PLUMB, de GEROGE BACOVIA

Simbolismul este un curent care apare în literatura română, sub influența literaturii franceze, ca
tendință de sincronizare cu mișcarea europeană. Numele inițial al curentului este „decadentism”,
însă Jean Moreas stabilește denumirea ”simbolism” după publicarea manifestului ”Le Symbolisme”, în
anul 1886. Această manifestare artistică surprinde drama omului modern, măcinat de spleen, de
gândul morții, inadaptat, anxios. Simbolismul se definește prin utilizarea unor tehnici și procedee foarte
bine definite: simbolul, sugestia, sinestezia, corespondența, cromatica, muzicalitatea, decorul.
Poezia „Plumb” de George Bacovia deschide volumul cu același titlu, apărut în 1916,
definindu-l în totalitate. Așezarea sa în fruntea primului volum publicat de autor îi conferă calitatea de
text programatic. In opinia lui Eugen Lovinescu, arta bacoviana este o „expresie a starilor
elementare”.
Textul poetic se înscrie în simbolism prin tehnica sugestiei şi a simbolului „sicrielor” şi al
„cavoului”, corespondenţa dintre planul exterior, al naturii sumbre, împietrite, şi cel interior, al stării
de spirit a eului liric, cromatica gri şi muzicalitatea redată de laitmotivul „plumb”, dar şi de cuvintele
cu sonoritate dură sau stridentă. Totodată atmosfera poeziei este specific simbolistă, fiind dominată de
sentimente, stări precum apăsarea sufletească, solitudinea, împietrirea.
Titlul prezinta un simbol plurivalent care are drept corespondent în natură metalul, ale cărui
trăsături sugerează stări sufleteşti. Greutatea metalului sugerează apăsarea sufletească, prăbuşirea
interioară, lipsa sentimentelor. Culoarea cenuşie ar putea simboliza plictisul, monotonia care
caracterizează lumea bacoviană. Maleabilitatea metalului sugerează labilitate psihică, dezorientare,
iar toxicitatea trimite la moarte. Sonoritatea gravă dată de frecvența consoanelor, iar impresia
autorului ”Plumbul ars este galben. Sufletul ars este galben. Galben este culoarea sufletului meu”
completează simbolistica titlului.
Tema o constituie condiția poetului izolat într-o societate lipsită de aspirații si artificiala.
Conditia sa este marcată de singurătatea pe care existența monotonă o amplifică, de imposibilitatea
comunicării și a evadării, de moartea iubirii. Astfel, moartea este văzută drept un singur viitor într-o
societate meschină, in care eul liric se simte blestemat să trăiască. Repetiția cuvântului „plumb”
sugerează închiderea definitivă în spaţiul existenţial, devenind simbolul lipsei de viaţă, al morții.
Viziunea despre lume este sumbră, nemetafizică. Poezia bacoviană este a unui solitar și a unui
prizonier, a unei conștiinte înspăimântate de sine, de viață, de neant. Imaginarul poetic din „Plumb”
înfățișează lumea ca pe un imens cimitir, tot ceea ce este viu “flori”, “amor”, fiind împietrit sub
efectul metalului toxic. Eul fantomatic rătăcește fără sens printr-o lume-închisoare, aflată în
disoluție.
Structura poeziei este clasică. Este alcatuita din doua catrene cu rimă îmbrăţişată, ritm iambic,
elegiac, şi măsura de 10 silabe. Pe parcursul operei, se îmbină 2 planuri poetice‫ ׃‬planul exterior din
perspectiva sumbră a eului liric şi planul interior, al tragicului existențial provocat de moartea
iubirii. Se creeaza astfel o corespondenţă tipic simbolistă între macrounivers şi microuniversul
spiritual.
 Relația de simetrie este evidențiată la nivel compozițional, prin prezența paralelismului
sintactic. Simbolurile întrețin, de la început și până la sfârșit fiorul mortii, prin repetiția cuvântului
“plumb”, dar și a verbelor la timpul imperfect: dormeau, stam, scârţâiau, era, atârnau, acestea
sugerând trăiri nesfârşite.
Prima secvență poetică se suprapune primului catren și descrie decorul exterior din
perspectiva sumbră și lucidă a eului bacovian. Incipitul poeziei‫„ ׃‬Dormeau adânc sicriele de plumb”
conturează elementele spaţiului închis, sufocant. Simbolul „sicrielor” devine semnificativ pentru acest
univers în care eul liric se simte damnat. Motivul somnului, redat de verbul la imperfect „dormeau”,
cu sens durativ, prin repetare si reluare exprimă moartea sufletească. Lumea obiectuală, în
manifestările ei de gingășie și frumusețe, este și ea marcată de împietrire, sugerată de oximoronul
„flori de plumb”, ceea ce semnifică superficilitatea umană. Eul liric devine un prizonier al lumii
apăsătoare și obsedante, îmbrăcată în „funerar vestmânt”. Subiectivitatea lirismului este accentuată
și evidențiată de laimotivul „Stam singur”, având rolul de a exacerba dramatismul. Corespondențele
sunt legături subtile între planul exterior si cel interior, iar lumea este o reflectare a stării de spirit.
Astfel, răceala si împietrirea afectivă a lumii, exprimată de simbolul „vânt” (cu sugestii auditive și
tactile) , corespunde senzației de gol sufletesc „Stam singur în cavou... şi era vânt...”. Vântul produce
stridențe acustice și senzația de rece, specifică morții, în imaginea auditivă „scârţâiau coroanele de
plumb”.
A doua secvență poetica debutează sub semnul tragicului existențial, generat de moartea
iubirii „Dormea întors amorul meu de plumb”. În epitetul „dormea întors” constă misterul poeziei.
Lucian Blaga consideră că este vorba despre întoarcerea mortului cu faţa spre apus. Adverbul poate
releva şi ideea că sentimentul iubirii nu mai produce acea stare de elevaţie spirituală specifică
romanticilor, ci dimpotrivă, dragostea sugereaza un zbor „întors” spre teluric, apropiind de moarte.
Metafora „amorul meu de plumb” sugerează pierderea ultimei speranțe de salvare a ființei umane,
exprimând încetarea definitivă a senimentelor cat si mineralizarea, produsă de efectul metalului toxic,
ce a cuprins și lumea interioara. Încercarea de salvare este iluzorie, evocând disperarea eului „Şi-am
început să-l strig”, dar şi pustietatea sufletească „şi era frig...”. Metafora „aripile de plumb” presupune
zborul în jos, căderea surdă și grea, imposibilitatea evadării, moartea afectivității.
Lirismul este de tip subiectiv, discursul fiind o autocomunicare. Subiectivitatea limbajului
rezultă, în primul rând, de prezența mărcilor specifice eului poetic, precum verbe la persoana I: stam,
am început, să strig, adjectivul pronominal posesiv meu (amorul meu de plumb). Prin urmare, poezia
este un monolog liric. Punctele de suspensie, prin fragmentarea simetrică a versului al treilea din
fiecare strofă, contribuie la evidenţierea senzației de alunecare în neant. Creând tensiune lirică,
punctele de suspensie sunt și o marcă a realizarea reflexivităţii limbajului.
Așadar, George Bacovia consideră acest text definitoriu pentru viziunea sa asupra unei lumi
sufocante, în care speranţa eliberării este iluzorie. Totodată, transmite o percepție sumbră asupra
realității, pe care ar putea-o trăi oricine, în împrejurări nefericite ale vieții, dacă relația cu semenii sau
cu propriul sine e contaminată de trăiri bacoviene.
Dormeau adânc sicriele de plumb,
Și flori de plumb și funerar veștmânt -
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, și-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripile de plumb.