Plumb

de George Bacovia
George Bacovia este reprezentatul autentic al simbolismului românesc. În literatura română,
simbolismul a fost promovat de către Alexandru Macedonski.
Poezia “Plumb”, de George Bacovia deschide volumul cu același titlu, apărut în 1916.
„Plumb” aparține genului liric, deoarece autorul își exprimă în mod direct ideile, gândurile și
sentimentele prin intermediul eului liric și al unui limbaj expresiv. Ca specie literară, poezia este o
elegie, pentru că exprimă sentimentul de tristețe și spaima de moarte, realizată ca un monolog liric.
Poezia ,, Plumb” aparține simbolismului. Simbolismul este un curent literar-artistic, apărut în a
doua jumătate a secolului al XIX- lea, în Franța, ca reacție împotriva romantismului și care
marchează începutul poeziei moderne.
Textul poetic “Plumb” se înscrie în estetica simbolistă prin teme și motive specifice, prin
cultivarea simbolului, a sugestiei, prin corespondențe, cromatică, tehnica repetițiilor, ce conferă
poeziei muzicalitate.
O primă trasătură simbolistă în poezia ,,Plumb”este prezența simbolului și a sugestiei.
Motivele lirice cu valoare de simbol aparțin câmpului semantic al morții: “plumbul", “cavoul",
“cimitirul", “sicriele", “somnul", “frigul", “vântul", ce configurează decorul funerar. Ele se asociază
cu stări sufletești confuze, nelămurite, care constituie obiectul poeziei simboliste: singurătatea,
izolarea, spaima de moarte, disperarea, inadaptareaangoasa, spleenul. De exemplu, ,,plumbul”
sugerează: cădere sau atârnare; împietrire, greutate; monotonie, depresie, apăsare; lipsă de elan, de
zbor, de înălțare. ,,Cavoul” devine simbolul labirintului din care eul liric nu mai poate
ieși. ,,Vântul și frigul” creează disconfort fizic și sufletesc. ,,Amorul de plumb” trimite la o iubită
reală sau imaginară, la o stare sufletească apăsătoare, la lipsa sentimentului de dragoste.
O altă trăsătură a liricii simboliste este muzicalitatea versurilor. În poezia “Plumb",
muzicalitatea se obține prin: repetarea obsedantă a consoanelor “m", “b", “p", “t", care creează
starea de apăsare și de tristețe infinită; prezența imaginilor auditive (“scârțâiau", “să strig") care
devine obsesivă; sunetul strident al vântului; rima îmbrățișată ce se formează tot cu ajutorul
consoanelor apăsătoare ; apariția obsedantă a unor cuvinte în text: “plumb", “stam", “singur",
verbul ,,a dormi”. De asemenea, muzicalitatea versurilor este redată la nivel prozodic prin
intermediul ritmului iambic, ritm al tristeții apăsătoare, dar și la nivelul semnelor de punctuație,
punctele de suspensie dând impresia unui ,,sfârșit continuu”.
Tema poeziei este singurătatea apăsătoare, caracteristică eului simbolist condamnat să trăiască
într-o lume artificială și lipsită de aspirații.Astfel, eul bacovian se află în imposibilitatea de a stabili
relații cu cei din jur, existența sa stând sub semnul amorțirii și al morții ,,Stam singur în cavou...și
era vânt.../Stam singur lângă mort...și era frig...”.

O primă imagine poetică reprezentativă pentru tema poeziei o constituie prima strofă.
Aceasta descrie cadrul exterior, regăsindu-se elemente specifice din câmpul semantic al naturii și al
morții precum:,,flori ”, ,,vesmântul”, ,,coroanele” , ,,scriele”, ,,cavoul”. Atmosfera este de
singurătate,tristețe,izolare și nesiguranță,iar sentimentul de suferință pare să persiste la infinit.
Cavoul devine lumea eului liric,o lume izolată de restul oamenilor,o închisoare,o carceră, un
infern ,pe care chiar individul îl preferă. Punctele de suspensie intensifică faptul că în fața
morții,cuvintele nu-și mai au rostul.
O a doua imagine poetică se regăsește în strofa a doua,unde moartea iubirii agravează
neliniștea și sentimentul de singurătate.Metafora,,amorul meu de plumb” sugerează ideea că efectul
toxic al plumbului a cuprins și lumea interioară. La Bacovia, moartea amorului sugerează pierderea
ultimei speranțe de salvare. Suferința se transformă în disperare, în momentul în care realizează că
nu există speranță,ieșire din această realitate ce îl transformă într-un claustrat.Spaima de moarte se
face prin strigăt“Și-am început să-l strig". Metafora ,,aripile de plumb”presupune zborul în jos,
căderea surdă și grea, imposibilitatea evadării, moartea afectivității.
Titlul poeziei este format dintr-un substantiv comun, nearticulat, în care predomină
consoanele, ceea ce induce starea de greutate, și chiar de împietrire a materiei. În sens propriu,
“plumbul" este un element chimic, un metal greu, de culoare gri. Culoarea gri transmite o stare de
plictiseală,de monotonie. Sensul său figurat derivă din cel anterior, care sugerează apăsarea,
monotonia, dezorientarea, spațiul închis. Cuvântul se repetă de șase ori în cadrul textului poetic,
fiind motivul central /laitmotivul poeziei.
Lirismul subiectiv este redat, la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivității: verbe la persoana
I, singular: „stam”, „am început”, dar și adjectivul posesiv la persoana I: „meu”. În acest sens, se
remarcă stări precum: singurătatea (stam singur), apăsarea (Și-i atârnau aripile de plumb),
disconfortul acustic (Și scârțâiau coroanele de plumb), iubirea ca eșec existențial (amorul meu de
plumb). Se conturează, astfel, imaginea unui eu poetic prizonier într-o lume claustrantă, fără
posibilitatea eliberării.
În concluzie, poezia ,,Plumb” este o operă reprezentativă pentru estetica simbolistă, prin
intermediul căreia Bacovia creionează un univers trist, apăsător și deprimant.