Flori de Mucigai

-eseu-

1)Despre poezie
Tudor Arghezi, este unul dintre reprezentanții modernismului românesc,
care, în perioada interbelică, influențează lirica romanească, întrucât, pornind
de la spiritul epocii sale, creează un univers artistic care impresionează prin
varietate și inovație.

Poezia “Flori de mucigai” scrisa de Tudor Arghezi, a aparut in anul 1931, in

volumul cu acelasi nume. Este un poem programatic, o arta de mare valoare,
iar sursa de inspiratie a poeziei a fost experienta detenţiei sale pe motive
politice la Văcăresti.

În acest volum apare sentimentul acut al realităţii, rod al experienţei

detenţiei pe motive politice de la Văcăreşti. Poetul încearcă să dezvăluie
aspecte nebănuite ale lumii înconjurătoare, folosind imagini de o concreteţe
uluitoare. Acest fapt constituie coordonata de rezistenţă a modernităţii craţiei
sale. Pornind de la realitatea acestei lumi a închisorii, Arghezi ilustrează ideea
că, în orice mediu, oricât de abject ar fi, există un dram de frumuseţe a
spiritului.

2) Procedeele Artistice
Procedeele artistice moderniste care pot fi identificate în text sunt
ambiguitatea limbajului, realizată, în primul rând, prin frecvenţa metaforei,
adâncirea lirismului în subiectiv, exploatarea esteticii urâtului, dar şi noutatea
prozodiei, prin folosirea versului liber şi a tehnicii ingambamentului.

3) Tema + Motive
Rezonanţă a volumului lui Charles Baudelaire, “Florile răului”, este o
mărturie a sincronizării cu literatura europeană. În acelaşi timp, este şi
transpunerea într-o manieră originală a esteticii urâtului în literatura
autohtonă, lărgirea perspectivei artistice în poezie.Urâtul devine semn al
imperfecţiunii vieţii şi totodată creează un efect estetic născut din sentimentul
de repulsie, de aversiune sau oroare. E o formă de polarizare a contrariilor
definitorii pentru condiţia umană.
 Tematic apare lumea stranie a universului carceral. Este vorba de lumea
închisorii în care viaţa e reprimată pentru a ispăşi nesupunerea. În paralel,
poezia este şi o artă poetică. Scriitorul revine mereu asupra principiilor scrisului
pe care le defineşte într-o nouă lumină a experienţei ce le generează.
O idee poetica relevanta ce sustine tema textului o reprezinta ipostaza
harului poetic, "unghia ingereasca" care, tocit de efort, nu-i mai permite
poetului revelatia, deoarece ea "nu a mai crescut" sau, altfel spus, artistul nu se
mai poate regasi in sine, nu se mai percepe ca pe un creator de valori spirituale:
"Sau nu o mai am cunoscut".
O altă idee poetică o reprezintă nevoia de comunicare a poetului cu lumea,
setea de a-si dezvalui trairile care il silesc sa scrie "cu unghiile de la mana
stanga".

4) Titlul

Titlul, un oximoron, marchează o nouă dimensiune a esteticii literaturii,

estetica urâtului. Este o sinteză a doi termeni contradictorii pe care Arghezi îi
uneşte într-un sens nou. Floarea semnifică frumuseţe, viaţă, lumină. Mucigai
sugerează descompunere, moarte, întuneric, urâtul, răul. Împreună trimit la o
lume a valorilor alterate. În acelaşi timp, sunt elemente simbolice care trimit la
tema creaţiei care se naşte doar din efort, fără vreun sprijin al inspiraţiei.

5) Strucura si Compozitie

Poezia este structurată în două strofe, cu un număr inegal de versuri.

Incipitul sugerează atmosfera sumbră a unui interior pustiit, unde doar tencuiala
îşi mai poate găsi rostul, devenind materie a cosemnării gândurilor eului liric.
Este sinteză expresivă a experienţei din închisoare unde singura „filă” accesibilă
exteriorizării este un perete. Pe de altă parte, apare ideea materialului brut în
faţa căruia scriitorul se află şi a muncii pe care acesta trebuie să o facă pentru a
crea, dat fiind faptul că este „pe întuneric, în singurătate,/ Cu puterile
neajutorate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul”
 Finalul desmnează ajutoarele pe care apostolii le-au primit din partea
divinităţii drept sprijin, spre deosebire de poet, care a fost lipsit de un astfel de
ajutor. Astfel, condiţia creatorului este văzută ca stând sub semnul însingurării,
lipsei, tristeţii. Scrisul său reprezintă efortul unei singure minţi, lupta cu
stihurile. Prin repetare, acest termen capătă diverse conotaţii simbolice. Astfel,
stihurile sunt „fără an”( atemporale), din cauza ieşirii din societate pierzându-se
noţiunea timpului. Stihurile „de groapă” sugerează adâncul, subterana, carcera,
însingurarea ce se reflectă în poezie, dar pot trimite şi la naşterea versurilor din
profunzimea durerii; „de sete de apă” - poate trimite la energia semantică ce o
soarbe cuvântul artistic din realitate; „de foame de scrum” semnifică cenuşa din
care se încearcă refacerea vâlvătăii versului; „de-acum”denotă noutatea
versurilor, autenticitatea lor.

Secvenţa a doua aduce, într-o gradaţie ascendentă, sentimentul

corespondenţei între exteriorul şi interiorul eului liric: atmosferă sumbră,
neprimitoare, privată de lumină, care se asociază cu lipsa instrumentului adecvat
scrisului alături de absenţa harului inspiraţiei.
Constatarea aparenta impersonală „Era întuneric” sugerează lipsa luminii
exterioare, compensate de lumina interioară, care deschide calea aspiraţiei către
absolut, către eliberare spiritual posibilă doar la nivelul imaginaţiei.
Comparaţia „mă durea mâna ca o gheară”exprimă efortul chinuitor şi,
totodată, coborârea fiinţei umane pe o treaptă inferioară. Epitetul
„neputincioasă” ilustrează imposibilitatea revenirii speranţei şi a harului divin.
Pentru că „unghia îngerească”, epuizată, nimicită de efort, retrasă, ascunsă, s-a
tocit şi provoacă durere, este înlocuită cu „unghiile de la mâna stângă”, un
simbol demonic în manieră expresionistă. Asta înseamnă că firea demonică
prevalează asupra firii îngereşti. În acelaşi timp, stânga poate semnifica
distingerea unei atitudini singulare, fapt ce ar putea fi susţinut şi de separarea
celor patru versuri finale de restul textului compact. Verbul „m-am silit” redă
explicit dimensiunea efortului creator.
Apare îmbinarea dintre olfactiv, tactil şi cromatic. Accentul cade pe
crearea imaginilor tactile acute, nevrozate, iar la nivel cromatic predomină
impresia de negru şi gri.
Imaginea acestei lumi se află în contrast cu aspiraţia omului care,
nemaigăsindu-şi calea spre înfăptuire, devine gând profund ce ia viaţă prin scris.
6) Prozodie

Prozodia este una specific argheziană, preponderent modernistă: strofele

sunt inegale, măsura variază între 5 şi 17 silabe. Aceste variaţii ample aduc
mereu ineditul şi surpriza în realizarea imaginilor poetice, care înglobează o
experienţă neobişnuită ce nu stă la îndemâna oricui. Rima este pereche şi ritmul
neregulat, punctat de repetarea anumitor cuvinte, structuri sintactice. Remarcăm
prezenţa ingambamentului , frecvent la romantici şi modernişti, însă respins de
clasici.

7) Stilul

La nivel fonetic se înregistrează sonorităţi ce rezonează cu starea încordată

şi tristeţea subiectivităţii poetice. Apar frecvent vocalele i şi u în aliteraţie
eufonică : „Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul”.

Morfosintactic, importantă este inversiunea „ nu o mai am cunoscut” ce

are drept scop accentuarea pronumelui o care reia semantic „unghia
îngerească”. Linia de pauză izolează inversiunea de mai sus, accentuându-i
sensul. Punctul situat după propoziţia scurtă „Era întuneric.”, devine marcă a
ritmului interior al poeziei, producând o segmentare edificatoare.

La nivelul lexicului apare noutatea autentică argheziană. El nu promovează

un limbaj nobil, ci unul obişnuit, chiar trivial: unghie, tencuială, firidă, părete,
scrum, groapă. Expresivitatea cuvântului se metamorfozează în funcţie de
contextul în care acesta este actualizat. Termenul stihuri apare în cinci
contexte diferite. În fiecare dintre ele dobândeşte o altă încărcătură semantică.

8) Concluzia
În concluzie, poezia „Flori de mucigai" de Tudor Arghezi este o artă poetică
modernistă și dezvoltă un ansamblu de trăsături care compun viziunea despre
lume şi viaţă a lui Tudor Arghezi, impunând o nouă formulă estetică în
literatura română şi ilustrând o sensibilitate de tip modern. Formulată ca un
monolog liric, arta poetică argheziană este o confesiune a unui eu poetic care
îşi asumă condiţia de artist.