Plumb - simbolismul

Poezia „Plumb” al lui George Bacovia a fost scrisă în 1902 și a fost publicată pentru prima
dată în revista „Versuri” în 1911, urmând să apară publicată în volumul de poezii cu același titlu
în 1916. Textul se încadrează în simbolism, curent de circulație universală apărut pentru prima
dată în Franța în a doua jumătate a secolului al XIX-lea ca reacție împotriva retorismului romantic
și a formalismului parnasian, promovând emoția și muzicalitatea interioară a ideii. În 1886 Jean
Moréas a configurat principiile acestui curent prin lucrarea sa, „Le Symbolisme”. Având în vedere
faptul că în 1892 au fost puse bazele teoretice ale simbolismului românesc prin lucrarea lui
Alexandru Macedonski „Poezia viitorului”, simbolismul românesc este în sincron cu cel european.
Deși George Bacovia e considerat de critica literară cel mai însemnat reprezentant al acestui curent
literar din literatură română și poezia „Plumb” este caracteristică pentru simbolism prin folosirea
simbolului, a sugestiei, a sinesteziei, a muzicalității și corespondenței, aceasta se apropie și de
expresionism prin trăirea dramatică, prin raportarea constantă, obsesivă la absolut, aici reprezentat
de ideea morții.
Titlul, substantivul ,,plumb", este un simbol recurent care conturează de la început o
atmosferă apăsătoare, monotonă prin repetarea sa obsesivă de-a lungul poeziei, sugerând o
existență limitată, sufocantă. Cuvântul „plumb” se repetă simetric de trei ori în prima strofă și de
trei ori în a doua, iar o dată în titlu, devenind astfel laitmotivul poeziei, fapt ce conferă și
muzicalitate textului, exprimând corespondența dintre un element al naturii și stările sufletești
exprimate liric. În sens denotativ, acesta este un element chimic, un metal moale, greu, de culoare
cenușie-albăstruie. Sensul conotativ derivă din cel propriu și sugerează în plan poetic apăsarea,
monotonia.
Tema poeziei o constituie ipostaza fundamentală a eului liric de izolat într-o societate lipsită
de aspirații, condiție marcată de singurătate și înstrăinare de sine, imposibilitatea comunicării și a
evadării, moartea iubirii. Motivele lirice cu valoare de simbol aparțin câmpului semantic al morții
(plumbul, cimitirul, cavoul, somnul, vântul, frigul) și configurează decorul funerar. Ele sugerează
stările sufletești sau existențiale confuze care constituie obiectul poeziei simboliste: singurătatea,
spaima de moarte, izolarea, disperarea, inadaptarea și spleenul. Viziunea despre lume este sumbră,
fără speranță de salvare și de un tragism asumat cu luciditate. Imaginarul poetic înfățișează lumea
ca pe un imens cimitir, tot ce e viu (flori, amor) fiind împietrit sub efectul metalului toxic.
Poezia aparține lirismului subiectiv prin prezența concretă a eului liric cu mărcile sale
specifice: verbe la persoana I (,,stam”, ,,am început”) și adjectivul pronominal posesiv de persoana
I ,,(amorul) meu”.
Compoziția este extrem de simplă, textul fiind alcătuit din două catrene între care
cuvântul „plumb” asigură legătura de substanță fiind repetat de șase ori și plasat în poziții
simetrice. Strofele sunt astfel construite pe baza procedeului repetiției și al simetriei, care
accentuează impresia de monotonie a unei existențe ce se desfășoară lent într-un cadru limitat.
Versul incipit „Dormeau adânc sicriele de plumb” înfățișează lumea că pe un imens
cimitir prin cele două simboluri obsedante, sicrie și plumb. Astfel, strofa întâi prezintă lumea
exterioară prin elemente ale cadrului spațial și temporal, cuvintele folosite înscriindu-se în câmpul
lexico-semantic al morții: sicrie, coroane, cavou, care ajută la formarea unui decor funerar,
sumbru. Epitetul „de plumb" repetat conferă greutate, rigiditate acestor obiecte, contribuie la
conturarea unei atmosfere împietrite, apăsătoare, deprimante. Scârțâitul coroanelor și vântul
completează sub aspect sonor această atmosferă macabră. Cavoul ca spațiu limitat, închis, destinat
morții poate fi interpretat ca simbol al lumii, ca univers limitat, în care singura certitudine este
moartea înțeleasă ca un sfârșit absolut. Personificarea „dormeau [...] sicriele” și adverbul
„(dormeau) adânc” sugerează ideea morții ca pe un somn profund, iar metafora-simbol „sicrie de
plumb” exprimă imposibilitatea comunicării și lipsa de sensibilitate a contemplării poetului.
Motivul somnului redat de verbul la imperfect „dormeau” exprimă moartea sufletească. Lumea
obiectuală e și ea marcată de împietrire sugerată de construcția „flori de plumb”, iar întregul
ambient capătă greutatea plumbului, eul poetic retrăgându-se în spațiul închis al cavoului, simbol
al izolării. Astfel, eul liric este surprins într-o ipostază statică, în concordanță cu nemișcarea ce
guvernează universul material: ,,Stam singur”. Vântul produce sunete stridente și senzația de rece
specifică morții în imaginea auditivă „și scârțâiau coroanele de plumb”.
Strofa a doua introduce tema iubirii prin metafora ,,amorul de plumb”, care sugerează
ideea de mineralizare ce a cuprins și lumea interioară. Din aceeași sintagmă reiese faptul că cea de
a doua strofă debutează sub semnul tragic existențial generat de moartea iubirii. Autorul preia
motivul romantic al veghei la mormântul iubitei pentru a realiza o meditație asupra iubirii.
Folosirea masculinului „amor” și a adjectivului ,,mort” trimite mai curând la ideea de dragoste,
decât la prezența unui ființe concrete-iubita moartă. Metafora „aripile de plumb” presupune zborul
în jos, căderea surdă și grea, imposibilitatea evadării și moartea afectivității și transmite ideea că
iubirea este un sentiment ce şi-a pierdut puterea de înălța spiritual ființa, de a da speranță și sens
existenței.
La nivel morfo-sintactic se remarcă dominanța verbelor statice: ,,dormeau/dormea”,
„stam”, ,,era” la timpul imperfect, care susțin ideea de nemișcare, de existentă statică, lentă,
sugerând ideea că viața nu înseamnă evoluție, progres spiritual, ci este o lungă și monotonă
așteptare a sfârșitului, exprimând astfel disperarea eului cauzată de senzația că trăirile și stările de
angoasă sunt interminabile. Substantivul ,,plumb” repetat în diferite contexte sugerează rigiditatea
spațiului, a realității exterioare. Starea fizică de nemișcare ca simbol al resemnării (,,Stam singur
lângă mort”) este întreruptă de strigăt (,,și-am început să strig”), manifestare a disperării, a revoltei
și a neputinței. Propozițiile sunt scurte, coordonate în construcții simple, întrerupte frecvent de
punctele de suspensie, care indică oboseala sufletească ce tinde să simplifice la maximum
comunicarea.
La nivel stilistic se observă simplitatea limbajului poetic. Sunt prezente un epitet
adverbial (,,Dormea întors”) și personificarea „Dormeau adânc sicriele”. Folosirea simbolului
conferă complexitate textului, adâncind nivelul semnificațiilor. Cavoul devine simbol al lumii ca
univers limitat, supus morții; mortul din sicriu devine simbol al ideii de iubire înțeleasă ca un
concept lipsit de viață, de puterea de a însufleți ființa și ,,aripile de plumb" asociate conceptului de
iubire semnifică neputința iubirii de a înălța spiritual ființa umană.
Una dintre cele mai folosite dintre tehnicile simboliste regăsite în poezie este sugestia
care exprimă fidel corespondența dintre elementele naturii și stările sufletești. Starea de apăsare,
de împietrire spirituală, de adâncă și iremediabilă tristețe este sugerată de imaginile unei lumi
pustiite, lipsite de culoare, de mișcare, iar ideea că în această lume dragostea nu mai poate însufleți,
entuziasma și înălța spiritual ființa umană este subtil sugerată prin imaginea amorului mort, culcat
în sicriu, căruia îi atârnă aripile de plumb. Corespondența și muzicalitatea sunt principii estetice
specifice simbolismului prezente și în acest text. Corespondenta exterior-interior se concretizează
prin acordul între cadrul închis, limitat, dezolant al cavoului și starea de gol interior, de apăsare și
disperare a eului liric. Muzicalitatea se realizează prin ritmul iambic cu o tonalitate elegiacă și
monotonă, rima îmbrățișată cu măsura de zece silabe, dar și la nivel fonetic prin dominanța
vocalelor închise ,,î”, ,,u”, „o” prelungite prin consoanele nazale „m”, „n”. Acestea conferă rostirii
o sonoritate solemnă, sumbră, susținând astfel la nivel sonor atmosfera apăsătoare, tristă. De
asemenea, atributul substantival prepozițional ,,de plumb", care este repetat de șase ori, are și el
rol în muzicalitatea textului.
Viziunea autorului asupra vieții și a iubirii este una sumbră, pesimistă. Viața îi pare
artistului o existență limitată, lipsită de farmec, destinată morții, transpusă simbolic prin imaginea
cavoului în care predomină o culoare cernită, cea a plumbului. Iubirea este și ea prezentată sub
forma unei ființe moarte, cu „aripi de plumb”. Stările sufletești dominante sunt de apăsare, tristețe,
gol interior, deznădejde alternând cu resemnarea. Originalitatea artistului constă în capacitatea de
a impresiona cititorul, de a crea expresivitate prin construcții de o maximă simplitate.