Sunteți pe pagina 1din 4

PLUMB

DE GEORGE BACOVIA
Simbolismul este un curent literar ce se caracterizează prin cultivarea unor trăiri abisale, specifice omului modern,
prin folosirea simbolului, a sugestiei şi a muzicalităţii, pentru crearea unor corespondenţe între stările interioare
complexe ale poetului şi planul exterior, care să sugereze dimensiunea psihologică a planului interior, printr-o
muzicalitate interioară a versurilor deosebită.
Poetul român considerat reprezentantul cel mai elocvent al acestui curent literar este George Bacovia, a cărui operă se
caracterizează printr-o sensibilitate dusă până la starea de criză, de nevroză, prin cultivarea stărilor sufleteşti sau
existenţiale într-o manieră specifică: solitudinea, melancolia, tristeţea, inadaptarea, înstrăinarea, rătăcirea, claustrarea,
depresia sun, repetate obsesiv în întreaga sa creaţie.
Poezia Plumb, care deschide volumul cu acelaşi titlu din 1916, se înscrie în universul tipic simbolist mai ales prin
dramatismul trăirilor eului liric, dar şi prin tehnica repetării temelor şi simbolurilor, prin cromatică, prin modul de
construcţie a cadrului, prin muzicalitatea interioară stridentă.
Viziunea poetului asupra lumii corespunde simbolismului, fiind caracterizată prin cenuşiul de plumb, elementul
cromatic dominant, acesta uniformizând elementele unui decor aflat în încremenire. Poetul apare într-un mediu fizic
tenebros, angoasant, care generează starea de oboseală fizică şi psihică, în condiţiile unei agitaţii inutile a fiinţei de a
evada. Atmosfera corespunde celei descrise ca fiind caracteristică operei bacoviene de către Eugen Lovinescu: atmosferă
dezolantă ,,de toamne reci, cu ploi putrede, cu arbori cangrenaţi, limitat in peisajul de mahala de oraş provincial, plasat
intre cimitir si abator.” Rezultatul este un cadru exterior pustiu şi ostil în care poetul se simte un damnat iremediabil.
Tema poeziei o constituie condiţia poetului într-o societate lipsită de aspiraţii şi artificială. I se adauga şi tema
morţii. Lumea ostilă şi stranie, conturată de câteva pete de culoare este proiecţia universului interior, de un tragism
asumat cu luciditate. Temelor li se adaugă motive puternic sugestive: plumbul, cavoul, sicriul, florile.
Titlul este un simbol central care susţine apartenenţa la acest curent. Plumbul are în poezie utilizare simbolic-
funerară prin cenuşiul său, prin greutate, apăsare şi chiar prin caracterul toxic. Culoarea sa sugerează monotonia
existenţei umane, lipsa idealurilor, artificialitatea, greutatea metalului descrie starea de apăsare şi de claustrare pe care
poetul o resimte trăind în această societate, caracterul toxic transmite angoasa poetului, iar caracterul izolator al plumbului
punctează lipsa totală a comunicării, egoismul şi închiderea celor din jur. Din punct de vedere fonetic, titlul are conotaţii
la fel de sumbre: cuvântul este alcătuit din patru consoane, dintre care două sunt dure şi o vocală semiînchisă, toate creând
senzaţia de sufocare într-o lume îngustă, lipsită de căldură sufletească. Repetarea simbolului în poziţii cheie în cele două
strofe creează intensitatea unei obsesii: plumb, sicrie de plumb, flori de plumb, coroanele de plumb, amorul meu de
plumb, aripile de plumb şi accentuează starea de angoasă şi sentimentul aneantizării.
Lirismul poeziei este subiectiv şi este redat la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii: persoana întâi a verbelor -
„stam", „am început", persoana I a adjectivului posesiv „(amorul) meu".
Structural, poezia Plumb este construită pe principiul simetriei între planul exterior şi interior. Textul este compus
din două catrene construite pe baza cuvântului „plumb”, care este reluat în şase din cele opt versuri ale poeziei. Cele două
strofe/ secvenţe poetice corespund celor două planuri ale realităţii: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de cimitir
şi de cavou şi realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii, a cărui invocare se face cu disperare,
fiind şi el condiţionat de natura mediului.
Strofa I surprinde elemente ale cadrului spaţial închis, apăsător, sufocant, în care eul poetic se simte claustrat.
Societatea este văzută ca un imens cimitir, în care moartea sufletească, afectivă, a împietrit totul. Starea predominantă este
cea de somn, de lipsă a conştienţei, viaţa fiind consumată doar prin prezenţă, nu trăită din plin. Adverbul cu rol de epitet,
„adânc” subliniază această idee şi dă impresia că starea aceasta de fapt este veşnică. Simbolul sicriului sugerează lumea
îngustă a oamenilor, fiecare dintre ei trăind în spaţiul său limitat. Lipsa de comunicare şi afectivitate, egoismul, absenţa
idealurilor şi a aspiraţiilor, complacerea în această stare, toate sunt transmise prin intermediul acestui simbol. Elementele
decorului funerar, „flori de plumb", „vestmântul funerar", „coroanele de plumb", sunt inevitabil atinse de răceala
societăţii, tot ceea ce ar putea fi delicat, colorat, frumos, atât în planul natural, cât şi în cel obiectual fiind anulat de
artificialitatea acesteia, căci mediul înconjurător a căpătat greutatea apăsătoare a plumbului. Cavoul simbolizează
universul interior, lumea poetului neatinsă încă de plumb. Este un spaţiu mai vast, cu deschidere spre ceilalţi, în dorinţa
stabilirii unei legături, a comunicării. Nu este singura diferenţă dintre poet şi societate: starea sa este de conştienţă, realizând
solitudinea în care trăieşte. Dominantă este angoasa, dedusă din descrierea spaţiului funerar, iar cadrul temporal nu este precizat,
atmosfera macabră oferind sugestia nocturnului.
Repetarea epitetului „de plumb" are multiple sugestii (cromatică, fizică - de apăsare), insistând asupra existenţei
mohorâte, anoste, lipsite de transcendenţă sau de posibilitatea înălţării. Casa-cavou, spaţiu al morţii, devine ultim refugiu
al fiinţei, întreg decorul poeziei este de o monotonă artificialitate, graţie câmpului semantic funerar. Lumea naturală în
manifestările ei de gingăşie şi frumuseţe - florile, este şi ea marcată de împietrire. Vântul este singurul element care
sugerează mişcarea, însă produce efecte reci, ale morţii şi o reacţie de agasare din partea poetului: „şi scârţâiau coroanele
de plumb".
Cromatica este şi ea monotonă, cenuşiul fiind singura nuanţă, sugerată de culoarea metalului. Culoarea pe care florile
ar fi putut-o introduce în peisaj este anulată de mineralizarea acestora, de intrarea lor în uniformitatea de plumb a lumii.
Stofa a II-a debutează sub semnul tragicului existenţial, generat de dispariţia/ moartea afectivităţii: „Dormea întors
amorul meu de plumb". Paralelismul flori de plumb - amor de plumb este o tehnică prin care se sugerează identitatea între
lumea exterioară (florile) şi lumea interioară (amorul). Cuvântul „întors" constituie misterul poeziei, sugerând despărţirea,
înstrăinarea prin întoarcerea sufletului cu faţa spre apus, spre moarte. Eul liric îşi priveşte sentimentul ca spectator, iar
„aripile de plumb" presupun un zbor în jos, cădere surdă şi grea, moartea. De aici efortul disperat de salvare (încercarea de
a iubi din nou) care este iluzoriu: „Şi-a început să-l strig." Următorul vers aruncă în neant încercarea de salvare: stam
singur lângă mort... şi era frig... Stam şi era, două verbe la imperfect, aduc din nou în prim-plan eul liric şi lumea
exterioară, uniţi prin disperare: singur - frig. Ca şi în prima strofă, apar elemente ale naturii primordiale, florile şi frigul,
care simbolizează însă degradarea materiei. Starea de solitudine a eului liric este sugerată de repetarea sintagmei „stam
singur", care alături de celelalte simboluri accentuează senzaţia de pustietate sufletească. Astfel, înstrăinarea, împietrirea,
izolarea, solitudinea, privirea în sine ca într-un străin se circumscriu esteticii simboliste.
Sentimentele înstrăinării şi angoasei sunt sugerate, într-o manieră tipic simbolistă, prin folosirea unor tehnici specifice
la toate nivelurile expresivităţii.
La nivelul fonetic, cuvântul plumb cuprinde o vocală închisă de câte două consoane „grele", ceea ce sugerează o
închidere a spaţiului vital. In restul poeziei predomină vocalele o, i, u, dând sentimentul golului existenţial, al absenţei, al
vidului lăuntric. Sonorităţile lugubre sunt obţinute prin aglomerarea consoanelor dure: b, p, m, n, s, ş, t, ţ. Muzicalitatea
interioară mizează pe stridenţe, sugerate de două imagini auditive: scărţăiau coroanele de plumb, respectiv am început
să-l strig. Relaţia de simetrie este asigurată şi de paralelismul sintactic dintre versurile celor două catrene: Dormeau
adânc/ Dormea întors; stam singur/ stam singur; şi scârţâiau/ şi-i atârnau. Legătura de substanţă între cele două catrene,
respectiv între cele două planuri, o asigură laitmotivul plumbului.
In ceea ce priveşte prozodia, Plumb are o construcţie riguroasă, care sugerează prezenţa morţii, prin închiderea
versurilor cu rimă îmbrăţişată, măsură fixă de 10 silabe, iambul alternând cu amfibrahul.
La nivel morfologic, se remarcă prezenţa verbelor, în marea lor majoritate statice. Timpul imperfect desemnează tre -
cutul nedeterminat, permanenţa unei stări de angoasă: dormeau, stăm, era, scărţâiau, dormea, atârnau. Verbele statice la
imperfect sunt aşezate cu precădere la început de vers, iar acelor verbe cărora nu le este atestată staticitatea în dicţionar, li
se reduce intensitatea mişcării. Cele două verbe, la perfect compus - am început şi, respectiv, la conjunctiv - să strig,
sugerează disperarea poetului atunci când conştientizează că eşecul iremediabil al iubirii în încercarea de a se salva astfel.
Verbul a fi, impersonal, apare în două versuri simetrice sintactic, care trasează coordonatele cadrului exterior: era
vânt, era frig, sugerând că această realitate, care duce la disoluţia materiei şi a eului poetic, este eternă. Aceleşi verb cu
sens existenţial este eliptic în versul al treilea din prima strofă: „Şi flori de plumb şi funerar vestmânt", conturând
imaginea statică şi sugerând o imagine impresionistă.
Adverbul „adânc" aşezat lângă verbul „dormeau" sugerează somnul veşnic, moartea. Apropierea dintre somn şi
moarte este clasică, atât datorită nemişcării pe care ambele stări o presupun, cât şi faptului că ambele constituie o rupere
de lumea reală, dar aici sugerează o stare specific simbolistă, de înstrăinare profundă.
La nivel sintactic, textul este structurat pe o serie de propoziţii principale, independente, coordonate prin juxtapunere
sau copulativ, realizând un enunţ simplu şi clar, dar cu atât mai halucinant. De asemenea, se remarcă topica inversă, cu
subiectul postpus: „Dormeau adânc sicriele de plumb"; „Dormea întors amorul", pentru a pune accent pe starea sugerată
de verbul predicat şi pentru a accentua corespondenţa între cele două planuri.
Repetarea conjucţiei copulative ,şi" realizează suprapunerea de imagini pentru a reda aceeaşi stare şi trăirea obsedantă
a acesteia, realizând, în acelaşi timp, şi o figură de stil, un polisindeton.
La nivel lexico-semantic, se observă două fenomene expresive: repetarea aceloraşi cuvinte, având ca efect monotonia
şi prezenţa cuvintelor din câmpul semantic al morţii: sicriu, cavou, funerar, coroană, mort, care descrie ipostaza de
însingurat a eului, înconjurat de semnele morţii. Aceleaşi cuvinte folosite neobişnuit pentru sugerarea iubirii au efect
funebru: nici măcar ea nu este salvatoare, ci stă sub semnul absenţei împărtăşirii şi a comunicării, de aici şi stri gătul
disperat, al unei fiinţe care îşi exteriorizează groaza paroxistică.
La nivel stilistic, se remarcă prezenţa simbolului central plumb, asociat metaforelor: „flori de plumb", „coroanele de
plumb", „aripile de plumb" utilizate pentru a sugera tragismul tipic omului modern, pentru care a fi devine o formă de
suferinţă într-un spaţiu al dezagregării continue, din care evadarea este mereu eşuată, fiinţa însingurată revenind mereu în
acelaşi punct mort, într-o lume în care plumbul încremeneşte totul, de la sentimente şi comunicarea cu ceilalţi, până la
cadrul natural din jur.
În concluzie, prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului şi a corespondenţelor, prin zugrăvirea
stărilor sufleteşti de angoasă, de spleen, poezia „Plumb” se încadrează în estetica simbolistă şi susţine originalitatea
poetului considerat de Nicolae Manolescu „singurul poet român care a coborât în infern”.

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Şi flori de plumb şi funerar veşmânt -

Stam singur în cavou ... şi era vânt ...

Şi scârţâiau coroanele de plumb.


Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig -

Stam singur lângă mort ... şi era frig ...

Şi-i atârnau aripile de plumb.

S-ar putea să vă placă și