,, PLUMB’’ de George Bacovia- încadrare în simbolism

Vorbind despre literatură, Liviu Rebreanu mărturisea: ,, Pentru mine arta- zic artă şi
mă gândesc mereu numai la literatură- înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă. Astfel arta,
întocmai ca şi creaţia divină, devine cea mai minunată taină.”
Genul liric desemnează operele literare în care eul creator își exprimă direct reacțiile
față de fenomenele lumii exterioare și față de propriile manifestări interioare.
Poezia este modalitatea prin care poetul își exprimă în mod direct sentimentele,
emoțiile, ideile prin ritm, armonie și imagine. Se deosebește de proză prin elementele de
prozodie: ritm, rimă, măsură, vers, strofă.
De-a lungul timpului, poeziile s-au încadrat în diferite curente literare: clasicism,
romantism, simbolism, modernism, tradiționalism, neomodernism și postmodernism.
Simbolismul este un curent literar care apare în Franța la sfârșitul secolului al XIX- lea
ca reacție față de romantism. Numele curentului a fost dat de Jean Moreas în articolul-
manifest ,,Le symbolisme”. Simbolismul are meritul de a reface sensibilitatea poeziei, apelând
la simboluri, aluzie, sugestie, dar și la crearea muzicalității. Apar sinestezia și
corespondențele.
Poezia simbolistă exprimă stări sufletești precum disperarea, spleen- ul, angoasa,
oboseala psihică, nebunia, izolarea, care sunt specifice acestui curent literar.
George Bacovia este reprezentantul cel mai de seamă al simbolismului românesc. Este
poetul toamnelor reci, al ploilor putrede, al orașului de provincie situat între cimitir și abator,
cu o atmosferă de plumb în care plutește obsesia morții. Eul liric trăiește în acest mediu o
tristețe profundă care distruge orice dorință de viață. Domină o stare de apăsare și lipsa
oricărei dorințe de evadare.
În acest spațiu limitat, Bacovia creează imaginea simbol a altor spații închise:
cârciuma, salonul de spital, strada pustie, cavoul, parcul singuratic și camera poetului, spațiu
al neliniștii și al fricii.
Printre operele sale se numără și poezia ’’Plumb’’ care deschide volumul de debut, cu
aceleași nume, apărut în 1916. Volumul a trecut aproape neobservat în epocă, mai întâi pentru

1
că România se pregătea să intre în primul război mondial, apoi deoarece majoritatea poeziilor
din acest volum fuseseră publicate în revistele vremii.
Titlul poeziei este simbolul ’’plumb’’, cuvânt care are drept corespondent în natură
metalul, ale carui trăsături specifice sugerează stari sufletești. Metalul trimite la răceala
sufletească și la lipsa de viață, iar greutatea lui sugerează apasarea sufletească. Culoarea gri-
cenușie evidențiază monotonia, angoasa, maleabilitatea metalului - labilitatea phihică,
dezorietarea, iar densitatea mare sugerează dezechilibru și frământarea sufletească.
Toxic, plumbul face aluzie la obsesia morții și faptul că este un bun izolator trimite la
starea de singurătate a eului liric. Sonoritatea surdă a cuvântului (patru consoane și o singură
vocală închisă ,,u”) sugerează închiderea definitivă a spațiului existențial, fără soluții de
ieșire.
Tema poeziei o constituie condiția poetului damnat într- o societate meschină, care
nu-l ințelege, o societate superficială, neputincioasă să aprecieze valoarea artei adevarate.
Ideea exprimă starea de melancolie, tristețe, izolare a poetului care se simte încătușat,
sufocat spiritual în această lume care-l apasă. Poezia poate fi considerată, așadar, o artă
poetică pentru lirica lui George Bacovia. Tema poeziei poate fi și nefericirea ființei umane
captivă în propria existență.
Poezia este alcatuită din doua catrene, cu rimă îmbrățișată , sugerând spațiul închis,
măsura versurilor este de zece silabe, iar ritmul iambic alternează cu cel amfibrah, dând un
ton elegiac poeziei.
Sunt prezente două planuri ale existenței: unul exterior, sugerat de cimitir, cavou,
vesmintele funerare și unul interior, sugerat de sentimentul de iubire care-i provoacă poetului
disperare, nevroză, deprimare, dezolare.
Strofa intai exprimă simbolic spațiul inchis, sufocant, apăsător în care trăieste
poetul, care poate fi societatea, mediul, propriul suflet, propria viață, destinul sau odaia,
oricare dintre acestea fiind sugerate de simbolurile ’’sicriele de plumb’’,’’cavou’’, trimițând
ca stare către iminența morții (’’funerar verstmânt’’,’’coroanele de plumb’’).
Starea poetului de singurătate este sugerată de sintagma ’’stam singur’’, care alături de
celelalte simboluri creeaza pustietatea sufletească (’’era vant’’) ,nevroza,spleen-ul
(’’scârțâiau’’). Repetarea simetrica a simbolului ’’pumb’’, plasat ca rimă la primul si la
ultimul vers al strofei întâi sugerează apăsarea sufletească, neputința poetului de a evada din
aceasta lume apăsătoare, obositoare, stresantă, sufocantă.

2
 Tabloul exterior este un tablou static al nemișcării, sumbru, întunecat. Apar cuvinte
din câmpul semantic al morții: sicriu, cavou, funerar vestmânt, coroane, care sugerează lipsa
de viață. Monotonia nesfârșită și oboseala sufletească sunt redate în plan vizual de îmbinarea
celor două culori care definesc tabloul, gri și negru. Eul liric este singur, izolat, fără să
comunice cu exteriorul în plan vizual. În plan auditiv, mediul exterior îl agresează prin
zgomote stridente, scârțâitul coroanelor și zgomotul vântului, ce creează o stare de neliniște,
de spaimă.
Verbele la imperfect ,,stam”, ,,dormeau”, ,,era”, ,,scârțâiau” sugerează nemișcarea ,
dar și o stare ce durează foarte mult în timp. Epitetul ,,dormeau adânc” evidențiază un somn
profund, apropiat morții, iar epitetul metaforic ,,sicriele de plumb” subliniază scufundarea fără
ieșire în nefericire.
Oximoronul ,,flori de plumb” sugerează imaginea sumbră din sufletul poetului, ideea
că florile s- au metalizat pierzându- și culoarea, așadar lumea și- a pierdut pentru totdeauna
frumusețea și sensul.
Strofa a doua a poeziei ilustrează mai ales spațiul poetic interior, prin
sentimentul de iubire care ’’dormea întors’’, sugerând disperarea poetului (’’strig’’) intr-o
solitudine morbidă (’’stam sigur lângă mort’’), dragostea nefiind înalțătoare, ci, dimpotrivă,
sufocantă și fără niciun fel de perspective de împlinire (’’atârnau aripile de plumb’’).
Tabloul interior ilustrează tragicul existențial, provocat de lipsa afectivității: ,,dormea
întors amorul meu de plumb”. Oximoronul ,,aripile de plumb” presupune un zbor în jos,
înălțarea transformată în prăbușire, căderea surdă și grea, moartea. Imaginea auditivă: ,,și-am
început să-l strig” devine singurul gest activ al eului liric și întrerupe atmosfera de pasivitate
și nemișcare. Într-o încercare disperată, strigă iubirea ca ultimă șansă de a găsi un sens vieții.
Strigătul tragic este doar un început de strigăt, neterminat, deoarece eul liric conștientizează
că nici măcar iubirea nu-l mai poate salva, de aceea se afundă mai mult în nefericire și
disperare. Sintagma ,,era frig” se referă la frigul sufletesc, la golul interior pe care nimeni și
nimic nu-l poate umple.
Poezia ’’Plumb’’ se încadrează în lirismul subiectiv, este o confesiune lirică, fapt
evidențiat de prezența mărcilor eului liric în text: verbe la persoana I singular: stam, am
început, să strig, dar și adjectivul pronominal posesiv de persoana I din sintagma ,,amorul
meu de plumb.
Imaginile suprinzatoare și inedite dau o profundă semnificație stărilor sufletești
exprimate, poetul alăturând simbolului ’’plumb’’ alte cuvinte, ,,flori de plumb„ – lipsa de

3
speranță, ’’amor de plumb’’- imposibilitatea împlinirii iubirii, ,,aripi de plumb” – prăbușirea
în nefericire.
Alte simboluri sunt verbe auditive a caror sonoritate stridentă, enervantă sugerează
tristețe și disperare (’’să strig’’) sau stare de nevroză (’’scârțaiau’’), precum și intemperii ale
naturii ce simbolizeaza un suflet pustiit (’’era vânt’’) sau incremenire și raceală interioară
(’’era frig’’).
Inperfectul verbelor sugerează lipsa oricăror stări optimiste, stările interioare ale
poetului fiind proiectate în veșnicie, eternitate (’’dormeau’’,’’stam’’,’’era’’,’’atârnau’’)
acțiunea lor neavând finalitate.
O trăsătură specifică liricii bacoviene este simetria poeziei. Astfel, imperfectul verbului
’’dormea(u)’’, aflat la inceputul primului vers al fiecarui strofe, sintagmele ’’flori de plumb’’
la începutul versului al doilea și ’’stam singur’’ la începutul versului al treilea din fiecare
strofa reliefează o stare de monotonie fără de sfârșit, o oboseală psihică veșnică.
Tonul elegiac al poeziei este dat de ritmul iambic ce domină aproape întreaga poezie,
alternând cu amfibrahul. Muzicalitatea este ilustrată de rima în cuvinte cu sonoritate surdă,
terminate în consoane (plumb/vestmânt/vânt/plumb), de verbele la inperfect (dormea, stam) și
de cele cu sonoritate stridentă (scârțâiau, vânt, strig).
Viziunea despre lume în poezie este una sumbră, întunecată, universul este dominat de
plumb, speranța și iubirea au murit, iar eul liric simte apropierea morții, apăsarea și greutatea
existenței.
În opinia mea, poezia ,,Plumb” de George Bacovia este o frumoasă creație simbolistă
prin utilizarea tehnicilor specifice: ambiguitate, sugestie, muzicalitate, corespondențe, dar și
prin sensibilitatea excesivă a poetului care trăiește stări întunecate, complexe și subtile.