 Plumb- Bacovia

Simbolismul reprezintă un curent literar apărut la sfârșitul secolului al XIX- lea, mai
întâi în Franța și apoi în restul țarilor europene drept reactie împotriva romantismului. Este
un curent literar care a încercat sa stabilească corespondență între denominare lumii
exterioare și cele ale universului spiritual, eliberând totodată versul de rigorile
traditionalismului clasic, căutând ca prin muzica și armonie verbală să îl apropie de muzică.

“Dintre poieții români, Bacovia, e singurul care coboară în infern. Vedeniile lui aduse
la suprafață sunt stranii și tulburătoare. Cântarea lui e obsesivă, monotonă.(Nicolae
Manolescu). Poezia “Plumb” a apărut în anul 1911 în revista “Versuri”, urmând ca mai apoi
în 1916 sa fie publicată în volumul omonim, și este un text emblematic pentru estetica
simbolist bacoviană, întrucât realizează corespondență între elementele lumii exterioare și
cele ale universului intern, valorificând solitudinea obsedanta în fața morții.

O trăsătură ce permite încadrarea operei în estetica simbolista este reprezentată de

valorificarea muzicalității interioare a versului prin intermediul repetițiilor, enumeratiilor,
abonaților, aliteratiilor, refrenului, elementelor de prozodie, laitmotivului, toate având rolul
de a susține armonia operei conform principiului : “ Muzica înainte de toate” (Paul Verlaine).
Astfel, prin ritmul iambim, rima imbrațișată, enumerați precum: “ sicriele de plumb / Și flori
de plumb și funerar veștmânt” și prin repetiția cuvântului plumb ce devine un laitmotiv,
ilustrand o constantă a liricii bacoviene, se conferă textului muzicalitate și armonie verbală,
realizandu-se, așadar, corespondența între muzica și poezie.

De asemenea, tehnica utilizată este sugestia care înlocuiește banalul cu neobisnuitul,

realul cu irealul , cuvântul devenind magic, abuziv, conotativ. Utilizarea acestei tehnici
împreună cu cea a simbolului particularizant, ce încifreaza elemente ale realului cu un grad
mai mare sau mai mic de generalitate realizează corespondență între fenomenele
universului extern și cele ale lumii interioare, prin cultivarea unor senzații vizuale: “atârnau
aripile de plumb” , auditive: “ scârțâiau coroanele de plumb”. Astfel, simbolurile operei
bacoviene sugerează un univers ostil, o realitate amorțită, incremenita, vântul fiind singurul
element dinamizant ce provoacă o sonoritate stridenta susținând imaginea tanatică a
poemului.

Artă poetică implicită sau pseudoartă poetică, poezia “Plumb” încifrează o adevărată
imagine tanatică , proclamând absolutizarea plumbului drept al cincilea element primordial
care le domină pe celelalte. Totodată, se ilustrează o tripla drama a eului, respectiv cea
existențială, determinată de oboseala de a fi, de universul care claustrează ființa, cea
erotică, cuplul destramandu-se, are angoasa sfarșitului, iar eul rămâne însingurat și ce
poetică, harul creator fiind perceput ca o povară, ca o damnare în acest univers ostil.

Textul este structurat în două catrene construite pe baza cuvântului plumb , care
apare atât în titlu cât și în 6 din cele 8 versuri ale poeziei.
Prima secventa poetică este reprezentată de primul catren. Verbul la imperfect
“dormeau” desemnează realitatea somnului, asociată visului, care la romantici simbolizează
comunicarea cu universul, transgresarea limitelor spatio-temporale . La simbolisti
desemnează o anticamera a morții, incapacitatea de a acționa, prin asocierea cu epitetul
 metaforic “adânc”, ce desemnează o imagine statică, incremenită spatio-temporal,
devenirea fiind anulată în acest univers în care viața spirituală nu există. Enumerația “
sicriele de plumb/ Și flori de plumb și funerar veștmant” cuprinde elemente din recuzita
clasică a morții, insinuând o apăsare terorizantă și determină izolarea eului “ stam singur”.
Covorul simbolizează propriul trup în care eul se simte îngrădit, iar vântul reprezintă singurul
element dinamic, a cărui sonoritate susține imaginea tanatică a operei.
A doua secventa poetică este reprezentată de al doilea catren și are în centru
iubirea, care nu mai reprezinta trăirea totală,mitul existențial al ființei, sursa a vieții, singura
posibilitate dată omului de a se desăvârși și devine la Bacovia un simbol inversat, somnul
întors desemnând o idee teoretizată de Lucian Blaga conform căreia: “ a fi întors înseamnă a
fi cu fața spre moarte”. Ideea neputinței împlinirii iubirii într un univers ostil este ilustrata
prin epitetul metaforic “ amorul meu de plumb” prin care se evidențiază trecerea iubirii din
ordinea umana în cea minerală, metalizată. Deznădăjduirea eului determină instaurarea unui
frig cosmic atât pe sufletul poetului , cât și pe întregul univers, reprezentând al doilea stadiu
al trecerii în neființă. Ideea morții universale este sugerată prin epitetul metaforic : “ aripile
de plumb”. Dacă în general aripile reprezintă un simbol al ascensiunii, asociat îngerilor, prin
asocierea lor cu plumbul devin un simbol inversat, al căderii în neant.

Titlul element paratextual ce identifica o creație se constituie în motiv anticipativ cu

funcție simbolica întrucât avertizează lectorul cu privire la tema operei. La nivel fonetic, titlul
este construit din 4 consoane care se sprijină pe o singură vocală închisă simbolizând
durerea existențială, apăsarea sufleteasca, un spațiu claustrant. La nivel semantic, plumbul
reprezintă un metal, element al anorganicului desemnând lipsa de viata și strălucire a
acestui univers ostil. La nivel stilistic, plumbul devine un laitmotiv, ilustrand o constantă a
liricii bacoviene, cromatismul, George Bacovia afirmând: “ În ultimul timp m a obsedat
culoarea galbenă, plumbul ars e galben, sufletul ars e galben, galbenul este culoarea
sufletului mei”.

În ceea ce privește prozodia, poezia prezintă o muzicalitate interioara data de

semnificațiile poetice și o muzicalitate exterioara evidențiată prin elementele de versificație.
Astfel, poemul are o construcție riguroasă, care sugerează prezența morții prin închiderea
versurilor cu rima imbrațișată, măsură fixa de zece silabe și ritm iambic.

 Prin urmare, în poezia „Plumb”, realitatea prezentată este una pietrificată, poetul însuși
fiind redus la stadiul de încremenire, incapabil să se înalțe.