Plumb

George Bacovia este reprezentantul tipic al curentului, cu o lirică profund originală, dar
care se impune mai târziu, când curentul intrase în faza declinului, volumele sale apărând în
majoritate în perioada interbelică. La început este văzut ca poet minor de critica literară, el va
cunoaşte treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoaşterea sa ca cel mai important
poet simbolist român şi unul dintre cei mai de seamă poeţi din poezia română modernă.
Simbolismul românesc își găsește chintesența în poezia bacoviană atât din punctul de
vedere al recuzitei, cât și la nivelul retoricii. Atmosfera bacoviană relevă două dimensiuni: cea
exterioară, fizică și cea interioară, metafizică, aflate într-un permanent proces de osmoză, încât
ființa eului pare a se supune pe cadrul inert. Elementele ce alcătuiesc imaginarul bacovian
reflectă tripla dramă a ființei: drama existențială (oboseala de a fi, ostilitatea lumii,
imposibilitatea evadării, claustrarea), drama erotică (declinul iubirii și însingurarea eului), drama
poetică (harul resimțit ca damnare).
Prin George Bacovia în literatura română se produce o necesară schimbare a poeziei de
început de secol XX, o ruptură față de schema romantică anterioară. Poezia ,,Plumb” (1916) este
de la început salutată de Macedonski și de cercul acestuia ca artă poetică aparținând
simbolismului. Simbolismul este un curent literar european apărut ca reacție la naturalism și la
parnasianism.
Textul poetic se înscrie în acest curent prin folosirea simbolurilor și a corespondenței,
tehnica repetițiilor, cromatica specifică și dramatismul trăirilor eului liric.Cultivarea simbolului
este evidentă din faptul că niciun termen explicit nu scoate la iveală starea eului liric sau motivul
acestei stări. Totul se sugerează cu ajutorul cadrului din elementele căruia fac parte: sicrie, flori
de plumb, cavou, amor de plumb, aripi de plumb. Fiecare este un simbol care creează puternica
impresia a pustiirii sufletești bacoviene. Poezia aparține simbolismului și prin folosirea
repetițiilor care cultivă cadența gravă, interioară a versurilor. Substantivul ”plumb” este laitmotiv
central. Sunt prezente eufonii, repetarea consoanelor și a vocalelor închise-m, n, u, î .
Pe lângă recurențe fonetice și lexicale , întreaga structură a poeziei se bazează pe
paralelismul sintactic ce adâncește impresia de repetare obsesivă a unei stări. Textul este o
elegie, deoarece sentimentele de tristețe și de spaima de moarte sunt transmise sub forma
monologului liric al unui eu, care apare în ipostază fantomatică. Poezia ,,Plumb’’ este o artă
poetică, deoarece are ca temă atitudinea poetului față de societatea burgheză artificială, dar și
față de propria afectivitate.
Tema poeziei o constituie singurătatea, condiţia poetului într-o societate meschină
incapabilă să-i înţeleagă adevărata valoare şi artă. O primă imagine poetică reprezentativă pentru
temă este spaţiul limitat şi definit chiar din primul vers prin structura ,,sicriele de plumb’’,
accentuat în versul al treilea prin altă sintagmă ,,stam singur în cavou’’. Cele două
simboluri ,,sicriu’’ şi ,,cavou’’ îl imping pe individ la izolare şi la singurătate într-un spaţiu
sufocant, închis şi apăsător.
A doua imagine semnificativă este cea simbolică a ,,amorului de plumb” ce apare în
strofa a doua, unde atenția eului liric se transferă în plan interior, tonul devenind confesiv.
Metafora ,,amorul meu de plumb” sugerează ,,mineralizarea” sentimentului, apăsarea pierderii
iubirii. Imaginea sinestezică ,,dormea întors…și-am început să-l strig…” amintește motivul
folcloric al morții ca întoarcere către apus. El se asociază cu un efort disperat al eului liric de
recuperare a sentimentului. Metafora finală ,,și-i atârnau aripile de plumb” pune în opoziție
zborul și căderea ca pierdere definitivă a speranței.
Viziunea despre lume este sumbră, nemetafizică, în care eul liric, aflat în ipostaza
însinguratului își asumă cu luciditate tragismul.
Un prim element de structură reprezentativ pentru tema singurătății și viziunea sumbră
asupra lumii este titlul, care este sintetic, format dintr-un substantiv comun, simplu, chintesența
întregului text simbolist, pragul care face trecerea de la realitate la ficțiune. Cuvântul „plumb”
devine motivul central (laitmotivul) din cauza sugestiei morții: lumea exterioară și lumea
interioară (sufletească), care sunt supuse mineralizării sub efectul metalului toxic. Semnificațiile
acestui termen se construiesc pe baza corespondențelor dintre planul subiectiv-uman și planul
obiectiv-cosmic. Simbolul se asociază cu diferite senzații tactile (răceală, greutate, duritate),
cromatice (gri) și auditive (patru consoane „grele” și o vocală închisă, sugerând căderea grea).
De asemenea, poezia este structurată în două catrene, fiecare evidenţiind câte un plan al
existenţei: unul exterior şi altul interior, sentimental. Realitatea exterioară este descrisă în prima
strofă prin cuvinte ca ,,sicriu’’ şi ,,cavou’’, simboluri ale unei lumi care îl impinge pe individ la
izolare şi la singurătate într-un spaţiu sufocant, închis, apăsător. Cuvântul ,,plumb’’ este asociat
sicrielor, florilor şi coroanelor, toate acestea din urmă devenind simboluri ale morţii prin
alăturarea lor cu plumbul ,,Funerarul veştmânt’’ vine şi el să marcheze acest spaţiu aflat sub
semnul morţii, în care nu poate pătrunde decât vântul. Macabrul acestui spaţiu este sporit de
scârţâitul sinistru al coroanelor de plumb.
Strofa a doua ilustrează un univers interior degradat, sugerat prin sintagmele ,,amorul de
plumb’’, ce ,,dormea întors’’, care pot simboliza atât zădărnicia sentimentului de dragoste pe
care poetul încearcă inutil să-l salveze, cât şi întoarcerea spre apus, spre moarte. Sentimentul nu
mai este posibil, pentru că aripile care înseamnă zbor, înălţare sunt ,,de plumb’’, iar ,,florile de
plumb’’, pe care ,,dormea întors amorul’’, semnifică falsa iluzie a salvării unui sentiment
condamnat pieirii. Aşa se explică ţipătul deznădăjduit al poetului (,,şi-am început să strig’’),
asociat senzaţiei de frig (,,şi era frig’’) pe care o simte priveghind în singurătate lângă ,,mort’’,
lângă amorul pierdut.
Ceea ce conferă, de asemenea, originalitate textului este simetria. Astfel, primul vers al
fiecărei strofe începe cu verbul ,,a dormi’’ la imperfect, sintagma ,,flori de plumb’’se întâlneşte
în versul al doilea din fiecare strofă, iar cuvântul ,,plumb’’apare în încă patru structuri, pe lângă
substantivele ,,sicriele’’, ,,coroanele’’, ,,amorul’’şi ,,aripile’’, simetric repartizate la sfârşitul
primului şi ultimului vers ale celor două strofe. Substantivul ,,plumb’’ ca atribut al unui regent
formează cu acesta o metaforă-simbol, cu semnificaţii identice sau apropiate, aflate în cele două
planuri ale existenţei-cel exterior şi cel interior (,,sicriele de plumb’’, ,,flori de
plumb’’, ,,coroanele de plumb’’, ,,amorul de plumb’’, ,,aripile de plumb’’).
Prin toate aceste aspecte, poemul ,,Plumb’’ este o capodoperă a liricii bacoviene şi, în
general, a poeziei simboliste, dezvăluind o sensibilitate ieşită din comun, prin care poetul
realizează o viziune despre lume tipic simbolistă. Această viziune este evidenţiată prin tema
poeziei, prin simbolurile folosite şi printr-un imaginar poetic adecvat, toate menite să realizeze o
atmosferă specific bacoviană, reliefată prin unele elemente exterioare, transpuse apoi într-un
univers interior, afectiv, în care rezonează profund.
Astfel, din îngemănarea elementelor de conţinut cu cele de formă ia naştere un univers
ficţional inedit prin sensibilitate şi prin originalitate. Manolescu afirma că Bacovia este „singurul
poet român care a coborât în infern”, recuzita care alcătuiește imaginarul bacovian preponderent
eului, justificând această idee. Ceea ce este semnificativ este faptul că prin intermediul
procedeelor simboliste, cititorul însoțește eul liric în această călătorie în lumea tenebrelor.