Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

de Camil Petrescu
-Eseu structurat-

Camil Petrescu a fost un mare si cunoscut poet, prozator și dramaturg

interbelic modernist, creator al romanului subiectiv în literatura română, adept al
sincronismului lovinescian. Acesta preia tehnica memoriei involuntare de la
scriitorul francez Marcel Proust.
   Romanul este publicat în anul 1930, într-o perioadă de efervescență
culturală, când în literatura româna se manifestă două mari curente literare:
Modernismul, promovat de criticul E. Lovinescu în revista și la cenaclul
"Sburătorul" și Tradiționalismul manifestat în jurul revistei "Gândirea" a lui
Nichifor Crainic. Romanul se încadrează în Modernism prin autenticitate,
substanțialitate, timp subiectiv, tehnica jurnalului, noul tip personaj și stilul
anticalofil.
         Autenticitatea derivă din folosirea persoanei I, conform concepției
autorului: "Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I". Romanul nu mai este un
act de invenție, ci de cunoaștere și autocunoaștere, căci teatrul acțiunii se mută
din planul exterior al faptelor către cel interior al conștiinței, opera având astfel
aspectul unei confesiuni. Eroul, Ștefan Gheorghidiu, analizează reacțiile și
cuvintele celorlalți, dar și propriile trăiri, ilustrând tipul intelectualului superior.
       Timpul nu mai este cronologic, ci evenimentele sunt analizate în
funcție de memoria afectivă. Naratorul folosește analiza și autoanaliza pentru a
înțelege lumea și pentru a se elibera de trecut. În capitolul I, „La Piatra Craiului,
în munte”, în primăvara anului 1916, eroul se află pe front ca tânăr
sublocotenent. Capitolele 2-5 reprezintă retrospectiva celor doi ani și jumătate
de căsătorie (1914-1916), iar în ultimul capitol se revine în 1916, când eroul
pleacă la Câmpulung în permisie, chemat acolo de soția sa, Ela. Cartea a II-a are
la bază jurnalul de front al autorului din Primul Război Mondial ,, împrumutat
cu amănunte cu tot eroului,,.
      Tema o reprezintă condiția intelectualului superior ce trăiește două
experiențe: iubirea și războiul. El crede în dragostea absolută, dar realitatea nu
permite atingerea acestui absolut. Eroul înțelege că drama colectivă a
confruntării cu moartea în război este superioară dramei individuale.
         O prima scenă ilustrativă pentru tema este discuția de la popotă ce
conturează noul tip de personaj și reprezintă stimulul exterior al memoriei
involuntare. Se discută despre o știre conform căreia un bărbat care și-a ucis
soția infidelă a fost achitat. Ofițerii emit păreri diferite, iar Ștefan Gheorghidiu
așteaptă "cu suflet de slugă" un moment prielnic să ceară permisie. Refuzat, îi
jignește pe superiori ("discutați mai bine ce vă pricepeți") și astfel își demască
inadaptarea, dar și suferința interioară determinată de o dramă a geloziei. Pentru
el "O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie" și crede că "cei ce se
iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt".
         A două scenă reflectă punctul culminant al suferinței din dragoste,
căci eroul bănuiește că Ela îl înșală cu domnul G. Ei pleacă la Odobești într-un
grup mare, dar drumul și cele trei zile petrecute acolo devin un prilej de
nesfârșită suferință. Ștefan analizează cu luciditate fiecare gest al Elei și îi
conferă proporții catastrofale neputând suporta atenția pe care soția sa o acordă
celuilalt. Ela face lucruri pe care Ștefan credea că ea le face doar pentru el.
Întorși la București, ei se despart o vreme, apoi se împacă, iar personajul pleacă
pe front voluntar, dezamăgit de atitudinea soției. El afirmă "n-am fost niciodată
gelos, deși am suferit din cauza iubirii" și trăiește nu doar o dramă a iubirii, ci și
una a cunoașterii, acceptând cu durere faptul că nu există iubire absolută. În
final cei doi se despart definitiv, nu pentru că are dovada trădării, ci pentru că nu
o mai iubește.
         Un prim element de compoziție este titlul deoarece el anticipează
cele două teme ale romanului numit inițial "Proces-verbal de dragoste și război",
titlu ce sugerează intenția autorului de a nota cu mare precizie faptele și trăirile
în defavoarea laturii artistice (stil anticalofil). Titlul următor surprinde și ideea
incertitudinii eroului exprimate prin repetiția cuvântului "noapte", dar și faptul
că o experiență este depășită cu ajutorul celei de a doua. Războiul și iubirea sunt
trăite la modul absolut; înțelegerea faptului că nu există o iubire perfectă atrage
după sine o prăbușire sufletească a personajului. Războiul îl vindecă sufletește,
căci devine conștient că drama colectivă este superioară celei individuale.
        Un al doilea element este perspectiva subiectivă, ,,împreună cu”,
faptele fiind relatate la persoană I de către un narator intradiegetic, actorial,
implicat în acțiune ca personaj. Focalizarea este internă și ilustrează unicitatea
perspectivei. Ștefan Gheorghidiu, personajul narator, un alter ego al autorului,
filtrează realitatea prin propria conștiință în căutarea unor certitudini și
manifestă ironie la adresa societății burgheze. El este, așa cum afirma G.
Călinescu ,,un filozof într-o lume de neștiutori de carte care îl păcălesc și îi fură
o parte din avere”, ,,un inadaptat superior, hipersensibil și orgolios, aflat în
căutarea absolutului”.
       În concluzie, tema și viziunea sunt redate din perspectiva
intelectualului superior, un analist lucid al realității ce consideră că "luciditatea
nu omoară voluptatea, ci o sporește". Naratorul utilizează tehnici de analiză
psihologică precum fluxul conștiinței, introspecția, monologul interior, tehnici
moderne ce conferă autenticitate romanului.