PARTICULARITĂȚI ale unui text poetic aparținând lui Tudor Arghezi

(Flori de mucegai) 
  Poezia "Flori de mucigai" deschide volumul omonim apărut în 1931,
rezultat al experienței carcerale a scriitorului, și oferă o impresionantă definiție
a artei argheziene, în concepția căruia datoria unui artist adevărat este de a
crea în orice condiții.
   Din punct de vedere estetic, Arghezi aparține modernismului eclectic,
rezultat din amestecarea opțiunilor ideologice tradiționale cu unele moderne.
O primă trăsătură modernistă regăsită în poezia Flori de mucigai este
cultivarea esteticii urâtului prin tematizarea acesteia, ceea ce impune
imaginea creatorului demonic a cărui artă este un semn al ereziei. În viziunea
lui Arghezi, frumosul artistic își poate avea rădăcinile în urât, în categoriile
negative (Hugo Friedrich), așa cum poezia poate fi creată în condiții
nefavorabile: pe întuneric, în singurătate.
 
   Titlul poeziei ilustrează viziunea modernistă asupra lumii, influențată de
categoriile negative: alcătuit dintr-un oximoron, surprinde, în manieră
metaforică, această formă de estetizare, poetul asociind substantivul flori care
sugerează frumosul, viaţa, natura, cu substantivul mucigai, exponent al
degradării, titlul având funcția unei metafore inovatoare ce exprimă destinul
stihurilor de a ajunge flori, dar trecând mai întâi prin filtrul banalului. De
sorginte modernistă este și îndepărtarea de la convențiile prozodiei clasice.
Deși nu renunță la rimă, Arghezi apelează la versuri inegale ca măsură,
variind între 6 și 17 silabe, și la organizarea strofică ce nu mai amintește de
versificația tradițională: prima strofă este alcătuită din 16 versuri, în timp ce
ultima este un catren. Nu în ultimul rând, limbajul poetic, caracterizat prin
expresivitate, sugestie și plasticitate, este specific liricii moderniste.
  Simplitatea cuvintelor folosite de Arghezi, majoritatea aparținând
vocabularului fundamental (unghia, tencuială, singurătate, leul etc.), este doar
aparentă, ele resemantizându-se, încărcându-se cu sensuri noi. Limbajul
nepoetic, elementele lexicale regionale: părete, firidă sau arhaice, stihuri,
dezvăluie faptul că Arghezi aplică principiul modern de suveranitate
contextuală față de amănuntul stilistic și de dezinhibiție lexicală.
 
  Artă poetica modernistă, "Flori de mucigai" are ca temă creația, iar
viziunea despre lume a lui Arghezi este influențată de modernism și de
principiile esteticii urâtului. Relevantă atât pentru temă, cât și pentru viziunea
artistică argheziana este ideea poetica dezvoltata în a doua secvență, aceea
că poezia modernă, stihurile de acum, marchează ruptura de tradiție: sunt
stihuri de groapă, caracterizându-se în egală măsură prin atemporalitate
(stihuri fără an), fiind rezultatul dorinței de cunoaștere, de exprimare (sete de
apă) și de combustie creatoare, trăire intensă ce presupune regenerare
artistică, foame de scrum. Atributele stihurilor sunt însă simboluri ale
negativizării creației – fără an, de groapă, de scrum, sugerând ineditul
formulei lirice abordate. Cea de-a treia secvență concentrează ideea că poetul
damnat trăiește neputința de a mai crea în manieră tradițională, cu unghia
îngerească, metaforă pentru inspirația poetică de natură divină pe care poetul
încearcă să o recupereze, însă ostilitatea mediului face imposibil acest lucru:
Când mi s-a tocit unghia îngerească/Am lăsat-o să crească/Și nu a mai
crescut. Versul Sau nu o mai am cunoscut dezvăluie asumarea identitară a
poetului demonizat, perturbarea topicii prezentă în cadrul acestuia fiind o
constantă a poeziei moderne.
 
   Relația de simetrie dintre incipitul și finalul poeziei este relevantă pentru
viziunea argheziană asupra creație, dezvoltată în text. Secvența inițială se
centrează pe verbul a scrie și surprinde circumstanțele creației. Primul cuvânt
din incipit este un complement direct exprimat prin pronume personal, ceea ce
creează ambiguitate: Le-am scris cu unghia pe tencuiala, înlocuind de fapt
simbolul central al poeziei, stihurile, prezent în secvența următoare. În
viziunea lui Arghezi, poezia modernă se naște în condiții neprielnice; atât
locul, pe tencuială, pe un părete de firidă goală, cât și instrumentul, cu unghia,
subliniază ideea efortului creator, mai ales că actul artistic stă sub semnul
claustrării și a lipsei ajutorului divin: Pe întuneric, în singurătate/ Cu puterile
neajutate/Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/Ce au lucrat împrejurul lui
Luca, lui Marcu și lui Ioan. Enumerațiile fac trimitere atât prin cele trei animale
simbolice, regăsite în bestiarul biblic, cât si prin numele celor trei evangheliști,
spre domeniul religiosului, în timp ce reluarea adverbului nici atrage atenția
asupra faptului ca poezia moderna nu e rezultatul harului divin, ci al dorinței
omului de a crea. Finalul reia această idee reliefând și suferința și efortul
presupuse de orice act creator: mă durea mâna, m-am silit să scriu cu
unghiile de la mâna stângă. Atunci când nevoia de poezie este autentică și se
naște din dorința de a crea, se poate scrie și într-o manieră nouă: cu unghiile
de la mâna stângă. Prin verbul m-am silit și prin imaginea conturată, finalul
induce atitudinea de revoltă a creatorului, specifică liricii moderne. Deși
puține, figurile semantice valorificate de Arghezi au rol important în construcția
poeziei.
   Cele două metafore: unghia îngerească și unghiile de la mâna stângă sunt
plasate în opoziție și sugerează divinitatea și demonicul, tradiționalul și
modernul, două forme antitetice de manifestare a lirismului. Sintagma firida
goală, dincolo de rolul de a contura imaginea unui spațiu închis și limitat, ostil
poetului, exprimă metaforic ieșirea din spațiul tradițional al creației, în timp ce
comparația din final: mă durea mâna ca o ghiară neputincioasă să se strângă
surprinde suferința poetului damnat și motivul ereziei artistice.
   Considerată o veritabilă artă poetică modernistă Flori de mucigai,
rămâne una dintre creațiile reprezentative ale lui Tudor Arghezi, poetul care a
impus în lirica româneasca estetica urâtului.