Poezia 

Plumb, de George Bacovia, este prima poezie publicată în volumul

cu acelaşi nume, apărut în 1916.

Imaginarul poetic

Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă prin corespondenţa

elementelor din natură, ale căror caracteristici rezonează în stări interioare
lirice, viziune artistică specific simbolistă prin funcţia expresivă şi estetică a
simbolurilor, fonemelor şi culorilor. Lirismul subiectiv se defineşte prin
mărcile lexico-gramaticale ale eului liric, reprezentate de verbe şi pronume
la persoana I singular: „stam singur”, „am început”, „să strig”, „meu”, ceea
ce atestă încadrarea poeziei în categoria artelor poetice.

Structura şi compoziţia textului poetic

Poezia este alcătuită din două catrene, fiind prezente două planuri ale
existenţei: unul exterior sugerat de cimitir, cavou, veşmintele funerare şi
unul interior sugerat de sentimentul de iubire care-i provoacă poetului
tristeţea, spleenul (dezgust faţă de orice), angoasa, oboseala psihică,
disperarea, apăsarea sufletească, nevroza, spaima, degradarea psihică,
dezolarea.

Tema

Tema poeziei este simbolistă şi exprimă condiţia de damnat a poetului într-

o societate închistată, sufocantă, superficială, dezinteresată de valoarea
artei adevărate, imagine construită prin simboluri exterioare care insinuează
stări interioare depresive. Ideea profilează starea de tristeţe, oboseală
psihică, solitudine ale poetului care se simte încătuşat, sugrumat spiritual în
această lume care-l apasă, în care sufletul este închis definitiv, fără a avea
vreo soluţie de evadare.

Semnificaţia titlului

Titlul poeziei este simbolul „plumb”, cuvânt care are drept corespondent în
natură metalul, ale cărui trăsături specifice simbolizează stări sufleteşti,
atitudini poetice:

• greutatea metalului – sugerează apăsarea sufletească;

• culoarea cenuşie – rezonează cu monotonia, angoasa, cenuşiul

existenţial;

• maleabilitatea metalului – simbolizează labilitate psihică, dezorientare;

• sonoritatea surdă a cuvântului (patru consoane şi o singura vocală) inspiră
închiderea definitivă a spaţiului existenţial, fără soluţii de ieşire, ceea ce
provoacă disperare, spaimă, dezolare.

Incipitul

Incipitul este marcat de imperfectul verbului „dormeau”, care simbolizează

absenţa trăirilor interioare, încremenirea psihică, precum şi acţiunile
nefinalizate ale eului liric, întrucât „sicriele de plumb” sugerează
imposibilitatea evadării dintr-un spaţiu asfixiant, care înăbuşă existenţa.

Prima strofă

Strofa întâi exprimă simbolic spaţiul închis, sufocant, apăsător în care

trăieşte eul liric, care poate semnifica societatea înăbuşitoare sau mediul
dezolant, propriul suflet, propria viaţă, destinul sau odaia. Oricare dintre
aceste spaţii interioare este sugerat de simboluri din câmpul semantic al
elementelor funerare – „sicriele de plumb”, „cavou”, „funerar vestmânt”,
„coroanele de plumb” -, trimiţând, ca stare, către iminenţa morţii: „Dormeau
adânc sicriele de plumb / Şi flori de plumb şi funerar vestmânt / Stam singur
în cavou… şi era vânt… / Şi scârţâiau coroanele de plumb”.

• George Bacovia

Oximoronul „flori de plumb” are semnificaţii simboliste: florile constituie

elementul din natură ca imagine a vieţii, gingăşiei, frumuseţii, care, fiind „de
plumb”, corespund stărilor de apăsare existenţială, povară, impas sufletesc
ale eului liric. Solitudinea este exprimată sugestiv prin sintagma „stam
singur”, care, alături de celelalte simboluri, proiectează în simţirea poetică
pustietate sufletească printr-un fenomen al naturii – „era vânt”, precum şi
nevroză, spleen, prin verbul auditiv „scârţâiau”.

Strofa a doua

Strofa a doua a poeziei ilustrează mai ales spaţiul poetic interior, prin
manifestarea sentimentului de iubire: „Dormea întors amorul meu de
plumb / Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig / Stam singur lângă mort
… şi era frig … / Şi-i atârnau afipile de plumb”.

Primul vers al strofei dezlănţuie o stare emoţională intensă, verbul

„dormea”, la imperfect, sugerează un sentiment de dragoste încremenit,
tern şi nefinalizat, iar epitetul „întors” semnifică „întoarcerea spre apus”,
cum ar spune Lucian Blaga, ceea ce echivalează cu moartea. O altă
interpretare simbolistă se referă la neputinţa răsfrângerii „amorului” asupra
cuiva drag, el fiind „întors” şi „de plumb”, profilând crispare psihică,
deprimare.

Eul liric face eforturi să se salveze din ipostaza de prizonier al lumii „de
plumb”, sugerând disperarea, „strig”, provocată de vieţuirea într-o solitudine
morbidă, „stam singur lângă mort”, iubirea nefiind înălţătoare, ci dimpotrivă,
rece, „era frig”, fără perspective de împlinire, simbolizând degenerarea
psihică. Ultimul vers al poeziei suprimă orice speranţă, aripile, ca simbol al
zborului, al înălţării, atârnă şi sunt „de plumb”, ceea ce presupune „zborul în
jos”, totala dezolare şi prăbuşire sufletească a eului liric.

Finalul

Finalul exprimă sugestiv imposibilitatea evadării, deprimarea totală şi

definitivă a eului liric, care simte în profunzime disperarea neputinţei de a
se revigora spiritual: „Şi-i atârnau aripile de plumb”.

Limbajul şi expresivitatea textului poetic

Expresivitatea

Expresivitatea poeziei este susţinută de verbele aflate la imperfect, care

profilează acţiuni şi stări provizorii, nefinalizate, care permanentizează
nesiguranţa, deruta existenţială, senzaţia de încremenire şi confuzie
psihică, nevroză: „dormeau”, „stam”, „era”, „scârţâiau”, „atârnau”.

Ca elemente de compoziţie, relaţiile de simetrie sintactică de la începutul

versurilor – „dormeau / dormea”, „şi flori de plumb / pe flori de plumb”,
sintagma „stam singur”- sunt susţinute şi de prezenţa simbolului „plumb”,
aşezat ca rimă.

Tehnicile simboliste

Tehnicile simboliste se manifestă prin corespondenţe muzicale, cromatice

şi olfactive, cu aportul definitoriu al simbolului.

Muzicalitatea

Muzicalitatea poeziei este realizată prin repetarea simetrică a simbolului

„plumb”, plasat ca rimă la primul şi ultimul vers, sugerând apăsarea
sufletească, neputinţa eului liric de a evada din acest spaţiu obositor,
stresant, sufocant.

Verbele auditive
Verbele auditive cu sonoritate stridentă, enervantă sugerează disperare,
„să strig” sau stare de nevroză, „scârţâiau”.

Natura ca stare de spirit

Natura ca stare de spirit sugerează, prin fenomene dezagreabile, disconfort

psihic şi un suflet pustiit, – „era vânt” – sau încremenire şi răceală
interioară, „era frig”.

Cromatica

Cromatica este numai sugerată în poezie, negrul, prin „funerar vestmânt”,

iar policromatica florilor şi a coroanelor, fiind „de plumb”, devine ternă,
cenuşie, anulând orice formă a vitalităţii.

Olfactivul

Olfactivul este numai sugerat prin simbolul „mort”, dezvăluind prăbuşirea

inevitabilă şi definitivă a simţirii poetice.

Prozodia

Tonul elegiac al poeziei este dat de ritmul iambic ce domină aproape

întreaga poezie, alternând cu peonul şi amfibrahul, măsura versului fiind de
10 silabe, iar rima îmbrăţişată.

Impresionat de valoarea certă a poeziilor bacoviene incluse în

volumul Plumb, Alexandru Macedonski publică în revista „Flacăra”
următoarea epigramă: „Lui G. Bacovia: / Poete scump, pe frunte porţi
mândre foi de laur / Căci singur, până astăzi, din plumb făcut-ai aur”.

În concluzie, poezia lui Bacovia este, neîndoielnic, înscrisă în simbolismul

european prin atmosferă, procedee, cromatică, muzicalitate, definindu-l pe
poet ca fiind „pictor în cuvinte şi compozitor în vorbe” (Mihail Petroveanu).

Amurg violet de George Bacovia comentariu literar pentru bacalaureat

Date despre autor si operă
George Bacovia este cel mai însemnat simbolist al literaturii române, aparținând perioadei
interbelice. Originalitatea sa constă în impunerea unui nou univers de inspirație, târgul de
provincie claustrant și în intesitatea obsesivă cu care trăiește spaima de moarte și de
dezintegrare a naturii. Volumele sale de versuri, „Plumb”, „Scântei galbene”, „Cu voi”, „Comedii în
fond”, „Ștanțe burgheze”, reprezintă variațiuni pe aceeași temă a obsesiei.
Fiecare anotimp prezentat de autor este un rezultat al propriei sale imaginații; natura aduce
permanent cu sine semnele trecerii către moarte. Toamna, perioadă a anului predilect bacoviană
este dominată de o ploaie continuă, egală, monotonă și parcă ancorată în veșnicie. „Infernul
acvatic” pe care îl creează tinde să inunde întreg universul. Semnele peisajului autumnal se
identifică pregnant cu semnele morții: iarba este de „plumb”, florile cunt „carbonizate”, parcul -
„devastat”, iar anotimpul „cântă funerar....din instrumente jalnice de lemn”

Apariție. Temă
Poezia „Amurg violet” apare în volumul de debut intitulat „Plumb”, publicat în 1916. Ea se axează,
aparent, pe tema naturii, anume prezentarea unui moment al zilei, amurgul. În esență, poezia
exprimă concepția despre lume și viață a autorului, prezentând, mai degrabă, un peisaj interior.
 
Semnificația titlului
Titlul repetat simetric, la începutul fiecărei strofe, este o metaforă simbol. „Amurgul”, în sens
propriu, este semiîntunericul, care se lasă după apusul soarelui și ține până la venirea nopții
(înserarea crepusculul). În sens figurat, acest cuvânt marchează o stare de incertitudine, de
așteptare halucinatorie, un timp propice instalarii duratei imaginare; el anticipeaza vârsta
bătrâneții, sfârșitul iminent al existenței. Culoare „violet”, ultima din spectrul solar, prezentă în titlu
și repetată obsesiv în poezie (laitmotiv), completează ideea de moarte, de apropiere inevitabilă a
ei.
Structură și semnificații
Textul este alcătuit din trei catrene, construite pe baza simetriei, care subliniază repetabilitatea
destinului. Fiecare strofă începe cu versul „Amurg de toamnă violet...”, o fixare impersonală a
momentului din zi și a anotimpului, și se sfârșește cu versul „Orașul tot e violet”, ceea ce
simbolizează că această culoare a cuprins întreg cadrul „orașul” - un mediu claustrant, lipsit de
perspectivă.
 
Prima strofă este dominată de imaginea „plopilor”, elemente ale naturii terestre, care sunt
personificați („apar în siluete”). Ei sunt numiți metaforic „apostoli în odăjdii violete”, misionari
creștini în veșminte bisericești, care oficiază un ritual (acela al înmormântării).
De la general (cadrul de ansamblu, „orașul violet”) se trece la particular. 
În strofa a doua, este prezentată „mulțimea” ca fiind „o lume leneșă, cochetă”, atinsă parcă de
semnele morții, căci „ pare violetă”/
În ultima strofă, verbul de persoana întâi „văd” (marcă gramaticală a prezenței eului liric în text),
interiorizează discursul, proiectându-l într-o lume a halucinației. Din „turn” (un punct stabil de
referință, dar și un loc al izolării, o axă cdare leagă cerul de pământ), ochiul imaginației are
vedenia apariției „voievozilor cu plete”, „strabunilor”, care formează o atmosferă halucinantă,
dominată de culoarea violet. Din perspectiva eului liric, oarecum detașat în fața iminentei morți,
planul interior, al subconștientului, se confundă cu cel exterior șu totul pare astfel cuprins de
fiorul morții.
Violetul este o culoare intensă care amplifică starea obsesivă; astfel totul este dominat de
această nuanță a crepusculului: „odăjdiile” apostolilor, orașul, mulțimea, străbunii. Moartea
cuprinde atât pe verticală, cât și pe orizontală, întregul univers, aflat în pragul sfârșitului; imaginea
creată vestește o iminentă apocalipsă sub semnul căreia stă atât trecutul („voievozii”, „străbunii”),
cât și prezentul („lumea leneșă, cochetă”).
Atmosfera poetică este specific simbolistă, fiind susținută de o formă adecvată (laitmotivele
„amurg”, „violet”, care sunt și metafore-simbol, prezența refrenului, puterea de sugestie a
cuvintelor, cromatica obsesivă”. Ideea de amurg este completată cu aceea de toamnă, anotimp
predilect bacovian, ambele sugerând prăbușirea, sfârșitul.
Concluzie
Universul liric bacovian este alcătuit din peisaje interioare dominate de obsesia morții de
pesimism și de imagini halucinante care converg către un iminent sfâșit.