PLUMB

În poezia “Plumb”, de George Bacovia, este prezentată o viziune subiectivă

tipic simbolistă, deoarece această creație aparține simbolismului, curentul literar
apărut la începutul secolului al XX-lea care pune accent pe latura estetică a
literaturii. Acest curent apare în Franța, la sfârșitul secolului al XIX-lea, și
impune anumite teme și motive: tema călătoriei, tema naturii receptate ca un
peisaj interior, motivul târgului provincial, motivul evadării în tărâmuri
misterioase, motivul ploii și al toamnei, cel al solitudinii ființei, motivul
intrumentelor muzicale, al iubirii și al nevrozelor, precum și “spleen-ul” ca
modalitate de manifestare a singurătății.
Sub aspect formal și structural, simbolismul se manifestă prin
muzicalitatea interiorizată, prin înclinația pentru anumite sunete ori pentru
versul liber sau prin folosirea refrenului și laitmotivului.
Reprezentativă pentru creația bacoviană, poezia “Plumb” a fost publicată la
1 octombrie 1911 și inclusă apoi în volumul cu același titlu din anul 1916. Ea pune
în evidență o viziune despre lume tipic simbolistă atât prin tema abordată, prin
stările eului liric, cât și prin procedeele artistice folosite, specifice simbolismului.
Tema poeziei este centrată pe ideea izolării ființei umane într-o lume
terifiantă, aproape neverosimilă, și face trimitere la condiția unui solitar, a unei
conștiințe înspăimântate de lumea în care trăiește.
Titlul conține cuvântul “plumb”, de fapt termenul-cheie al poeziei, care
apare în șase din cele opt versuri ale creației (excepție făcând versul al treilea din
fiecare strofă). Cuvântul-titlu concentrează în sine semnificația culorii cenușii,
sugerând o atmosferă grea, o stare sufletească apăsătoare, monotonia și teama de
un spațiu închis, auster.
Poezia este structurată în două catrene, fiecare evidențiind câte un plan al
existenței: unul exterior și altul interior, sentimental. Realitatea exterioară este
descrisă în prima strofă prin cuvinte ca “sicriu” și “cavou”, simboluri ale unei
lumi care îl impinge pe individ la izolare și la singurătate într-un spațiu sufocant,
închis, apăsător. Cuvântul “plumb” este asociat sicrielor, florilor și coroanelor,
toate acestea din urmă devenind simboluri ale morții prin alăturarea lor cu
plumbul. “Funerarul veștmânt” vine și el să marcheze acest spațiu aflat sub
semnul morții, în care nu poate pătrunde decât vântul. Macabrul acestui spațiu
este sporit de scârțâitul sinistru al coroanelor de plumb.
Strofa a doua ilustrează un univers interior degradat, sugerat prin
sintagmele “amorul de plumb” ce “dormea întors”, care pot simboliza atât
zădărnicia sentimentului de dragoste pe care poetul încearcă inutil să-l salveze,
cât și întoarcerea spre apus, spre moarte. Sentimentul nu mai este posibil, pentru
că aripile care înseamnă zbor, înălțare sunt “de plumb” (“Și-i atârnau aripile de
plumb”), iar “florile de plumb”, pe care “dormea întors amorul”, semnifică falsa
iluzie a salvării unui sentiment condamnat pieirii. Așa se explică țipătul
deznădăjduit al poetului (“și-am început să strig”), asociat senzației de frig (“și
era frig”) pe care o simte priveghind în singurătate lângă “mort”, lângă amorul
pierdut.
După cum se observă, spațiul este limitat și definit chiar din primul vers
prin structura “sicriele de plumb”, accentuat în versul al treilea prin altă
sintagma: “stam singur în cavou”. Cadrul temporal nu este precizat, dar aspectele
macabre – vântul și frigul din cavou – sunt elemente care sugerează o
dimensiune nocturnă a unui peisaj autumnal, corelat cu spectrul morții.
Statutul de confesiune lirică al poeziei este evidențiat de prezența eului liric
marcată prin folosirea persoanei întâi a verbului a sta (“stam”) și prin adjectivul
pronominal posesiv “meu”, prin care se individualizează un discurs cu
semnificații generale.
Atmosfera poemului este de infern tipic bacovian, care sufocă eul liric, iar
sentimentele apăsătoare de tristețe și de disperare sunt sugerate prin verbele “să
strig” și “scârțâiau”. La rândul lor, pustietatea sufletească, încremenirea
interioară sunt exprimate prin substantivele “vânt” și “frig”, cu valoare de simbol.
Ceea ce oferă, de asemenea, originalitate textului este simetria. Astfel
primul vers al fiecărei strofe începe cu verbul “a dormi” la imperfect, sintagma
“flori de plumb” se întâlnește în versul al doilea din fiecare strofă, iar cuvântul
“plumb” apare în înca patru structuri, pe lângă substantivele “sicriele”,
“coroanele”, “amorul” și “aripile”, simetric repartizate la sfârșitul primului și
ultimului vers ale celor două strofe. Substantivul “plumb” ca atribut al unui
regent formează cu acesta o metaforă-simbol, cu semnificații identice sau
apropiate, aflate în cele două planuri ale existenței – cel exterior și cel interior
(“sicriele de plumb”, “flori de plumb”, “coroanele de plumb”, “amorul de plumb”,
“aripile de plumb”).
În privința imaginarului poetic, imaginilor vizuale dominate de cenușiu
(“flori de plumb”, “coronae de plumb”) li se alătură cele auditive (“scârțâiau
sicriele de plumb”) sau tactile (“și era vânt”, “și era frig”), toate sugerând o
atmosferă tipic simbolistă. La acestea se adaugă și laitmotivul “stam singur”,
sonoritățile lugubre obținute prin aglomerarea unor consoane, repetiția
substantivului “plumb” în diferite structuri metaforice și paralelismul sintactic
realizat între cele două strofe.
În ceea ce privește versificația, se observă că și aceasta contribuie la
realizarea unei viziuni simboliste prin rima îmbrățișată și prin prezența aceluiaș
cuvânt – “plumb” – în ambele strofe, în rima versurilor 1 și 4, poezia căpătând
astfel un ton grav, deznădăjduit. Totodată, rimele “veștmânt” – “vânt” și “strig” –
“frig” sugerează și ele o atmosferă apăsătoare, terifiantă, un țipăt de deznădejde și
de disperare. Prezența verbelor la timpul imperfect confer muzicalitate poeziei,
ele sugerând un geamăt continuu (“dormeau”, “dormea”, “stam”, “scârțâiau”,
“atârnau”), iar ritmul combinat (iambic, amfibrahic) și măsura versurilor de 7
silabe sporesc sentimentul agonic trait de eul liric.