Testament

Tudor Arghezi

Modernismul este curentul literar, manifestat cu predilecție, în perioada interbelică, ale cărui trăsături sunt
teoretizate de E. Lovinescu și promovate, în special, prin intermediul cenaclului și al revistei Sburătorul. În perioada
interbelică, poezia românească s-a confruntat cu o dublă criză: una intrinsecă – cea a limbajului exploatat la maximum de
Eminescu – și una extrinsecă – a comunicării artistice determinate de tragedia Primului Război Mondial. Se construiește o
poezie nouă, explorând noi zone ale emoției artistice și noi spații ale limbii, "anexând" poeziei arii lexicale considerate
până atunci apoetice. Blaga își construiește viziunea poetică pe metafora revelatorie, Tudor Arghezi pe construcții
oximoronice, iar Ion Barbu pe metonimie.
Tudor Arghezi a afirmat "programatic" estetica urâtului în poemul "Testament" ("Din bube, mucegaiuri și
noroi/Iscat-am frumuseți și prețuri noi"), dar a justificat cu texte revelatoare în volumul "Flori de mucigai".
Titlul, la nivel stilistic, se validează ca un oximoron, care pare a copia modelul baudelairian din " Les fleurs du
mal". Arghezi asociază un lexem din sfera frumosului – "flori" – cu unul din cea opusă –"mucegai". Florile sugerează
prospețimea, varietatea formelor și culorilor din Universul natural vegetal. Prin sensul denotativ al sintagmei, Arghezi
ancorează imaginarul poetic în sfera spațiului închis, neted, specific închisorilor, propice "florilor de mucegai", pete de
culoare în cadrul unui univers tern, mohorât, dezolant. Substratul antropologic ne determină să încadrăm această poezie în
categoria poeziilor manifest. De fapt, poezia traduce, prin simboluri artistice, atmosfera sumbră a închisorii Văcărești în
care poetul a stat.
Prezența eului liric marcat textual prin verbe la pers. I singular ("am scris", "am silit") și forme pronominale de
pers. I ("mă", "m-" ) pune în evidență lirismul subiectiv exprimat.
Textul liric este alcătuit din două strofe asimetrice, prima fiind "polimorfă", iar a doua un catren. Deși evocă
atmosfera detenției, a revoltei și a suferinței umane, datorate condamnării nedrepte, poemul arghezian se referă la truda
creației.
Primele versuri ("Le-am scris cu unghia pe tencuială/ Pe un perete de firidă goală") trimit spre dubla scriitură:
aceea exorcizatoare a inscripțiilor schivnicului în chilia goală și aceea invocatoare a demonilor solitudinii. Aceasta din
urmă tutelează întregul volum. Este în toate aceste ipostaze ale inscripției "cu unghia" și, desigur, în aceea a artei
argheziene, o ostentativă înlocuire a artei poetului ce sapă în arama nepieritoare cu o artă ce se mulțumește să zgârie
tencuiala. Poetul florilor de mucigai a ajuns la zid, la peretele de firidă care închide și dincolo de care nu sunt decât
nimicul și tenebrele. Renunțarea la "har" e remarcată chiar de la început, hăurile imaginarului său nu le absorb.
Ca și alții, căutând pe Dumnezeu, a întâlnit Diavolul în calea lui. Pierzând "unghia îngerească", metaforă pentru
inspirația poetică de natură divină pe care poetul încearcă să o recupereze, a lăsat să-i crească o unghie demonică, "de la
mâna stângă". Cu aceasta va scrie "pe întuneric" și "în singurătate". De fapt, epitetul "firidă goală", enumerațiile
substantivale ("pe tencuială", "pe perete", "pe întuneric", "în singurătate") sugerează ambianța nefavorabilă actului poetic
și generează impresia de captivitate a spiritului, lipsa grației divine. Cel lăsat în întuneric nu are nicio consolare, niciun
animal mistic inspirator. El nu se mai posedă, e posedat, e pradă demoniei: "le-am scris [...] Cu puterile neajutate/ Nici de
taurul, nici de leul, nici de vulturul". Enumerația aceasta desemnează secunzii celor trei evangheliști: Luca, Marcu și
Ioan. Pe aceștia, iconografia creștină îi înfățișează împreună cu respectivele simboluri semnificând: jertfa (taurul), puterea
și tăria bărbătească (leul) și imaginea Sfântului Duh (vulturul). Nu este amintit Matei, al cărui simbol este îngerul.
Își numește versurile "stihuri fără an", "stihuri de groapă". Poezia iese din temporalitate, se proiectează într-un gol
ambiguu. Sintagma "stihuri fără an" semnifică lupta poetului cu timpul, o constantă a liricii argheziene. Ca și tânguirea
folclorică ce se naște dintr-o jale cosmică, apropierea de moarte, acel lamento existențial, e sugerat de o altă sintagmă -
"stihuri de groapă". Bocetul e o cântare a morții, iar aici ne aflăm tot timpul în prezența morții. Moartea este cea care a
încremenit timpul și spațiul. Aceste stihuri de "sete de apă", "de foame de scrum" se mulează pe golurile existențiale, pe
dorințele neîmplinite, pe viața netrăită. S-a spus că prin aceste cuvinte e redată estetica urâtului. Așadar, poezia lipsei, a
setei, a foamei de a fi este "Flori de mucigai".
Nimic nu rodește, decât un rod negativ, monstruos. Unghia îngerească "s-a tocit", nu a mai crescut. Ultimul vers
"Sau nu o mai am cunoscut" conține o perturbare topică, semn al modernității
A două strofă, un catren, propune imaginea unui univers exterior, la fel de ostil ca și celălalt. Spațiul interior și
spațiul exterior se află în consonanță: "Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară..". Verbele la imperfect ("îndura",
"era") transmit ideea continuității stării de dizgrație a eului liric, percepută dureros. Mână, motiv central al textului poetic,
prin semnificații, devine simbolul actului creator și al destinului artistului. Din pricina privațiunilor îndurate, " unghia
cerească" s-a transformat într-o gheară. Verbul "m-am silit" introduce ideea de revoltă, atitudine specifică poeziei
moderne și relevă încrederea în forțele proprii. Poetul va continua să scrie în ciuda oricăror adversități ale sorții cu unghia
"de la mâna stângă". Această sintagmă simbol anunță noua formulă literară: dacă până la el s-a scris cu "mâna dreaptă",
adică frumos, de acum poetul va scrie cu "mâna stângă " valorificând estetica urâtului.
La nivel morfologic, Arghezi folosește substantive ce conturează imaginea unui spațiu închis: firidă, întuneric,
singurătate. Lexemele din câmpul semantic al privațiunii: "de sete, de foame de scrum", validează ideea experienței
detenției ca o anticameră a morții.
În opinia mea, toată această ficțiune a neputinței, a nesilinței, a modificării mâinilor este dovadă că poezia e a unui
poet condamnat. "Flori de mucigai" e o "poezie a condamnării la poezie". Prizonier la propriu și la figurat, Arghezi
învață pe viu că "somnul rațiunii naște monștri", în accepția lui Goya. Ca ʺoperator de limbajʺ, el este un ʺpoeta artifexʺ
(artizan) sau un ʺpoeta faberʺ (făurar) al cărui geniu preschimbă tot ce atinge ʺîn aur liricʺ (P. Constantinescu).