Flori de mucigai

De Tudor Arghezi

Modernismul este un curent literar apărut la începutul sec XX, promovat în literatura
română de către Eugen Lovinescu, prin teoria sincronismului, acesta considerând că
literatura română trebuie să se sincronizeze cu cea europeană. Curentul se caracterizează
prin negarea tradiției și prin impunerea unor noi principii de creație.
Alături de Lucian Blaga și Ion Barbu în lirica modernistă un loc aparte îi revine lui
Tudor Arghezi.
Printre constantele liricii argheziene se numără promovarea esteticii urâtului și
credința în puterea de materializare a cuvintelor. Principiile esteticii urâtului se regăsesc în
volumul “Flori de mucigai”, publicat în 1931. Acestea par a fi varianta ale celebrelor flori
are răului de Baudelaire, dar volumul arghezian se constituie într-o varianta autohtonă.
Poezia care deschide volumul și îi dă numele este o artă poetică circumscriind un
tip de discurs particular, discursul liric, subiectiv.
Titlul este alcătuit dintr-un oximoron, florile sunt versurile, stihurile, rezultatul final al
creației, iar mucigaiul este solul din care acesta ies, titlul ducând la ideea esteticii urâtului.
Tema poeziei este creația.
Din punct de vedere compozițional, poezia este alcătuită dintr-un text astrofic și un
catren, de la final.
Incipitul este abrupt, numirea “stihurilor” este amânată, fiind substituite prin
pronumele personal “le”. În primul enunț enumerația este figura de stil esențială, prin care
se indică mai întâi spațiul scrierii, “pe tencuială, pe un perete un perete de firidă goală”,
timpul scrierii “pe întuneric”, modalitatea scrierii “în singurătate, cu puterile neajutorate, iar
instrumentul scrierii este “unghia”.
Prima serie enumerativă, cea care se referă la spațiu poate fi asociată cu
întunericul, cu singurătatea, claustrarea, închiderea, limitarea, un spațiu închis care nu mai
permite deschiderea către transcendent. Spațiu este corelat cu modalitatea scrierii “în
singurătate...”, iar ideea absenței harului divin este fixată prin repetiția adverbului “nici”
însoțită de seria enumerativă a simbolurilor celor trei evanghelist taur-Luca, leu-Marcu,
vulturul-Ioan. Eul liric este într-o singurătate umilită și orgolioasă, părăsit de sfinți,
blestemat parcă să scrie. Enunțul al doilea definește blestemul de-a scrie și sunt definite
stihurile: stihuri fără an, sugerează atemporalitatea, de groapă, de sete, de foame
sugerează îmbinarea moarte-viață, stihuri de acum “o creație în curs de reproducere”.
Al treilea enunț surprinde metaforic raportul viciat al eului liric cu asistența divină,
unghia instrumentul scrierii s-a tocit. Metafora “unghia îngerească” este o imagine a
colaborării artist-divinitate, dar verbul “s-a tocit” sugerează ruptura și lipsa de asistență a
harului divin. Poetul nu mai este un artist cu har și nu mai recunoaște semnele divinului:
“Când mi s-a tocit unghia îngerească/Am lăsat-o să crească/Și nu mi-a crescut/Sau nu o
mai am cunoscut”.
Ultima secvență a textului este alcătuită dintr-o strofă distinctă, cuprinde o serie de
patru enunțuri la nivel simbolic existența este receptată ca non-existență prin prezența
cuvântului întuneric, era întuneric, ploaia bătea departe afară. Ploaia este un element
exterior al ostilității, receptat auditiv ca agresiune. Comparația mâna-gheară sugerează
pierderea funcției creatoare “și mă durea mâna ca o gheară/neputincioasă să se strângă”.
Actul creației apare ca un imperativ lăuntric “și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna
stângă”, mâna stângă, instrumentul demonic prin comparația cu unghia îngerească este
simbolul unui efort interior dar și a dorinței de a respecta cu orice preț menirea creatoare.
Limbajul artistic arghezian șochează prin folosirea unor metafore inedite, sunt
prezente arhaisme, regionalisme, “mucigai”, “părete”, de asemenea la nivel lexico
semantic sunt prezente cuvinte din câmpul lexical religios, Luca, Marc, Ion. La nivel stilistic
apare oximoronul, enumerația, metafore.
În concluzie, actul creator este văzut ca o dimensiune a suferinței, a demonicului în
absența harului divin, dar și ca un imperativ lăuntric, creația permite transfigurarea răului și
redimensionarea lui pe plan estetic, idee care duce la estetica urâtului.