Textul liric la începutul secolului al XX-lea

Simbolismul (începuturile modernismului)

George Bacovia, Plumb
1. Definiție simbolism
2. Frază prezentare George Bacovia

Opera lui George Bacovia reprezintă confesiunea unui om copleșit de

platitudinea vieții și de obsesia morții într-un imperiu al tristeții. Poetica
bacoviană relevă o conștiință neliniștită și tragică, în al cărei univers metafizicul
este echivalent cu neantul și existența este exprimată prin simboluri thanatice.
Înscriindu-se într-o filiație poetică de renume - Baudelaire, Rimbaud, Verlain,
E.A. Poe - confesiunea bacoviană din ,,Plumb”, ,,Scântei galbene”, ,,Cu
voi”, ,,Stanțe burgheze” se concentreză asupra esențelor sufletești, fiindcă ploaia,
vântul, plumbul, ritmul anotimpurilor evocă, prin intermediul sugestiei, un climat
sufletesc. După cum remarca Lovinescu, universul bacovian aduce o atmosfera
„de copleșitoare dezolare, de toamnă cu ploi putrede, cu arbori cangrenați, limitată
într-un peisagiu de mahala de oraș provincial, între cimitir și abator [...]. În această
atmosferă de plumb, o stare sufleteasca identică; o deplina dezorganizare
sufleteasca prin obsesia mortii si a neantului, un vag sentimentalism banal”.

3. O poezie reprezentativă pentu universul liric bacovian

Emblematică pentru universul liric bacovian este poezia ,,Plumb”,
apărută în volumul omonim în 1916, în care  senzația de absurd și atmosfera
tragic-crepusculară relevă un univers traumatizant, dizarmonic și restrictiv, lipsit
de idealitate, în care eul își resimte acut lipsa de identitate și neputința de a ființa
în mod autentic, plenar.

1
4. Încadrare
Textul poetic se înscrie în lirica simbolistă prin dramatismul trăirii
eului liric - înstrăinarea, împietrirea, izolarea, privirea în sine ca într-un străin -,
prin folosirea simbolului ca înlocuitor al expresiei directe și ca element de
coeziune între planul exterior și cel interior, prin cultivarea sugestiei realizată prin
căutarea cuvântului aluziv și ambiguizare, prin folosirea corespondențelor, a
sinesteziilor, a inovației prozodice și a muzicalității. Este un text programatic, cu
statut de ars poetica, în sensul reflectării unui mod de a scrie și a unui mod de a
resimți datele realului în expresie lirică.
Opera este a unui solitar, a unei conștiiințe înspăimântate de sine și de
lume, traiectoria imaginilor poetice având un sens declinant, cu simboluri ale
regresiunii, căderii, alienarii si mineralizarii – toate acestea aducând demonia
morții, sugestia inerției insuportabile.

5. Mod de expunere. Tip de lirism

Structurată în formula unui monolog liric, textul se înscrie în lirismul
subiectiv, redat la nivelul expresiei prin mărcile subiectivității: persoana I a
verbelor ,,stam”, ,,am început”, adjectivul pronominal posesiv ,,meu”.

6. Specia literară. Titlul

Elegie existențială și pastel simbolist, poezia își întemeiează discursul
pe simbolul plumbului, simbol referențial, plurisemnificativ, enunțat încă din
titlu. Combinație de galben și negru, metalul saturnian cu greutate atomică mare
devine o metaforă ce semnifică oboseala copleșitoare a ființei. O mărturisire a
poetului dezvăluie conotațiile lexemului: ,,În plumb văd culoarea galbenă.
2
Compuşii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această
culoare. După violet şi alb, am evoluat spre galben. [...] Plumbul ars e galben.
Sufletul ars e galben” sau ,, pe lângă impresia colorată, mai simţeam altă statică,
de greutate. Plumbul apăsa cel mai greu pe om ”.

7. Tema. Simbolul central

Tema o constituie condiția creatorului, corelată cu alte două mari
teme: iubirea și moartea. Poetul se află într-o solitudine totală, o singuratate
esențială ce-l plasează într-un spațiu în care ființa se închide în propriile trăiri.
Această temă se dezvoltă într-o compoziție savant orchestrată, în care toate
elementele converg. Poezia este alcătuită din două catrene, perfect simetrice la
nivelul sintaxei poetice și al structurilor metrice. Imaginarul poetic se
configurează pe două planuri - cel al realității exterioare și cel al realității lăuntrice
- aflate într-o relație de corespondență, definitorie pentru estetica simbolistă.
Planurile devin coincide sub semnul aceluiași simbol central - plumbul - și în
spațiul aceluiași câmp semantic thanatic. Cu o geometrie perfectă, creaţia
însumează conotaţii lirice ale discursului simbolist şi ale sensibilităţii eului poetic:
solitudinea funciară a fiinţei, tristeţea metafizică, izolarea, anxietatea, claustrarea,
apăsarea sufletească, moartea.

8. (Structura și compoziție):
A. Planul exterior - Prima strofă
Prima strofă conturează un univers al realităţii exterioare, care
acumulează descriptiv detaliile ambianţei funebre. Versul-incipit ,,Dormeau
adânc sicriele de plumb” simbolizează, prin tehnica sugestiei, un spațiu simbolic,
al somnului, al morții. Toate cuvintele primului vers sunt metafore-simbol ale
3
vidului existențial, ale căderii în inerția plumbului. Determinanții sintactici -
complementul ,,adânc” și atributul ,,de plumb” - au valoarea unor superlative
stilistice, semnificând aceeași prabușire în neant ori în materia inertă. Căderea
este, cum observa și V. Fanache, cuvântul-cheie al creației bacoviene, un cuvânt
paradigmatic pentru reprezentările onticopoetice ale autorului ,,Plumbului”:
„ Scenariul textual prezidează, asemenea unui fatum, căderea. Alunecarea,
dispariția, curgerea, declinul, îngălbenirea, degradarea, pierderea de sine, în
alienare mută ori în nebunie racnită [...] sunt fețele (metaforice) ale aceleiași
căderi”. Apăsarea ,,de plumb” ia treptat în stăpânire toate ariile realului, cadrul
spațial conține, prin imagini vizuale, ,,sicrie de plumb”, ,,vestmânt
funerar”, ,,flori de plumb”, ,,coroane de plumb”. Între eul liric și această realitate
împietrită în tiparele morții se instituie un influx gravitațional negativ, ce
amplifică senzația de prăbușire. Motivul solitudinii ființei în univers se asociază
cu motivul vântului - simbol obsesiv în lirica bacoviană, ce semnifică
inconsistența existenței, subliniind tragicul ontologic: ,,Stam singur în cavou ... și
era vânt”. Cavoul poate reprezenta un simbol al regresiunii, al retragerii eului liric
din fața agresiunii lumii exterioare, oprimante și lipsita de noimă. Dimensiunile
restrictive, procustiene ale unor simboluri spațiale de tipul cavoului ori ale
sicriului pot reprezenta tot atatea spații ale căderii, alienării, apăsării și
damnării.

B. Planul interior - A doua strofă

Strofa a doua se deschide sub semnul tragicului existențial, generat
chiar de moartea afectivității. Planul exterior din prima strofă se suprapune
acestui plan interior, într-o relație de corespondență specifică imaginarului
poetic simbolist. Dragostea pierde orice urmă de idealitate, orice contur utopic,
4
capătă accente mecanice și reificante, se transformă într-o senzație alienantă de
apăsare, de tumult înghețat, de pasionalitate mineralizată, stearpă: ,,Dormea întors
amorul meu de plumb”. Încercarea de a-și exprima spaima de neant prin strigăt
eșuează, fiind fără răspuns. Dintr-un atare unghi, poezia ,,Plumb” poate fi
epilogul unei iubiri pierdute, o iubire ce nu oferă poetului șansa redempțiunii,
ocazia evaziunii din spațiul constrângător al cimitirului, cavoului, sicriului.
Conștiința acestei pierderi sporește sentimentul tragicei solitudini,
laitmotivul ,,stam singur” semnifică însigurarea resimțită ca îngheț al ființei ,, și
era frig”. Percepția sinestezică se realizează prin corespondențele senzoriale,
expresia senzației de vid sufletesc este redată prin imagini vizuale - decorul
funebru-, auditive ,,scârțâiau coroanele de plumb”, ,,am început să-l strig” și
tactile - frigul, vântul. Ultima metaforă ,,și-i atârnau aripile de plumb” exprimă
același sentiment al căderii în neantul neființei sau în abisul lăuntric. „Plumb”
este repetat de şase ori în opt versuri, validându-se ca metaforă-simbol. Folosit
iniţial ca epitet pentru realităţi concrete: sicrie, flori, coroane de plumb, acest
simbol central se asociază treptat unor abstracţii tulburătoare: „amorul de plumb”.
Alături de celelalte cuvintele-cheie, ,,cavou” și ,,singur”, trasează datele acestui
univers liric ce sugerează un spatiu în care ființa își regăseste izolarea în fața
ilimitatului lumii închizându-se în propriile trăiri.

9. Stil. Sursele expresivității.

Sursele expresivității, sugestiei și ale ambiguității se regăsesc la
fiecare nivel al limbajului poetic. În cavoul-text descoperim imagini-obiecte,
cuvinte şi semne de punctuaţie-obiecte, care au greutatea şi fixitatea plumbului.
La nivel fonetic, lexemul „plumb” lasă impresia de cădere surdă prin cele patru
consoane labiale, sprijinite de o singură vocală închisă. La nivel morfologic, se
5
remarcă prezența verbelor la timpul imperfect, sugerând indeterminarea și
permanența stării de angoasă. La nivel sintactic, tema eșecului existențial este
redată prin paralelism sintactic, topică inversată, acumulare și propoziții
coordonate prin juxtapunere. La nivel lexical, obsesia morții, lumea în cădere,
disperarea ontologică, simţul tragicului şi al derizoriului sunt redate prin cuvintele
din câmpul semantic al morții: ,,sicriu”, ,,coroană”, ,,cavou”, ,,funerar”, ,,mort”.
Stilistic, expresivitatea, sugestia și ambiguitatea poetică sunt obținute prin
metafore-simbol, paralelism, repetiții, epitete cu deschidere semantică.
Muzicalitatea - dată de ritmul elegiac, rima masculină îmbrățișată, recurența
simbolului-central, repetarea cuvintelor cu ecouri stinse, pauzele (cezura, punctele
de suspensie) - devine expresie a unei sensibilităţi de excepţie, amprentă
inconfundabilă se va regăsi la nivelul întregului univers poetic bacovian.

10. Concluzia se va face in funcție de cerință!! Model (reper):

Consider că poezia conferă esteticii simboliste profunzimea de
substanță, de viziune și de expresie, anunțând, totodată, răzvrătirile
modernismului. Structurată într-o viziune centripetă, în care energiile semnificante
se strâng într-un punct de convergență, se focalizează într-un centru semantic de
pura emergență negativă, poezia relevă o lume a închiderii, a claustrării, a lipsei
de orizont existențial, un spațiu infernal prin dimensiunile sale minimale,
mortificante.

11. Încheiere - o fraza despre Bacovia (despre importanța lui în isoria literaturii),
plecând de la particular la general.

6
7