica Raţiu-soţul acesteia. Replicile maliţioase ale Aglaei
anticipează conflictul succesoral, iar atitudinea protectoare a Otiliei, motivează ataşamentul lui Felix.
Un alt episod care subliniază tema moştenirii şi influenţa viziunii balzaciene se află în capitolul
XVIII. Moş Costache suferă un atac de congestie cerebrală şi este imobilizat la pat. Desfăşurarea este,
de asemenea, scenică. Ochiul naratorului urmăreşte cu atenţie gesturile avarului, preocupat de cheile
sale, plătind cu greu doctorul, neputiincios în faţa atacurilor familiei Tulea şi ale lui Stănică la adresa
bunătăţilor culinare ascunse cu grijă, cu spiritul negustoresc neadormit, oferind în final lui Weissmann o
seringă contra cost. Clanul Tulea, rapace, sărbătoreşte cu un festin moartea neîntâmplată, joacă partide
de cărţi, se instalează milităreşte în casă şi veghează asupra moştenirii. Otilia şi Felix, singurii îndureraţi
de starea bătrânului, cheamă pe Pascalopol, care, loial, aduce un doctor universitar şi îngrijeşte pe
bolnav. Edificat asupra intenţiilor clanului Tulea, Giurgiuveanu hotărăşte să-i lase o sumă importantă
Otiliei, dar amână din nou să o facă în fapt. O tehnică ce ţine de modernitatea romanului constă în
introducerea în naraţiune a unei secvenţe tipice genului dramatic, cum este aceea a jocului de cărţi la
căpătâiul lui moş Costache care agoniza. Prin intermediul monologului interior, sunt evidenţiate
gândurile personajelor prezente, fiecare preocupat de o altă problemă, niciunul sensibil la drama
muribundului. Episodul concentrează epic schema întregului roman.
Romanul Enigma Otiliei reflectă în mod realist imaginea societăţii burgheze în Bucureştiul
transformărilor începutului de secol XX. Declinul unei lumi, pe rămăşiţele căreia se clădeşte o alta, cu
energiile sale, este zugrăvit cu mijloace clasice, împletite cu elemente de romantism şi modernism.
Viziunea autorului este caragialescă, iar romanul o „comedie molierească” tratată cu mijloacele narative
ale realismului. Numit un „cinic jovial”, Călinescu relizează în „Enigma Otiliei” un joc intelectual şi
estetic care subjugă cititorul. Ne este prezentată o realitate interpretată, care cucereşte atât prin conţinut,
cât şi prin comentariul acesteia .
Romanul „Enigma Otiliei” se înscrie în sfera realismului critic balzacian, dar, precum personajele
sale, depăşeşte limitele acestui tipar.