Tema și viziunea - Flori de mucegai

de Tudor Arghezi

George Călinescu afirmă despre Tudor Arghezi că: “Florile de mucigai sunt opera de rafinament, de
subtilitate artistică [...]. Cititorul necultivat în sens artistic le consideră ulgare, deși varietatea și savoarea sunt
însușirile lor ca și ale operei lui Rabelais.”

Modernismul este o tendință generală care se manifestă în literatura și arta universală, începând cu a
doua jumătate a secolului al XIX-lea și până după cel de-al Doilea Război Mondial, când va fi continuată de
postmodernism.

Această orientare artistică promovează înnoirea literaturii prin desprinderea de trecut și crearea unei
modalități inovatoare de exprimare. În ceea ce privește poezia, sunt creeate următoarele deziderate: crearea
unui lirism subiectiv ca expresie a profunzimilor sufletești și înlăturarea totală a obiectivității, ambiguitatea
limbajului evidențiată prin noutatea metaforei revelatorii și plasticizante, intelectualizarea emoției, înnoirea
prozodiei (versul liber și ingabamentul).

În teoria literaturii, la noi, este folosit la începutul secolului al XX-lea în “Istoria literaturii române
contemporane” de către E. Lovinescu. Aceste distinge “modernismul teoretic” de “modernismul de avangarda
și experimental”.

Din punct de vedere estetic, Arghezi aparține modernismului eclectic, rezultat din îmbinarea opțiunilor
ideologice tradiționale cu unele moderne. O primă trăsătură modernistă regăsită în poezia Flori de mucigai
este cultivarea esteticii uratului prin tematizarea acesteia. În viziunea lui Arghezi, frumosul artistic își poate
avea rădăcinile în urât, în categoriile negative, așa cum poezia poate fi creată în condiții nefavorabile: pe
întuneric, în singurătate. O altă trăsătură modernistă relevantă pentru textul suport este bazarea poeziei Flori
de mucegai pe metafore, de aceea poeziile moderniste sunt numite “poeziile metaforei”; metafora este
constituită din alăturări șocante, aparent incompatibile (ex: “unghia îngerească”), care duc la transfigurarea
realului.

—--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Tema poeziei “Flori de mucigai” de Tudor Arghezi exprimă efortul creator al artistului pentru un produs
spiritual și consecințele pe care le are acesta asupra stărilor interioare ale eului poetic, chinuit de frământări și
tulburări interioare. Versurile nu mai sunt produsul unei revelații, al harului divin, ci al neliniștii artistice și al
setei creatoare.

Prima secvență semnificativă pentru tema operei este ilustrată în prima secvență lirică, ce sugerează
dorinta devoratoare a artistului de a se exprima în versuri, fiind dominate de setea de comunicare cu
lumea.Ipostaza eului liric actualizează condiția izolatului condamnat să-și transpună atra într-un mod total
neprielnic. Poetul, într-o solitudine impusă, și lipsindu-i uneltele de scris încearcă să zgârie “cu unghia / Pe un
perete de firidă goală / Pe întuneric” versurile născute din nevoia comunicării. Încă din primul vers, arta scrierii
este văzută ca un efort dureros, un chin, iar tencuiala aspră a “peretelui de firidă goală”, întunericul și
singurătatea reprezintă metafore ale neputinței. Condițiile vitrege de viață îi seacă forța creatoare “Cu puterile
neajutate / Nici de taurul / Nici de leul / Nici de vulturul / Care au lucrat împrejurul / Lui Luca, lui Marcu, lui
Ioan”. Enumerarea prin negație a elementelor fabuloase ale evangheliștilor creează o imagine sugestică a
privind starea de deprimare a poetului nefericit în absența creației, în raport direct cu scrierile religioase a
căror esență este Absolutul. Versurile sunt săpate în sufletul poetului, sunt “ stihuri fără an” ce nu pot fi
exprimate în viața reală, dar sunt profund simțite de sensibilitatea artistului: “Stihuri de groapă / De sete de apă
/ De foame de scrum”. Harul poetic “unghia îngerească”, este tocit de efort, nu-i mai permite poetului
revelația, deoarece “nu a mai crescut”, sau altfel spus, nu se mai poate regăsi în sine, nu se mai percepe ca
un creator de valori spirituale: “Sau nu o mai am cunoscut”.

A doua secvență relevantă pentru tema operei este cea din ultima secvență lirică care amplifică
deznădejdea lui Arghezi și este simbolizată de atmosfera sumbră “e întuneric”, iar ploaia se aude “departe
afară”, ceea ce provoacă poetului o durere profundă “ca o gheară” din cauza neputinței totale de a se exprima.
Nevoia de comunicare a poetului cu lumea, setea de a-și dezvălui trăirile îl silesc să scrie “cu unghiile de la
mâna stângă”. Închisoarea este pentru Arghezi un fel de bolgie a Infernului lui Dante, însă, în acest cadru al
ororilor, frumosul nu este absent. Răul, urâtul sunt numai conjuncturi ale destinului, cărora omul le opune
aspirația spre frumos, care poate fi regăsit, în vis sau în speranța împlinirii. Verbele la imperfect (“mă durea”,
“era întuneric”, “bătea”) transmit ideea continuității stării sufletești, a durerii și a solitudinii. Deși lumea pare
învinsă de întuneric, nevoia artistului de a creea este de nestăpânit, chiar dacă arta îi duce nefericire.

—--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care șochează prin expresivitatea fascinantă,
cuvinte “urâte”, al căror sens capătă noi valori. De pildă, cuvântul “mucegai” este un regionalism cu aspect
arhaic, dar aici are sensul profund al degradării morale, al descompunerii spirituale, cu trimitere sugestivă
către om, deoarece el însoțește cuvântul “flori” care poate semnifica viața, lumea. Arghezi utilizează cuvinte
din limbajul popular ori arhaisme, ca “firidă”, “stihuri”, din vocabularul religios, cum sunt numele celor 3
evangheliști (Luca, Marcu și Ioan) pentru a sugera atemporalitatea stărilor sufletești de tristețe, dezamăgire și
deprimare ale poetului.

Titlul poeziei “Flori de mucigai” este un oximoron în care florile sugerează frumusețea, puritatea,
lumea, viața, iar mucegaiul semnifică urâtul, răul, descompunerea, întunericul și moartea. Oximoronul creează
o imagine contradictorie a lumii, în care viața oamenilor este supusă reprimărilor, restricțiilor rigide.

FIgurile de stil sporesc expresivitatea textului și plasticizează starea sufletească pe care o transmite
poetul. Se remarcă epitete (“stihuri de groapă / de sete de apă / de foame de scrum”), enumerația (“nici de
taurul / nici de leul / nici de vulturul”), comparația (“mă durea mâna ca o gheară” ), metafora (“unghia
îngerească”, “flori de mucegai”). Metaforele argheziene potențează starea de disperare a omului claustrat, a
artistului care nu poate creea liber, fiind constrâns să-și reprime setea de comunicare. Neputința creatoare a
artistului este sugestiv relevată prin metafora “cu puterile neajutate”, deși poetul avea resurse profunde.
Lumea închisorii poartă în ea stigmatele răului, care acționează negativ asupra naturii angelice a ființei umane,
tocește “unghia îngerească”, împiedicând-o astfel să se exprime.

La noutatea limbajului arghezian s-a referit Tudor Vianu, care afirma: “Renovarea liricii românești,
smulgerea de pe căile unde o fixase marea influență a poetului Luceafărului, este consecința cea mai
importantă produsă de afirmarea lui Arghezi încă din al doilea deceniu al sec XX”.

Bogăția stilistică, lexicul inedit fac din poezia “Flori de mucigai” un text original căruia critica literară
i-a recunoscut unanim valoarea. “Această operă se naște dintr-un aliaj surprinzător al sumbrului, terifiantului
cu al grotescului. Și-n această direcție, apropierea de Goya nu e fără temei. Realismul crunt al amănuntului
trece prin delectare vizionară în fantastic” ( Ovid Crohmălniceanu, “Literatura româna între cele 2 Războaie
Mondiale”)

—--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

În concluzie, poezia “Flori de mucigai” de Tudor Arghezi dezvoltă un ansamblu de trăsături care
compune viziunea despre lume și viață a autorului, impunând o nouă formulă estetică în literatura română și
ilustrând sensibilitatea de tip modernist despre creație, ca o suferință cumplită, un efort supraomenesc.