1931

Flori de mucigai
Tudor Arghezi
Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu și lui Ioan.

Sunt stihuri fără an,

Stihuri de groapă,
De sete de apă
Și de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Și nu mi-a crescut
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară

Și mă durea mâna ca o ghiară,
Neputincioasă să se strângă
Și m-am silit să scriu
Cu unghiile de la mâna stângă.

Despre autor: Tudor Arghezi este unul dintre reprezentanții modernismului românesc, care
în perioada interbelică influențează lirica românească. Pornind de la spiritul epocii sale, acesta
creează un univers artistic ce impresionează prin varietate și inovație.

Introducere: Publicată în anul 1931 în volumul cu același nume, poezia ,,Flori de mucigai” este
inspirată din experiența trăită de Tudor Arghezi între zidurile închisorii Văcărești, unde acesta
fusese închis din motive politice timp de câteva luni. Ea și-a păstrat totuși o scânteie de
umanitate ce îi conferă o anumită frumusețe, Arghezi considerând că ,,pretutindeni și în toate
e poezie”.

Viziunea despre lume: Acea lume a sufletelor uitate și a păcatului, în care poetul se simte
claustrat, se transformă astfel din urât în frumosul artei, conturând viziunea despre lume a
autorului.

Încadrare: Poezia se încadrează în curentul modernist prin:

1) lirismul subiectiv
2) intelectualizarea emoției
3) metafore revelatorii
4) renunțarea la prozodia clasică
De asemenea, aceasta este o artă poetică deoarece autorul își exprimă concepția despre rolul
poetului și al creației.
Tema: Tema poeziei este condiția de damnat a poetului care își pierde virtuțile de creator în
spațiul închisorii, aceasta conturând în același timp tema creației.

Titlul: Titlul poeziei ,,Flori de mucigai” este un oximoron, amintind de ,,Florile răului” a lui
Charles Baudelaire. ,,Florile” reprezintă frumusețea, viața, lumina, pe când ,,mucigaiul” este
un simbol al urâtului, morții, degradării și întunericului. Astfel, cei doi termeni prezenți în titlu,
florile și mucegaiul, se construiesc pe baza principiului Yin și Yang, a contrastului dintre alb și
negru, lumină și întuneric. Oximoronul creează o imagine contradictorie a lumii, în care
valorile umane sunt degradate, simbolizând în același timp frumusețea care poate fi
descoperită chiar și într-un mediu ostil, al întunericului. Urâtul este astfel convertit în frumos,
așa cum florile cresc deasupra mucegaiului. În acest sens, titlul este reprezentativ pentru
estetica urâtului, specifică lui Arghezi.

Prozodie: Din punct de vedere prozodic, poezia respectă trăsăturile modernismului însă
Arghezi nu folosește tehnica ingambamentului. Textul liric este împărțit în două secvențe
poetice iar rima este împerecheată.

Secvențe: 1) Prima secvență poetică aparține realității interioare, eului creator și creației,
conturând încă din incipit caracterul de artă poetică al textului.

§ Incipitul ,,Le-am scris cu unghia pe tencuială”

este abrupt și ne introduce brusc într-un univers în care artistul se străduiește din
răsputeri să dea naștere ,,florilor de mucigai”, adică versurilor. Actul creației ni se
înfățișează diferit: eul liric scrijelește cu unghia pe tencuială stihurile, de aici reieșind
dorința și setea acestuia de comunicare. Secvența debutează astfel cu ideea imposibilității
eului de a comunica cu exteriorul, creatorului lipsindu-i cele necesare scrisului.

§ Peretele ,,de firidă goală”

conturează imaginea închisorii, a izolării

§ Întunericul și singurătatea
sunt metafore ale condiției umane care pun accentul pe condiția artistului în raport cu
divinitatea, poezia căpătând caracter religios. Spațiul în care el se simte claustrat poate fi
înțeles ca celula deținutului sau chilia călugărului, dacă luăm în considerare experiențele
biografice ale poetului.

§ versul ,,cu puterile neajutate”

semnifică părăsirea de către divinitate a celui care caută. Poetul pare a spune că poezia
este și ea un alt Testament, o mărturisire a aflării lui Dumnezeu, de unul singur, nu precum
evangheliștii lângă care au lucrat ,,taurul”, ,,leul” și ,,vulturul”. Astfel, scrierea pe perete
capătă sensul unei încercări de a străpunge o barieră, o limită, dincolo de care este posibil
să se ascundă sensul, creația devenind singura metodă de evadare.
§ secvența ,,stihuri fără an”
subliniază ideea că versurile nu aparțin timpului omenesc, creația fiind una atemporală,
eternă. De asemenea, aceasta evidențiază viziunea argheziană de transfigurare estetică a
realității.

§ metafora ,,stihuri de groapă”

sugerează moartea ca parte integrantă a existenței, prevestind-o în același timp. Moartea
este singura speranță a celor închiși de a-și recăpăta ,,libertatea” deși, paradoxal, dorința
de viață este mai accentuată ca oricând. Menirea artistului este de a descrie lumea
marginală, a suferinței, uitată de societate și aruncată în tenebre.

§ Astfel, setea și foamea

depășesc nevoile biologice, ele exprimând dorința de cunoaștere și aspirația spre absolut.

§ metafora ,,unghia îngerească”

reprezintă inspirația divină care s-a ,,tocit”, adică epuizat. Deși lasă inspirația să crească,
aceasta pare să se fi retras din ființa sa, afectată și ea de acest moment al încarcerării:
,,Am lăsat-o să crească / Și nu mi-a crescut”.

2) A doua secvență poetică reprezintă planul realității exterioare în concordanță cu spațiul

celulei / chiliei în care se află eul liric: ,,Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară”

§ Versul ,,Și mă durea mâna ca o ghiară”

evidențiază suferința creatorului ce se extinde, părăsind lumea sa lăuntrică și afectându-l
în plan exterior, fizic.

§ Astfel, verbele la imperfect ,,era”, ,,bătea”, ,,mă durea”

surprind ideea continuității stării sufletești.

§ Lumea pare învinsă de întuneric, nevoia poetului de a crea fiind de nestăpânit, motiv
pentru care el scrie ,,cu unghiile de la mâna stângă”.
În simbolistica străveche, mâna stângă era asociată cu forțele demonice, în opoziție totală
cu puterea divină. Astfel, poetul este condamnat la poezie, el scriindu-și opera cu orice
preț. Închisoarea este pentru Arghezi un fel de bolgie a Infernului lui Dante, însă în acest
cadru al ororilor, frumosul nu este absent, Arghezi reușind să transforme urâtul în valoare
estetică.

Concluzie: În lumina celor arătate, poezia ,,Flori de mucigai” este o artă poetică modernistă,
Arghezi fiind poetul ce știe ca nimeni altul să scrie ,,pe dedesubt”, să scrie clădind, căci
,,fiecare scriitor este un constructor de cuvinte”, după spusele sale.