Tudor Arghezi,

Flori de mucigai

Volumul ”Flori de mucigai” este inspirat din experienţa trăită de Arghezi, între zidurile
închisorii Văcăreşti. Lumea pe care o cunoaște aici, e o lume decăzută, lipsită de speranţă. Ea şi-a
păstrat totuşi un strop de umanitate care o face să-şi dezvăluie o anume frumuseţe.
Poezia „Flori de mucigai” este o artă poetică modernă, având ca temă definirea condiţiei
existenţiale a creatorului. Arghezi, artistul modern, sugerează că forţa şi sensibilitatea cuprinzătoare a
artei (poeziei) poate reflecta orice, inclusiv lumea urâtă, degradată, a unei umanităţi decăzute.
Titlul poeziei, „Flori de mucigai”, dă și titlul volumului si se înscrie în „estetica urâtului”.
Titlul este, din punct de vedere stilistic, un oximoron.. „Florile” sugerează lumină, viaţă, armonie,
frumuseţe, pe când „mucegaiul” dă sugestia urâtului, a întunericului. „Florile de mucigai” simbolizează
astfel frumuseţea care poate fi descoperită chiar şi într-un mediu ostil.
Poezia cuprinde două strofe, inegale ca număr de versuri: prima strofă,  de 16 versuri, defineşte
condiţia artistului şi a operei sale, iar strofa a doua, un catren, raportează actul creator la realitatea lumii
în care trăieşte artistul.
Prima strofă aparţine planului eului creator şi al creaţiei, conturând, încă din incipit,
caracterul de artă poetică al textului. Câmpul semantic al creaţiei cuprinde termeni precum:
„am scris”, „stihuri”, „unghia îngerească” (metaforă sugerând inspiraţia divină), „să scriu”.
Inceputul confirmă lirismul subiectiv căruia îi aparţine poezia. Prezenţa eului liric este marcată prin
verbul la persoana I, „am scris”.
Încă din primul vers,  arta scrierii apare ca un efort dureros, ca un chin. „Stihurile” au fost scrise
„cu unghia pe tencuială”. Spaţiul creaţiei este unul ostil, rece, al claustrării: „Pe un părete de firidă
goală / Pe întuneric, în sigurătate”. „Păretele de firidă goală” este imaginea închisorii, a izolării, întreg
volumul „Flori de mucigai” fiind, de altfel, o expresie a imaginarului temniţei. „Întunericul” şi
„singurătatea” pot fi considerate şi metafore ale condiţiei umane, dar infățișează, mai ales, condiţia
artistului, accentuând ideea de tristeţe. În întuneric, inspiraţia divină, harul poetic dobândit, nu mai
există: „Când mi s-a tocit unghia îngerească/ Am lăsat-o să crească/ Şi nu a mai crescut-/ Sau nu o mai
am cunoscut”. 
A doua strofă conturează planul realităţii exterioare, dezvăluit încă din incipitul poeziei („un
părete de firidă goală”). Versul „Era întuneric. Ploaia bătea departe afară” descrie o lume  ostilă, în
acord cu starea sufletească a eului liric („în singurătate”, „cu puterile neajutate”, „mă durea mâna ca o
gheară/  Neputincioasă...”, „sete de apă”, „foame de scrum”). Verbele la imperfect („Era întuneric”,
„bătea”, „mă durea”) transmit ideea continuităţii stării sufleteşti, a singurătăţii, a durerii. Deşi lumea
pare învinsă de întuneric, nevoia poetului de a scrie este de nestăpânit: „Şi m-am silit să scriu cu
unghiile de la mâna stângă.” 
  Ultima strofă accentuază ideea enunţată la începutul poeziei, a suferinţei creatorului: „Şi mă
durea mâna ca o gheară/ Neputincioasă să se strângă.” Se conturează aici imaginea poetului damnat,
care nu poate renunţa la a scrie chiar dacă arta sa îi aduce nefericire.
Figurile de stil, relativ puţine, sporesc expresivitatea textului, plasticizează starea sufletească pe
care o transmite poetul. Se remarcă  epitetele (“stihuri de groapă,/ de sete de apă /şi de foame de
scrum”, “unghia îngerească”) metaforele „flori de mucigai”, „unghia îngerească”, enumeraţiile :
„nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul”, „lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”, comparaţia „mă durea
mâna ca o gheară / Neputincioasă să se strângă”.
Poezia „Flori de mucigai” dezvoltă un ansamblu de trăsături care compun viziunea despre lume
şi viaţă a lui Tudor Arghezi, impunând o nouă formulă estetică în literatura română şi ilustrând o
sensibilitate de tip modern. Creaţia apare ca o posibilitate de evadare a spiritului uman din spaţiul
material constrângător. Poezia argheziană devine astfel o confesiune  emoţionantă şi dureroasă despre
menirea artistului, despre felul în care arta este capabilă să transforme urâtul în valoare