Comentariu literar

Flori de mucigai
De Tudor Arghezi

Tudor Arghezi reprezintă strălucit direcția modernistă a

poeziei noastre interbelice, alături de Lucian Blaga și Ion
Barbu. Critica literară îl raportează însă la Mihai Eminescu,
datorită profunzimii sale: „De la Mihai Eminescu încoace,
lirica românească nu a cunoscut o valoare mai de seamă,
marcată de o originalitate mai puternică decât opera lui Tudor
Arghezi” (Tudor Vianu).
Formula estetică ilustrează un cult al poeziei: „Poezia e în
individ, versurile sunt pe hârtie” și o tendință de a revalorifica
limbajul comun: „Toată viața mi-am dorit să fac o fabrică de
jucării și lipsindu-mi instalațiile m-am jucat cu ce era mai
ieftin în lume: materialul vagabond al cuvintelor date”.
Opera este întinsă, împărțită în: poezii („Cuvinte
potrivite”-1927, „Flori de mucigai”-1931, „Versuri de seară”,
„Stihuri pestrițe”), proză („Ochii Maicii Domnului”,
„Cimitirul buna-vestire”), tablete.
Deși este încadrat în direcția modernistă, Tudor Arghezi
nu poate fi subsumat niciunui curent. Critica literară se ocupă
mai mult de împărțirea tematică a operei sale, identificând 4
direcții: lirica filozofică, lirica socială, lirica erotică, lirica
universului mărunt.
Poezia filozofică argheziană se naște din singurătatea ca
ființă gânditoare a omului pe pământ: „ Tare sunt singur,
Doamne, și pieziș”.
Momentul de vârf al liricii meditative a poetului este dat
de ciclul „Psalmic” cuprinzând o serie de poeme intitulate
astfel răspândite în primele volume. La origine ele reprezentau
un cântec de laudă al divinității, dar la Arghezi sunt texte ce
ilustrează o căutare înfrigurată a divinității.
Nicolae Balotă (critic literar) crede că: „În <<Psalmi>>
esențială este refacerea insistentă a situațiilor arhelipale are
omului în fața divinului”, astfel poetul oscilează de la
sentimentul acut al părăsirii („Vreau să vorbești cu robul tău
mai des”), la căutarea înfrigurată („Ard către tine încet ca un
tăciune/ Te caut mut, te-nchipui, te gândesc”), la nevoia de
certitudine („Vreau să te pipăi și să urlu <<Este!>>”), la
comuniune („Seara stau cu Dumnezeu/ De vorbe-n cerdacul
meu”), ajungând până la revoltă („Cercasem eu cu arcul meu/
Să te răstorn pe tine, Dumnezeu).
O subtemă importantă este aceea a morții pe care poetul a
trăit-o în două ipostaze: spaima de neființă, de neant sau
mioritică a veșnicii treceri („De-a v-ați-ascunselea”).
O a doua temă a universului arghezian este cea a poeziei
sociale în care poetul se simte un exponent al colectivității:
„Din graiul lor îndemnuri pentru vite/ Eu am avut cuvinte
potrivite” („Testament”).
De asemena Tudor Arghezi scrie și poezie erotică, ce a
fost raportată la creația lui Mihai Eminescu datorită
profunzimii emoției. Elementul de noutate constă în ideea
amânăriii clipei de iubire: „Apropiată mie și totuși depărtată/
Logodnică de-a pururi, soție niciodată”.
O ultimă direcție tematică este cea a universului mărunt,
de care fusese fascinat și George Topârceanu; acesta se leagă
de paradisul pierdut al copilăriei: („Fă-te suflete copil/.../Ca să
poți să te mai bucuri”).
„Flori de mucigai” deschide volumul din 1931, fiind o
artă poetică. Conceptul de artă poetică aparține esteticii și se
referă la ideile unui scriitor asupra actului de creație sau
reflectă viziunea particulară asupra lumii. Acest tip de poezie
programatică apare încă de la poetul latin Horațiu (ars petica),
trece prin clasicism, la Baileau (art poetique) pentru a se
diversifica la începutul secolului XX.
Întregul volum este consecința lirică a perioadei de
detenție de aproape un an de la închisoarea Văcărești, din
motive politice. Unitar din punct de vedere tematic, ciclul
reunește poeme de o mare forță sugestivă în versuri care evocă
lumea stranie dezolantă și contradictorie a universului
carceral.
G. Călinescu avertizează: „Cititorul mai pu’in rafinat se
sperie de aceste poeme, considerându-le vulgare, neputând de
a le aprecia farmecul.
Tema poeziei este cea a închisorii, dar se intersectează și
cu tema universal argheziană a condiției poetului.
Titlul este un oximoron ce ilustrează elementul de
originalitate a liricii argheziene-conceptul de „estetica
urâtului”. Acesta fusese teoretizat de 1853 de E. Rosencarnz si
folosit în 1857 de Ch. Baudelaire în „Florile răului”. În esență
se referă la aspectele urâtului natural care prin forța artei pot
deveni surse ale frumosului. Ideea fusese enunțată de T.
Arghezi încă din poezia „Testament”: „Din bube , mucegaiuri
și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”.
Structura textului este modernistă în secvențe cu versuri
inegale folosind adesea ingambamentul.
Prima strofă aparţine planului creaţiei, conturând, încă
din incipit, caracterul de artă poetică al textului. Câmpul
semantic al creaţiei cuprinde termeni precum: „am scris”,
„stihuri”, „unghia îngerească”(metaforă ce sugerează
inspiraţia divină), „să scriu”, fiind astfel reliefată dorința eului
poetic de a se exprima și setea acestuia de comunicare.
Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate.
 Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Prima secvență lirică debutează astfel cu ideea
imposibilității eului de a comunica cu exteriorul, creatorului
lipsindu-i cele necesare scrisului. Spaţiul creaţiei este unul
ostil, rece, al claustrării: „Pe un părete de firidă goală / Pe
întuneric, în sigurătate”. Peretele „de firidă goală” conturează
imaginea închisorii, a izolării, întreg volumul „Flori de
mucigai” fiind, de altfel, o expresie a imaginarului temniţei.
„Întunericul” şi „singurătatea” pot fi considerate metafore ale
condiţiei umane, dar înfățișează, mai ales, condiţia artistului în
raport cu divinitatea, accentuând ideea de tristeţe cauzată de
sentimentul abandonului. Eul liric, aflat într-un spațiu al
singurătății absolute, se simte abandonat de divinitate și de
inspirația divină, ajutorul divin sugerat de numele
evangheliștilor „Lui Luca, lui Marcu și lui Ioan” neputând
ajunge în planul claustrant „cu puterile neajutorate”. „Nici de
taurul, nici de leul, nici de vulturul” sunt simboluri care
ilustrează ideea de putere, de evadare prin intermediul
scrisului și aspirația spre înălțare.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Creația este atemporală, eternă, reliefată în secvența
„stihuri fără an” ce exprimă viziunea argheziană de
transfigurare estetică a realității. Metafora "de groapă"
sugerează moartea ca parte integrată a existenței, creația
vorbind despre realitate, ea reflectă viața și moartea. Stihurile
„de sete de apă” reprezintă sugestia aspirației eului poetic,
simbolizând viața, iar foamea „de scrum” sugerează prezența
unei forțe cathartice, purificatoare, toate sensurile din sfera
biologică fiind transferate în sfera creatoare, iar stihurile „de
acum” fixează coordonatele temporale, eul nu descrie mimetic
lumea în care se află, ci efortul descriptiv.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.
Harul divin sugerat de metafora „unghia îngerească”,
tocit de efort, nu-i mai permite poetului revelația, artistul nu se
mai poate regăsi în sine, nu se mai percepe ca pe un creator de
valori spirituale: „Sau nu o mai am cunoscut”.
Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.
A doua strofă conturează planul realităţii exterioare, fiind
reliefată ideea suferintei creatorului („Și mă durea mâna ca o
gheară”), versurile devenind produsul unei neliniști interioare
și nu a harului divin. Versul „Era întuneric. Ploaia bătea
departe afară” amplifică deznădejdea și conturează atmosfera
ostilă, în acord cu starea sufletească a eului liric („în
singurătate”, „cu puterile neajutate”), verbele la imperfect
(„Era”, „bătea”, „mă durea”) creând ideea permanentizării
stării sufleteşti a acestuia.
Deşi lumea pare învinsă de întuneric, nevoia poetului de a
scrie este de nestăpânit: „Şi m-am silit să scriu cu unghiile de
la mâna stângă." Mâna, motiv central al textului poetic, prin
semnificaţii, devine simbolul actului creator. Mâna stânga
devine simbol al scrisului altfel, în simbolistica veche, ea este
asociată fortelor demonice, în opoziție totală cu puterea divină
a creației, fiind conturată imaginea poetului damnat care nu
poate renunța la a scrie, în ciuda faptului că arta îi aduce
suferință.
Prozodia nu este clasică, folosind versuri fără ritm și de
măsuri inegale; muzicalitatea este interioară.
Așadar, poemul este o artă poetică reprezentantativă
pentru viziunea argheziană asupra lumii. Criticul literar G.
Ivașcu, observând estetica urâtului, sintetiza: „Din sâmburele
inițial, Lucian Blaga alege simbolul luminii, iar Tudor Arghezi
pe acela al întunericului”.