I. L.

Caragiale (O scrisoare pierdută)

Epoca marilor clasici este una dintre cele mai importante din literatura română. .
Încadrare în Dominată de societatea literară „Junimea” (înființată în 1863), această perioadă
curent prefigurează profunde transformări ale culturii române. Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.
literar L. Caragiale, Ioan Slavici și criticul Titu Maiorescu sunt autori ai primelor mari realizări
literare de la noi. Realismul exprimă, în sens larg, năzuința artei de a reflecta realitatea. În sens
R restrâns, este un curent literar apărut ca reacție antiromantică, având drept trăsături definitorii
E următoarele: reflectarea obiectivă și veridică a realității, crearea iluziei autenticității,
A dezvoltarea artei portretului prin realizarea unor personaje tipice, realiste, complex
L caracterizate (parvenitul, avarul, imoralul, orfanul etc.), descrierea fidelă a aspectelor de viață
I socială, lipsa idealizării, stilul sobru, strucutră închisă, accentuarea relației dintre mediu și
S personaj etc. Realismul românesc, al cărui reprezentant de seamă este I. L. Caragiale, se
M manifestă sincron cu alte curente, promovând diverse formule estetice (realism obiectiv,
realism psihologic, naturalism etc.). În opera avută în vedere se regăsesc trăsăturile
amintite, care evidențiază viziunea realistă despre lume, specifică perioadei postpașoptiste
(1860-1890). I.L.Caragiale este cel mai mare dramaturg român, un scriitor de o mare valoare care
Coordonate a impus prin opera sa două universuri distincte: unul comic, reprezentat de comedii, momente şi
ale operei schiţe, şi un univers tragic, ilustrat de drame şi nuvele. Caragiale este un scriitor actual, mereu în
vizită, e un musafir cu o prezenţă permanentă care surprinde atitudinile cotidiene ale omului
contemporan. Pentru el lumea este un teatru, oamenii sunt actori iar viaţa este o mare “comèdie”.
Cele patru comedii ale lui Caragiale: “O scrisoare pierdută”, “O noapte furtunoasă”, “Conu
Leonida faţă cu Reacţiunea” şi “D-ale carnavalului” dezvăluie fiinţa umană dominată de un statut
comic.
Genul dramatic înglobează totalitatea operelor literare destinate a fi reprezentate pe scenă.
Definirea Trăsăturile definitorii ale acestui gen sunt: Textul literar propriu-zis se bazează în exclusivitate pe
genului dialogul dramatic. Opera dramatică este textul literar organizat în acte și scene, scris sub formă
de dialog sau monolog și destinat reprezentării pe scenă, personajele comunică în mod direct,
fără intermediar, într-un cadru artistic (decor, lumini, costume, muzică) adecvat subiectului și
epocii recreate pe scenă, Dramatismul rezultă din răsturnări de situații, confruntări, ruperi de
ritm, treceri de la o stare la alta, situații neașteptate|. Ca artă sincretică, teatrul îmbină în același
Definirea spectacol, elemente aparținând mai multor arte: literatură, dans, muzică, pictură, scuptură,
speciei arhitectură iar Intervențiile autorului (didascaliile) constituie mijloace ale caracterizării directe a
literare personajelor. Ele oferă indicii despre statutul personajelor, notații scenice, mișcarea în scenă a
actorilor, decoruri, jocul actorilor etc. Comedia este o specie a genului dramatic, care provoacă
COMEDIA râsul prin suprinderea unor moravuri sociale sau situații umane, având un final fericit și
moralizator. Comicul este o categorie estetică având drept efect râsul, determinat de contrastul
dintre aparența și esența personajelor, și manifestat prin mijloace specific de realizare. “O
Trăsături ale scrisoare pierdută” este capodopera lui Caragiale şi un text fundamental al literaturii române.
comediei Este o comedie de moravuri şi o comedie politică dezvăluind viaţa publică şi de familie a marii
burghezii de la sfârşitul secolului XIX, care, ajunsă la putere şi roasă de ambiţii politice se
caracteriza printr-o creştere bruscă a instinctelor de parvenire.
Titlul desemnează un obiect de șantaj politic, o banală scrisoare amoroasă, care devine un bun
de preț pentru oricine o deține, atât la centru, în București, cât și în provincie, în „capitala unui
Semnificația județ de munte”, acolo unde are loc acțiunea piesei. Scrisoarea devine ea însăși personaj, actant,
titlului ea este mereu „pierdută”, cei care o au se consideră câștigători, iar cei care nu o au se cred
pierduți. Scrisoarea pune în evidență contrastul dintre aparență și esență, pretinsa luptă politică
realizându-se, în fond, prin lupta de culise, având ca instrument al șantajului scrisoarea.
Această operă este una dramatică, structurată în patru acte, fiecare act fiind alcătuit din
Structură și mai multe scene. I.L.Caragiale prezintă în mod consecvent situaţii şi personaje comice care
compoziție stârnesc râsul. Comicul este realizat prin îmbinarea a mai multe surse: comicul de situaţie,
comicul de caracter, comicul de limbaj şi de nume. Subiectul comediei prezintă o structură
clasică (respectă cele cinci momente ale subiectului). Comedia cuprinde textul propriu-zis format

1
 din monologuri şi dialoguri şi indicaţiile scenice ale autorului privind decorurile, gesturile şi
mimica personajelor. Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru putere
politică a două forțe opuse: reprezentanții partidului aflați la putere (Tipătescu, Trahanache, Zoe)
și gruparea aflată în opoziție, o grupare independentă strânsă în jurul lui Nae Cațavencu, un
ambițios avocat demagog. Vorbim însă și de un conflict secundar reprezentat de grupul Farfuridi-
Construcția Brânzovenescu, permanent preocupat de ideea că prefectul trădează partidul.
subiectului Acţiunea se petrece în “capitala unui judeţ de munte” care este în campanie electorală.
Nae Caţavencu, director al ziarului “Răcnetul Carpaţilor” îl şantajează pe prefectul judeţului,
Ştefan Tipătescu, şi pe soţia preşedintelui tuturor comisiilor şi comitetelor din judeţ, Zoe
Trahanache, pentru a-i determina pe cei din conducerea locală să-l aleagă pe el deputat.
Caţavencu ajunge, prin intermediul unui Cetăţean turmentat, în posesia unui bilet de amor de la
Tipătescu pentru Zoe. Ştefan Tipătescu şi Zaharia Trahanache acceptă cu greu acest lucru dar de
teamă să nu fie publicată scrisoarea şi sub presiunea făcută de Zoe, cei doi promit că-l vor alege
deputat pe Caţavencu. Când totul părea aranjat, de la Bucureşti soseşte “o depeşă” prin care li se
cere să fie ales Agamemnon Dandanache. Obligaţi de situaţia creată şi cu ajutorul poliţaiului
Ghiţă Pristanda, cei doi organizează o “încăierare” în timpul şedinţei de numire oficială a
candidatului. În acest fel, Caţavencu pierde scrisoarea pe care o regăseşte Cetăţeanul turmentat şi
care, de această dată, o duce adresantei. În final, toată lumea se împacă, Dandanache este ales în
unanimitate, iar Caţavencu se îmbrăţişează cu vechii adversari. Tehnica utilizată este cea a
amplificării treptate a conflictului sau tehnica bulgărelui de zăpadă, dar apare și quiproquo-ului
(confuzia). Mai exact, în piesa lui Caragiale, fiecare personaj poartă măști, care se pot schimba în
voie, neavând o identitate stabilă, fiind vidate interior. Tensiunea dramatică este susținută de o
serie de procedee compoziționale: modificarea raporturilor dintre personaje, răsturnări bruște de
situație, anticipări, amânări, introducerea unor elemente de supriză etc.)
Satira la adresa artificialității relațiilor umane ordonează toate actele și scenele textului
Secvențe caragialian, devenind programatică mai ales în secvențele în care tensiunea atinge cotele cele mai
comentate înalte. De exemplu, merită amintită în acest sens, discuția din actul II dintre Zoe și Tipătescu.
Speriată de posibilitatea ca Nae Cațavencu să popularizeze amorul ei propriu, nelegitim, femeia
inițiază un șantaj sentimental, menit să-l determine pe Ștefan Tipătescu să accepte numirea
rivalului drept candidat. La început, protagonista mimează o stare de depresie, demascată subtil
de indicațiile regizorale (plângând, zdrobită, înecată...). Ulterios, conștientizând că postura de
victimă nu îl impresionează pe amant, ea își transformă radical atitudinea (Eu îl aleg, eu și cu
bărbatu-meu!) și dezvoltă un șantaj propriu-zis. Revenindu-i deodată toată energia, Zoe îi
amintește lui Tipătescu faptul că poziția sa socială se datorează lui Trahanache și influenței pe
care ea o are asupra soțului ei. Previzibil, după ce o numește „femeie nebună”, Tipătescu i se
supune și chiar acceptă să transmită personal noua decizie: Domnule Cațavencu, ești candidatul
Zoei, ești candidatul lui nenea Zaharia, prin urmare și al meu. Poimâne ești deputat.
O altă secvență comică, prin care se definește operea, se află în Actul III, punctul
culminant: în timp ce Farfuridi și Cațavencu țin „discursuri sforăitoare” în sala mare a Primăriei,
Trahanache găsește o poliță falsificată de Cațavencu, pe care intenționează să o folosească pentru
contrașantaj. Apoi anunță numele candidatului: Agamiță Dandanache, cel care ajunge să fie ales
tot printr-un șantaj dar care nu are de gând să înapoieze obiectul cu care își câștigă candidatura:
scrisoarea găsită în pardesiu (Cum se poate, conița mea, s-o dau înapoi? S-ar putea să fac asa
prostie? Mai trebuie s-aldată... La un caz iar... pac! la „Răsboiul". (coboară.) Reacția lui
Tipătescu este firească, în acest context, ea simbolizând esența operei: Și-l aleg pe d. Agamiță
Dandanache! Iaca pentru cine sacrific de atâta vreme liniștea mea și a femeii pe care o iubesc…
Unde ești, Cațavencule, să te vezi răzbunat! Unde ești, să-ți cer iertare că ți-am preferit pe
onestul d. Agamiță, pe admirabilul, pe sublimul, pe neicusorul, pe puicusorul Dandanache... Ce
lume! ce lume! ce lume!...
Personaje În comedia “O scrisoare pierdută” există un număr mare de personaje comice. De
comice altfel, I.L.Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri umane din literatura
română sau aşa cum spune G.Ibrăileanu: “personajele lui fac concurenţă stării civile”. Cele
mai importante tipuri umane sunt: tipul încornoratului (Zaharia Trahanache), tipul

2
 cochetei şi al adulterinei (Zoe Trahanache), tipul donjuanului (Ştefan Tipătescu), tipul
politic şi al demagogului (Tipătescu, Caţavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Trahanache sau
Dandanache), tipul slugarnicului (Ghiţă Pristanda), tipul cetăţeanului (Cetăţeanul
turmentat).
Personajele comice îşi centrează întreaga evoluţie în jurul scrisorii pierdute, deoarece cei
care au scrisoarea se consideră salvaţi în timp ce aceia care nu o mai au se cred pierduţi.
Scrisoarea este un motiv de şantaj politic şi angajează în derularea conflictului toate personajele.
Tipătescu este cel care trimite scrisoarea de amor Zoei, soţia lui Trahanache. Aceasta pierde
scrisoarea care va fi găsită de Cetăţeanul turmentat dar acestuia îi fură scrisoarea Caţavencu, care
la rândul lui o va pierde şi apoi Cetăţeanul turmentat o va regăsi şi o va înmâna „adresantei”,
Zoe, că „e damă bună”. Acest traseu sinuos al scrisorii este redat în piesă prin tehnica
amplificării treptate a conflictului sau tehnica bulgărelui de zăpadă. Relaţiile dintre personaje
sunt stabilite în funcţie de interesele fiecăruia şi de posesia scrisorii: cei care au scrisoarea şi cei
care o pierd. Rolurile de inversează spre sfârşitul piesei, când centrul de interes se mută asupra
alegerilor. Aceste alegeri clasifică personajele în trei categorii: candidaţii (Caţavencu, Farfuridi,
Dandanache), alesul (Dandanache) şi alegătorii (cei cu drept de vot simbolizaţi admirabil prin
Cetăţeanul turmentat).
Pentru a realiza o notă comică excepţională, Caragiale face apel la diferite surse ale
comicului. Astfel, întâlnim în text un comic de situaţie care rezultă din fapte neprevăzute. De
exemplu, pierderea şi găsirea scrisorii sau atunci când Caţavencu devine din stâpân pe situaţie o
victimă a unei ecsrocherii asemănătoare celei făcute de el. Comicul de intenţie este folosit de
autor, deoarece el se arată îngăduitor faţă de personaje dar nu le iartă trăsăturile care îi fac pe
Tipuri de oameni ridicoli şi, de aceea, îi tratează cu ironie şi umor. Comicul de caracter rezultă din
comic contrastul dintre ceea ce vor să pară personajele şi ceea ce sunt ele în realitate, reprezentative
fiind personajele Caţavencu, Dandanache sau Pristanda. Comicul de limbaj este generat de
frecvenţa greşelilor de vocabular (renumeraţie, plebicist etc.) , încălcarea regulilor gramaticale şi
a logicii (“să se revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimica”, “după lupte seculare care
au durat 30 de ani” etc.), repetarea automată a unor cuvinte şi replici tautologice (“enteresul şi
iar enteresul” , “să mă agreeze şi comitetul dumneavoastră, căci este al dumneavoastră” ), ticuri
verbale ale personajelor (“Ai puţintică răbdare, stimabile” - a lui Trahanache, “curat” – a lui
Pristanda), contradicţiile de termeni (“douăsprezece trecute fix”), truismele (“un popor care nu
merge înainte, care va să zică stă pe loc”, “o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are”)
sau anacolutul (“eu, care cu familia mea …şi eu ca românul impartial … în sfârşit, să trăiască”).
Comicul de nume sporeşte nota comică a textului. Trahanache sugerează “trahanaua” care
este o cocă moale şi zaharisită, Caţavencu sugerează demagogul care latră ca o căţea, Farfuridi şi
Brânzovenescu ne duc cu gândul la reţete culinare, Dandanache provine de la “dandana” care
înseamnă “încurcătură”, Agamemnon este numele unui vestit erou antic, simbol al puterii iar
Pristanda este o denumire ce provine de la un joc moldovenesc şi prezintă zbaterea inutilă şi
permanentă fără a ajunge la un rezultat (joacă după cum i se cântă).
Modul de expunere predominant este dialogul, căruia i se adaugă monologul dramatic.
Dialogul are două funcţii mari: ajută la dezvoltarea firului întâmplărilor comice şi la
caracterizarea personajelor. Unele scene sunt alcătuite dintr-un singur monolog, cu prezenţa unui
singur personaj, prin acestea făcându-se legătura cu celelalte scene sau se exprimă gândurile şi
intenţiile personajelor. De asemenea, apare descrierea care este folosită de Caragiale în didascalii
(indicaţiile scenice).
Caracterizare Un personaj reprezentativ al acestei piese de teatru este Zoe Trahanache. Aceasta apare în text
de personaj ca fiind soţia preşedintelui tuturor comitelor şi comisiilor din judeţ, Zaharia Trahanache, şi reprezintă tipul
și femeii cochete şi adulterine. După locul pe care îl ocupă în structura operei este un personaj principal,
deoarece participă la toate episoadele importante ale desfăşurării acţiunii şi este implicată în conflictul
relația cu principal al operei. După semnificaţia morală, Zoe devine un personaj negativ pentru că întruchipează în
celelalte caracterul său câteva vicii ale societăţii politice şi publice în care trăia. De exemplu, ea provoacă întreaga
personaje acţiune a piesei precum şi conflictul fundamental prin faptul că are un comportamnet inadecvat statutului
său social: este amanta celui mai bun prieten al soţului Trahanache, şi anume prefectul Ştefan Tipătescu.
Mijloacele de caracterizare a personajului sunt numeroase, fiind atât directe cât şi indirecte.

3
 Caracterizarea directă este realizată de celelalte personaje şi autocaracterizare iar caracterizarea indirectă
rezultă din felul cum vorbeşte, cum se comportă sau mediul în care trăieşte personajul. Cea mai reuşită
tehnică de caracterizare este dialogul, tehnică specifică îndeosebi pieselor de teatru. Zoe este cochetă,
inteligentă, autoritară şi ambiţioasă, impunându-şi voinţa în faţa oricui. De 8 ani, ea este amanta lui
Tipătescu, iar pentru a-l convinge pe acesta să-l aleagă pe Caţavencu, ca să scape de ruşinea publicării
biletului de amor în „Răgnetul Carpaţilor”, apelează la întregul arsenal de arme de luptă feminine: lacrimi,
rugăminţi, chiar ameninţări cu sinuciderea. Caracterizarea indirectă scoate în evidenţă faptul că ea
conduce, de fapt, manevrele politicii din judeţ, ea având o influenţă impresionantă asupra bărbaţilor, pe
care, în mod indirect, îi „conduce”. În acelaşi timp, ea pare a fi înţelegătoare şi generoasă, motiv pentru
care şi Cetăţeanul Turmentat vede în ea „o damă bună”, exclamând în finalul piesei: „În cinstea coanii
Joiţichii că e damă bună!”. Dialogul, monologul şi indicaţiile scenice reliefează un portret de excepţie,
singura doamnă distinsă din opera lui Caragiale, ea nefăcând parte din lumea mahalalei.
Un alt personaj reprezentativ al acestei piese de teatru este Ştefan Tipătescu. Acesta apare în text
ca fiind prefectul judeţului şi reprezintă junele prim din teatrul clasic. După locul pe care îl ocupă în
structura operei este un personaj principal, deoarece participă la toate episoadele importante ale
desfăşurării acţiunii şi este implicat în conflictul principal al operei. După semnificaţia morală, Tipătescu
devine un personaj negativ pentru că întruchipează în caracterul lui câteva vicii ale societăţii politice în
care trăia. De exemplu, el provoacă întreaga acţiune a piesei precum şi conflictul fundamental prin faptul
că are un comportament inadecvat funcţiei şi statutului său social. El este prezentat în comedie ca fiind
amantul soţiei celui mai bun prieten al său, amantul „doamnei” Zoe Trahanache. Astfel, un bilet de amor
pierdut tocmai în preajma alegerilor şi găsit de un adversar, devine centrul de interes al întregii comedii,
toate personajele fiind angrenate în căutarea, păstrarea sau recuperarea scrisorii pierdute. Deşi este un
personaj fictiv, rod al imaginaţiei dramaturgului, Tipătescu este un tip reprezentativ al unei categorii
sociale des ridiculizată în comedii, tipul donjuanului. El apare ca o persoană orgolioasă care are o părere
bună despre sine, putând fi considerat un prefect incapabil, care nu-şi cunoaşte îndatoririle şi care profită
de funcţia pe care o deţine, funcţie la care ţine extrem de mult, considerând însă că face prin aceasta acte
de misionarism. De asemenea, trăsătura care îl caracterizează cel mai bine este nervozitatea, de când intră
în scenă prima oară şi până se termină piesa, el neputând să se comporte calm şi să judece obiectiv
evenimentele, aşa cum ar fi trebuit să se comporte un prefect. De exemplu, în momentul în care
Trahanache îi spune că a citit un bilet de amor de la el către soţia dânsului, bilet arătat de Nae Caţavencu,
Tipătescu nu-şi poate stăpâni furia şi se comportă tulburat, devenind agresiv în limbaj şi gesturi: „Îl
împuşc! Trebuie să mi-l aduci aici numaidecât, viu ori mort, cu scrisoarea!” La fel se comportă şi cu Nae
Caţavencu în momentul când acesta îi propune să-l aleagă pe el candidat pentru Camera Deputaţilor. Ca
prefect, face abuzuri în funcţie şi nu ştie să-şi aprecieze subalternii. De exemplu, se preface că îi numără
steagurile lui Pristanda dar face asta doar ca să râdă de el, nu pentru că l-ar revolta fapta poliţaiului
oraşului şi că acesta a folosit banii în interese personale. Cea mai reuşită tehnică de caracterizare este
dialogul, tehnică specifică îndeosebi pieselor de teatru. De exemplu, în convorbirile cu celelalte personaje,
prefectul Tipătescu foloseşte un limbaj inacceptabil unei asemenea funcţii: „o să-i rup oasele
mizerabilului!”, „dracu să-l ie!”, „canalia!”, „nebunul!”. Astfel, prin acţiune, fapte, gesturi, limbaj,
Tipătescu îşi defineşte personalitatea dezvăluind un caracter nedemn şi lipsit de profesionalism şi etică.
Cea mai reuşită prezentare i-o face poliţaiul Pristanda: „moşia moşie, foncţia foncţie, coana Joiţia coana
Joiţica; trai, neneanco, pe banii babachii!”.
Concluzii
Prin toate acestea, “O scrisoare pierdută” se dovedeşte a fi cea mai reuşită comedie din
literatura română, alcătuită după toate cerinţele genului. Realistă prin viziunea despre lume,
importanţa acestei opere literare este fixată de criticul Garabet Ibrăileanu: “Caragiale este cel
mai mare creator de viaţă din întreaga noastră literatură. Şi, într-un sens este singurul
creator, pentru că numai el singur, în toată literatura română „face concurenţă stării
civile”.