Enigma Otiliei de G.

Călinescu
Perioada interbelică se caracterizează printr-o înflorire culturală , fiind considerată
cea mai bogată în forme de manifestare estetică și grupuri literare.Se publică mult, se
dezvoltă critica literară și au loc tot felul de polemici.Este o perioadă de diversitate, de
efervescență culturală în care mari oameni și-au demonstrat adevă ratul potențial.
Printre aceștia se numă ră Rebreanu, ce ilustrează în opera lui un realism dur, obiectiv,
M.Sadoveanu ce optează pentru un realism cu substrat mitic și George Că linescu ce
aduce influența balzaciană pe meleagurile româ nești.
Acesta din urma respinge proustianismul, formulă literară adoptată de scriitorii
româ ni precum Camil Petrescu sau Hortensia Papadat-Bengescu și optează pentru ro-
manul realist balzacian, epic și obiectiv, de factură clasică , considerâ nd că „tipul firesc
de roman româ nesc este deocamdată acela obiectiv”. El consideră că literatura trebuie
să fie în legă tură directă cu „sufletul uman”.
George Că linescu a fost scriitor, publicist, critic literar și academician româ n.
Acesta este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari româ ni din
toate timpurile, ală turi de Titu Maiorescu, și Eugen Lovinescu. Opera sa de critic literar
avâ nd un impact major asupra evoluției literaturii româ ne: Istoria literaturii româ ne
de la origini pâ nă în prezent, Viața și opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă
etc- apar si studii de estetică , teorie litearară , filozofie, poezii etc El susține necesitatea
apariției în literatura româ nă a unui roman de atmosferă modernă .
Publicat în 1938, romanul„Enigma Otiliei” propune conceptul reflectă rii propriei
imagini în universul ficțional, fiind considerat parte a unei trilogii cu sursa autobiogra-
fică . Enigma Otiliei- radiografia tinereții si a dorinței de realizare a unei cariere, Cartea
nunții- imagine a propriei că snicii, Bietul Ioanide- ipostază a maturită ții, a omului aflat
în apusul existenței.
Opera transfigurează prin influență balzaciană , motivul orfanului și cel al
paternită ții, inițial, romanul se intitulează Părinții Otiliei. Sursă autobiografică , se
creează o legă tură de sens între viața lui Că linescu și cea a personajului să u, Felix Sima,
despre care critica literară afirmă că ar fi un alter-ego al autorului să u.
Romanul că linescian adoptă formula balzaciană , opera devenind, așa cum afirmă
criticul Al Piru “un roman obiectiv , de tipologie”De altfel , realismul romanului este
reprezentat de: tematica ce cuprinde moștenirea, averea, perspectiva narativă
obiectivă și omniscientă , crearea tipologiilor de personaje. Tehnica detaliului
semnificativ , a basoreliefului, , și cea a determinismului ambiental redau scrierea de
inspirație citadină , accentul naratiunii deplasâ ndu-se că tre mediul urban și că tre
relația omului cu această lume. De asemenea, este un roman-frescă a începutului de
secol XX, o imagine a burgheziei bucureștene, dominate de lă comie, avariție, definite
prin dezumanizare, meschină rie, goliciune interioară , cu o totală lipsă a valorilor. În
fond, romanul lui Că linescu are și tră să turi clasice, care se raportează la echilibrul
compozițional, la realizarea unită ții construcției narative, chiar dacă aceasta se axează
pe două planuri ale acțiunii: istoria moștenirii lui Costache Giurgiuveanu-planul
principal in care este inserată si povestea lui Felix, devenirea sa, iubirea pentru Otilia-
mostenirea lui Simion Tulea la care aspiră Stă nică Rațiu, ginerele acestuia.
Titlul inițial se raportează la o realitate indiscutabilă , ipostaza lui Costache
Giurgiuveanu și cea a lui Leonida Pascalopol definind existența personajului eponim și
realitatea de tip balzacian.Alegerea substantivului Enigma pentru a defini construcția
personajului feminin se justifică prin misterul care planează asupra acestuia
,personalitate complexă care este percepută diferit de fiecare personaj, fapt redat prin
reflectarea poliedrică .
Romanul ilustrează tema moștenirii și a familiei , dar și pe cea a iubirii , prin
valorificarea motivului orfanului și al avarului , ca expresie a influenței scriitorului
francez, dar și ca formă de redare a propriei vieți. Viziunea naratorului despre lume
reflectă dezumanizarea burgheziei bucureștene, un univers alterat de lă comie,
parvenire și orgolii care distug spiritul.Percepția asupra acestui spațiu este cea a unui
tâ nă r de nouasprezece ani , care ajuns în capitală descoperă o lume nouă , ostilă ,rece ,
în care figura personajului eponim îi paresingura familiară .
Conflictul epic/principal al romanului este edificat prin aducerea în prim plan a
familiei lui Costache Giurgiuveanu și a surorii sale ,Aglae Tulea, transigurâ nd tema
balzacianistă a paternită ții și moștenirii.Conflictul succesoral vizează averea lui moș
Costache , în jurul că reia se concentrează acțiunea, iar refuzul lui Simion de a-i da
Olimpiei, fiicei lui averea stâ rnește nemulțumiri , mai ales din partea lui Stă nică , Rațiu ,
tipul arivistului, o emblema a tiparului de la început de secol , infometat de avuție.
Subiectul operei se dezvoltă pe parcursul a douazeci de capitole , in mod
cronologic , din momentul apariției tâ nă rului Felix in casa lui C.G., proaspă t absolvent
de liceu , care vine la București cu gâ nduri mari , aflâ ndu-se intr-o plina creștere și
formare , descoperind iubirea , dar și alte aspecte ale vieții cu care nu se confruntase
pâ nă atunci.
Circularitatea operei este afirmată în primul râ nd de raportul dintre secvența inițială
și cea finală , redate din perspectiva personajului-reflector, tâ nă rul Felix Sima.Începutul
operei stă sub semnul balzacianismului. Fixarea coordonatelor spațio-temporale și
introducerea motivului drumului, a stră zii pe care pă seste tâ nă rul- inceputul lui iulie
1909, strada ră că roasă și fosnitoare ca o pă dure, este o prima probă a maturiză rii
personajului.
Descrierea caselor de pe strada Antim este realizată din perspectiva unui specialist,
care urmă reste detalii de natură arhitectonică , linii, planuri, iar determinismul
ambiental face ca locuintele să vorbească de la sine despre oameni, senzația de
pustietate și de degradare întâ mpinâ ndu-l pe tâ nă r și in fata casei unchiului.Intrarea in
sptiul acesta presupune teamă , un sentiment negativ, deoarece ușa scâ rțîie. zgomotele
aproape infernale ale scă rii pregă tesc apariția bă trâ nului, un omulet subțire si putin
incovoiat, care afirmă că Acolo nu stă nimeni, dorind sa scape câ t mai repede de
musafirul nepoftit, bâ lbâ iala bă trâ nului îl derutează pe Felix, care nu intelege daca a
gresit adresa, aparitia Otiliei îi confirmă că ajuns unde trebuie.
Intruziunea lui Felix în casa unchiului să u prilejuiește una dintre cele mai
importante scene ale romanului, o expozițiune clasică în care sunt introdusefigurile noii
familii, pe care tâ nîrul le descoperă cu mare curiozitate , dar și timiditate, atitudinea
necunoscuților inhibâ ndu-l. Acesta asistă la o scenă de familie: jocul de table și de că rți.
Cei patru jucă tori sunt Costache, Pascalopol, Aglae și Aurica. Scena colectivă , este un
prilej de a prezenta un adevă rat „spectacol de mă ști”.Această secvență narativă
dezvă luie tipologiile de personaje și prefigurează conflictele majore ale romanului.
Felix, că ruia i se pare ca a nimerit într-o lume profund stră ină , are o singură senzație de
familiaritate dată de Otilia, fata este o prezență fermecă toare, total nepotrivită în acel
mediu, o imagine a unei frumuseți feminine misterioase: un cap prelung și tânăr de fată
încărcat cu bucle căzând până pe umeri, Camera Otiliei în care Felix poposește în prima
sa noapte, înseamnă pentru acesta descoperirea personalită ții fetei , acel haos, amestec
de lucruri diverse, romantism , îi motivează firea misterioasă .
Una dintre secvențele relevante în desfă șurarea acțiunii este momentul în care Felix
conștientizează faptul că o iubește pe Otilia , mă rturisindu-i.Relația dintre cei doi se
conturează în opoziție, tâ nă rul fiind extrem de serios , dar în acelaș timp imatur, iar
Otilia, frivolă în atitudine îl ia în râ s fă ră a-i confirma iubirea ei “Ei, ei , nu ți-a spus
nimeni că te ură ște”.Inteligentă și matură în gâ ndire, fata îi cere mereu să aibă ră bdare ,
convinsă că ar sta în calea realiză rii lui profesioanele “Felix, ești încă prea tâ nă r, nu
trebuie să te gâ ndești la iubire îninte de a-ți face o carieră stră lucită ”
O a altă scenă semnificativă , este cea din capitolul al XVIII-lea, cea care urmează
atacului lui moș Costache. Aglae și familia ei „ocupă casa milită rește”. Pentru a sublinia
egoismul feroce al fiecă ruia și imposibilitatea unei comunică ri reale între ei, autorul
folosește modelul dialogului divergent din teatrul absurdului. Aglae vorbește despre o
vagă boală proprie, hotă râ nd să -și îngrijească să nă tatea. Aurica, obsedată ca
întotdeauna de că să torie, vorbește despre norocul fetelor care se mă rită . Stă nică își
amintește, cinic, despre veghea unui unchi muribund, dezvă luind propria preocupare
pentru moștenire. Niciunul dintre membrii familiei Tulea nu are nici o urma de
compasiune pentru bolnav. Toți par a avea însă dorința de a-l vedea sfâ rșit, pentru a-și
împlini visul de a pune mâ na pe averea lui. Se reliefează astfel înspă imâ ntă toarea
lă comie și lipsa de omenie a personajelor. Otilia este singura care reacționează
temperamental, este îngrijorată în mod sincer, pare să resimtă cel mai acut emoția
acestui moment: tremură , tace, insistă să se cumpere gheață și se retrage în sine într-un
moment introspectiv.
 Finalul romanului conturează o altă impresie a lui Felix asupra Otiliei , câ nd,
intalnindu-se cu Pascalopol, acesta îi arată o fotografie în care nu o recunoaste pe
această fată pe care o iubise și pe care o intalnise in casa unchiului să u. Femeia din
fotografie avea un aer exotic, gen actriță intreținută și un aer de platitudine, o lipsă a
tră irii.- Pascalopol: o fată delicioasă, pentru mine a fost o enigmă.
Casa lui mos Costache pare neschimbată pentru Felix, care trecâ nd pe aceeasi
stradă Antim, la varsta maturitatii, pare că aude vocea batrâ nului și bâ lbâ iala sa
inconfundabilă : Nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc.
Arta narativă se distinge printr-o relativă obiectivitate, pentru că , deseori, autorul
își proiectează emoții, impresii și judecă ți de valoare în operă prin medierea lui Felix;
totodată practică ironia, antifraza și satira în construirea unor scene (primul atac,
simptomele lui Simion, mariajul lui Titi și comportamentul tâ nă rului, reacția Aurică i la
vestea despre că să toria Otiliei cu Pascalopol).
Limbajul se remarcă printr-o totală adecvare la atmosferă , la timp, la spațiu și la
natura personajelor. Amator de impulsuri enciclopedice, Că linescu practică pe de altă
parte jargonul arhitectural (la începutul că rții), cel judiciar, avocatesc (în ieșirile
verbale ale lui Stă nică ), precum și cel medical (prin intermediul tâ nă rului student la
medicină și a prietenului lui, Neismen). În plus, își fac loc destule neologisme și chiar
termeni livrești, exprimâ nd apetența autorului pentru cultură .
În concluzie, „Enigma Otiliei” ră mâ ne o realizare romanescă notabilă în perioada
interbelică , apropiindu-se de modelul balzacian prin îmbinarea la nivel tematic a iubirii
și a luptei pentru moștenire, dar depă șind balzacianismul prin complexitatea modernă
a personajelor centrale.

Caracterizarea personajului principal: Otilia Mărculescu

 Otilia Mărculescu este personajul cel mai modern al romanului, imposibil de încadrat într-o
tipologie, fiind imprevizibil, dinamic și rotund. Este personajul eponim care asigură metafora subtextuală a
operei reprezentată de eternul feminin, cu tot misterul în care este învăluit în mod deliberat de autor.
Otilia aparține burgheziei citadine, fiind fiica vitregă a lui Costache Giurgiuveanu și benificiind de
educație aleasă (pension, Conservator). Este iubită de toți bărbații din roman: de Pascalopol (viril și patern
în același timp), de Felix (adolescentin), patern de către moș Costache, de Stănică Rațiu într-un mod tainic
și cu certitudinea că nu va putea fi niciodată alături de ea.
Originea personajului s-ar afla, potrivit unei confesiuni a autorului în jumătatea feminină a ființei
sale, în proiecția ideală a unui eu profund: „Otilia este eroina mea lirică, proiecția mea în afară, o imagine
lunară și feminină, flaubertian aș spune <<Otilia c’est moi>>, este fondul meu de ingenuitate și copilărie”.
Imaginea Otiliei oscilează între pragmatismul uneori de neînțeles al femeiei singure și lipsite de
protecție într-o lume a bărbaților și cristalizarea unui ideal de feminitate: spontană, frumoasă, rafinată,
elegantă, talentată, sensibilă, diplomată, imprevizibilă, misterioasă.
Este prezentată mai ales în mod indirect – prin ceea ce face, prin ceea ce spune, prin alegeri, prin
felul ei de a fi. Conștientă de propria frumusețe și tinerețe, Otilia știe în același timp că acestea sunt
efemere și că va trebui să le valorifice „cât mai are timp” – câțiva ani, așa cum îi mărturisește la un moment
dat lui Felix. Este, alături de Felix, singura complet dezinteresată de averea lui Costache. Faptul că optează
pentru Pascalopol, un moșier blazat, nu tradează dorința de a avea bani, ci nevoia ei de siguranță. Și,
poate, sugerează un anume secret al ființei ei feminine. Îl iubește pe Felix și îl lasă să-și urmeze drumul în
viață, intuind în tânărul mai degrabă timid un bărbat de carieră. La un moment dat, înainte de a pleca la
Paris cu Pascalopol, îi dă o șansă, pe care tânărul nu știe sau nu vrea să o fructifice. Este momentul
hotărâtor pentru relația dintre ei, iar contrapunctul în care se află psihologic și afectiv cei doi face ca
întâlnirea să eșueze.
Principala tehnică modernă prin care este conturată Otilia este pluriperspectivismul constând în
imaginea deformată sau reală pe care tânăra o dobândește în conștiința celorlaltor personaje. Moș
Costache o iubește pe „Otilica”, „pe fe-fetița mea”, el fiind „papa” care primește de la ea tinerețe, lumină și
vioiciune. Felix vede în Otilia „o fată admirabilă, superioară, pe care n-o înțeleg”, rămânând până la capăt o
„enigmă”. Pascalopol o privește pe Otilia ca pe femeia în devenire, are răbdare cu ea, dar nu distinge „ce e
patern și ce e viril” în dragostea lui pentru tânăra, pe care o consideră „o artistă” și care îl încântă și îl
emoționează, „e ca o rândunică”. Pentru Stănică Rațiu, Otilia este „o fată faină”, este o fată cu „spirit
practic” , care știe ce vrea și cum să se descurce în viață: „deșteaptă fată!”. Aglae o consideră „o zănatică”,
„o dezmățată”, „ostricată”, care sucește capul băieților, iar Aurica o urășteși o invidiază pentru că are
succes la bărbați.
De la autor aflăm că Otilia, o tânără de optesprezece ani, este fiica celei de-a doua soții a lui
Costache Giurgiuveanu, care murise „de supărare” și-i lasă acestui toată averea. Costache o crește pe
Otilia, dar avariția îl împiedică să o înfieze sau să-i asigure un viitor.
Portretul fizic al Otiliei este relatat direct prin ochii lui Felix, de unde reies trăsăturile sale morale:
delicatețe, tinerețe, farmec, cochetărie, inocență și maturitate, „un cap prelung și tânăr de fată, încărcat cu
bucle, căzând până pe umeri”, „fata subțiratică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă
tare la mijloc și cu o mare coliretă de dantelă pe umeri, îi întinse cu franchețe un braț gol și delicat.”
Un procedeu modern de caracterizare a personajelor realiste este mediul ambiant, camera Otiliei
definind-o întru totul prin detaliilecu semnificații comportamentale: „o masă de toaletă cu trei oglinzi
mobile și cu multe sertare […] cu scaun rotativ pentru pian”, ceea ce poate fi interpretat ca sugestie pentru
firea ei imprevizibilă. Dezordinea tinerească a lucrurilor aruncate, amestecate peste tot – rochii, pălării,
pantofi, jurnale de modă franțuzești, cărți, note muzicale – sugerează exuberanță juvenilă, un univers
spiritual al „ascunzișului feminin”, cum afirmă în mod direct naratorul omniscient.
O scenă reprezentativă pentru caracterizarea personajului este scena atacului lui moș Costache,
provocat de soare, oboseală și de bătrânețe în contextul în care el adună materiale de la demolări pentru
a-i ridica Otiliei casă. Otilia reacționează temperamental, este îngrijorată în mod sincer, pare să resimtă cel
mai acut emoția acestui moment: tremură, tace, insistă să se cumpere gheață și se retrage în sine într-un
moment introspectiv.
 A doua scenă narativă semnificativă este reprezentată de vizita Otiliei la moșie la Pascalopol
împreună cu Felix. Pe tot parcursul vizitei, Otilia se plimbă cu tânărul Sima, se simte bine, astfel Felix
primește atenție deosebită. Din care putem deduce faptul că protagonista avea sentimente mai presus de
cele de rudenie pentru tânărul băiat.
O altă secvență reprezentativă ese scena întoarcerii Otiliei și a lui Pascalopol de la Paris. Cu toate că
pe timpul șederii la Paris, Otilia a fost bârfită de rudele sale din familia Tulea, aceasta a ținut să le ofere
cadouri la întoarcerea acasă. Astfel aceasta dă dovadă de buna creștere.
Personajul se autocaracterizează în diverse rânduri. După ce termină de cântat o bucată muzicală,
lasă mâinile în poală și exclamă: „Ce sentimentală sunt!”. Îi mărturesește lui Felix o veșnică tulburare
interioară: „Îmi vine uneori să alerg – […] – să zbor. Felix vrei să fugim? Hai să fugim! Și mai înainte ca
tânărul să se dezmeticească, deschise ușa de perete și începu să alerge prin curte”. Ea se analizează cu
luciditate: „Ce tânăr de vârsta mea îți închipui că m-ar iubi pe mine așa cum sunt? Sunt foarte capricioasă,
vreau să fiu liberă!”, „Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.”
Finalul romanului este deschis în privința destinului Otiliei, modernismul personajului constând în
faptul că nimeni nu poate dezlega misterul ce se țesuse în jurul ei. Pascalopol însuși conchizând că, după
atâția ani, pentru el, Otilia rămase „o enigmă”. Fotografia pe care o privește Felix dezvăluie „o femeie
frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică”, ci avea un aer de platitudine feminină,
care nu mai semăna cu imaginea din conștiința lui. De aici reiese că Otilia este un personaj modern, plin de
contradicții.
Otilia Mărculescu este cel mai modern personaj feminin din literatura noastră, deoarece reprezintă
drama feminității, misterul, un echilibru fragil între copil și femeie.
Otilia este așadar, eternul feminin, plin de enigme, trainic și cuceritor, care fascinează prin
sensibilitate și maturitate.