TEXT POETIC ROMANTIC – LUCEAFARUL

De Mihai Eminescu
Mihai Eminescu aparține perioadei clasice a literaturii, ca și Ion Creangă,
Ioan Slavici si I.L. Caragiale.
Opera eminseciană reprezintă un univers imaginar aparte, cuprinzător si
original, care îmbină teme și motive romantic cu elemente autohtone , aparținând
specificului național.
Principalele trăsături și principii promovate de estetica romantică sunt :
primatul imginației și al fanteziei creatoare, exacerbarea subiectivității,
expansiunea eului individual, respingerea regulilor, liber-tatea de creație, fascinația
misterului și a excepționalului, preferința pentru antiteză și hiperbolă, prezentarea
culorii locale, interesul pentru mituri, folclor, cultivarea trecutului istoric,
preferința pentru natură și spații exotice, cultivarea emoției și a sentimetului,
amestecul genurilor si al speciilor, evadarea din realitate in universuri
compensatorii ( în vis, trecut istoric sau spații exotice), personajele excepționale în
împrejurări excepționale, stilul metaforic, lărgirea și îmbogățirea limbii literare
prin utilizarea limbajului popular, arhaic.
Poemul ,,Luceafărul” este o sinteză a operei eminesciene, reunind teme,
motive, elemente de imaginar poetic, atitudini romantice, simboluri și procedee
artistice recurente în creațiile sale.
Este o compoziție prin excelență romantică, recunoscându-se ușor toposuri
(elemente specifice) acestui curent – condiția omului de geniu (omul
excepțional), natura și iubirea, motivele terestre si cosmice (stelele, luceafărul,
marea, soarele, teiul), evadarea prin reverie și vis, inspirația din folclor (basmele,
mitul zburătorului), imaginea cosmogoni-ei, lirismul subiectiv, antinteza si
hiperbola, valorificarea limbajului popular, libertatea formelor, amestecul de
genuri și specii.
Poemul a apărut in 1883, in Almanahul Societății Academice ,,România
Jună” din Viena, fiind apoi reprodus în ,,Convorbiri literare”.
GEN LITERAR – SPECIE – Poemul aparține genului liric prin formă și
conținut, dar poate fi citit și ca un scenariu epic, datorită firului narativ preluat din
basm (și chiar prin păstrarea formulei inițiale - ,, a fost odata ...”). Pe de altă parte,
are și un pronunțat caracter dramatic, deoarece este organizat in scene,
preponderent dialogate, încărcate de intenistate.
 Ca specie literară, est e un poem filozofic, meditație poetică. Există însă și
elemente de pastel, idilă.
TEME, MOTIVE – INTERPRETARE – Principala temă este de origine
romantică – condiția omului de geniu, in raport cu lumea iubirea si cunoașterea.
Apar și alte teme complementare – natura, timpul, cosmogonia, destinul.
Poemul se constituie ca o meditație asupra destinului geniului în lume,
văzut ca o ființă solitară și nefericită, opusă omului comun.
O altă interpretare, care ii aparține lui Tudor Vianu, consideră că eul liric se
proiectează în diverse ipostaze lirice, măști lirice – Hyperion (geniul), Cătălin
(omul comun), Cătălina (muritoarea care tânjește spre absolut), Demiurgul
(divinitatea).
Fiind o sinteză a liricii eminesciene, în ,,Luceafărul” se regăsesc aproape
toate motivele preferate de poet:
- Marea apare ca un simbol al infinitului, dar și ca un element care face
legătira între planul terestru și cel cosmic, prin faptul ca atinge linia orizontului.
- Castelul reprezintă spațiul nobiliar, somptuos in care trăiește fata de
împărat care este, ca și în basme, o ființă aleasă. Acest spațiu oferă protecție față de
oamenii de rând și deschidere spre cosmic.
- Stelele, cerul, luna, soarele reprezintă cadrul, spațiul în care există
Luceafărul, ființa eternă, geniul aflat în relație antinomică față de pământeni.
Din poem nu lipsesc codrul – spatiul ocrotitor al îndrăgostiților, simbol al
tainei și al veșniciei naturii, precum și teiul, copac drag și sacru pentru poet,
element favorizant visării, martor al iubirii celor doi pământeni.
În ceea ce privește semnificația titlului, cuvântul luceafăr provine din
latinescul ,,Lucifer” și este denumirea populară a planetei Venus. În sens conotativ,
el devine simbol al unicității și superiorității, întruchipând geniul.
STRUCTURĂ-COMPOZIȚIE – Relatii de simetrie si elemente de recurență
,,Luceafărul” este structurat in patru părți (tablouri), care reprezintă
alternativ planul terestru și planul cosmic.
Compoziția romantică se realizează prin opoziția planurilor cosmic si
terestru și a două ipostaze ale cunoașterii : geniul și omul comun. Simetria
compozițională este redată de dispunerea celor patru părți ale poemului : cele două
planuri interferează în prima și în ultima parte, pe când partea a doua reflectă doar
planul terestru ( iubirea dintre Cătălin si Cătălina), iar partea a treia este consacrată
planului cosmic ( călătoria lui Hyperion la Demiurg, ruga și răspunsul).
INCIPITUL stă sub semnul basmului. Timpul este mitic (illo tempore) : ,,A
fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată.”
Potretul fetei de împărat scoate în evidență unicitatea, prin superlativul
popular (,,prea frumoasă”), iar prin comparații (,,Cum e fecioara între sfinți / Și
luna între stele”) sugereaza afinitățile cu lumea astrelor.
Primele șapte strofe conturează un imaginar poetic romantic, un spațiu
nocturn și al claustrării ( castelul ). Fata de împărat este surpinsă în stare de reverie,
ea aspiră către absolut, iar spiritul superior simte nevoie compensatorie a
materialității. Eroina este prinsă în vraja propriei visări și trece de la reverie la
aventura onirică. În substanța poemului se țes alte două motive încărcate de
simbolistică – zburătorul și oglinda.
Ca și in ,,Floare albastră” sau în ,,Dorința” atracția îndrăgostiților este
sugerată mai întăi de o chemare (,,O dulce-al nopții mele domn,/ De ce nu vii tu?
Vină!”).
Luceafărul se smulge din sfera spre a se întrupa prima oară din cer și din
mare, asemena lui Neptun, ca un tânăr voievod, un mort frumos cu ochii vii. În
această ipostază angelică, Luceafărul are o frumusețe construită după canoanele
romantice – păr de aur, umerii goi, fața străvezie, ochii scânteietori. Strălucirea lor
este interpretată de fată ca semn al morții si refuză să-l umerze.
Cea de-a doua întrupare va fi din soare si noapte, circumscrisă demonicului,
cu aceleași atribute romantice – părul negru, ochii mari si minunați. Pentru a doua
oară, paloarea feței și strălucirea ochilor sunt înțelese de fată ca atribute ale morții,
recunoscându-și incapacitatea de a-i răspunde cu aceeași intensitate și de a-l urma :
,,Da, mă voi naște din păcat,/ Primind o altă lege,/ Cu vecinicia sunt legat,/ Ci voi
să mă dezlege.”
PARTEA A DOUA , care prezintă idila dintre fata de împărat (numită acum
Cătălina) si pajul Cătălin, infatiseaza alta iubire, opusa celei ideale. Asemanarea
numelor sugereaza apartenenta la aceeasi categorie – a omului comun.
Potretul lui Catalin este realizat in stilul vorbirii populare, in antiteza cu cel
al Luceafarului - ,,viclean copil de casa, baiat din flori si de pripas, indraznet cu
ochii, cu obrajei ca doi bujori”. Cei doi formeaza un cuplu fericit si norocos, supus
legilor pamantene, deosebit de legea dupa care traieste Luceafarul. Chiar daca
accepta iubirea pamanteana, Catalina aspira inca la iubirea ideala pentru Luceafar.
Pasiunea ei este generate de dorinta specific romantica de a transforma imposibilul
in posibil : ,, O, de luceafarul din cer / M-a prins un dor de moarte.// Luceste cu-un
amor nespus, / Durerea sa-mi alunge, / Dar se inalta tot mai sus,/ Ca sa nu-l pot
ajunge.// Patrunde trist cu raze reci/ Din lumea ce-l desparte…/ In veci il voi iubi
si-n veci/ Va ramanea departe…”.
PARTEA A TREIA ilustreaza planul cosmic, fiind divizata, la randul ei, in
trei secvente poetice – zborul cosmic, rugaciunea catre Demiurg si eliberarea.
Spatiul parcurs de Luceafar este o calatorie regresiva temporal, in timpul careia el
traieste in sens invers istoria creatiunii: ,,Si din a chaosului vai,/ Jur imprejur de
sine, / Vedea, ca-n ziua cea de-ntai,/ Cum izvorau lumine.”
Zborul cosmic accentueaza setea de iubire, ca act de cunoastere absoluta.
Punctul culminant este imaginea Luceafarului, transformat in fulger. El ajunge
intr-un spatiu demiurgic, atemporal, in momentul dinaintea nasterii lumilor. In
dialogul cu Demiurgul, Luceafarul, insetat de repaus, adica de viata finite, de
stingere, este numit Hyperion (cel care merge deasupra), nume ce indica
superioritatea. Hyperion ii cere Demiurgului sa-l dezlege de nemurire pentru a trai
minunea iubirii, in numele careia este gata de sacrificiu : ,,Reia-mi al nemuririi
nimb/ Si focul din privire,/ Si pentru toate da-mi in schimb/ O ora de iubire…”
Aspiratia lui este imposibila, caci el face parte din ordinea primordiala a
cosmosului, iar ruperea sa ar duce la haos. Aratandu-I absurditatea cererii lui,
Demiurgul pune in antiteza lumea nemuritorilor si a muritorilor. Muritorii nu-si pot
determina propriul destin, se bazeaza pe noroc. Omul de geniu este capabil de a
indeplini idealuri inalte, dincolo de spatiu si timp : ,,Ei au doar stele cu noroc,/ Si
prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Si nu cunoastem moarte.”
Demiurgul ii propune lui Hyperion mai multe ipostaze ale geniului –
filozoful, poetul, cuvantul, cantecul, imparatul, in opozitie cu cee ace il asteapta pe
pamant: ,,Si pentru cine vrei sa mori?”
PARTEA A PATRA prezinta idila Catalin-Catalina, intr-un cadru umanizat,
romantic, specific eminescian. Profunzimea si unicitatea iubirii, reconstituirea
cuplului adamic innobileaza scena. Declaratia de dragoste a lui Catalin, patimasa
lui sete de iubire, exprimata prin metaforele ,,Noaptea mea de patimi” , ,,durerea
mea”, ,,iubirea mea de-ntai”, ,,visul meu din urma” il proiecteaza pe acesta intr-o
alta lumina decat aceea din partea a doua a poemului. Imbatata de amor, Catalina
mai are nostalgia astrului si-i adreseaza pentru a treia oara chemarea, usor diferita.
Luceafarul exprima dramatismul propriei conditii, atitudinea sa este de
interiorizare a sinelui, de asumare a eternitatii si a detasarii. Omul comun este
incapabil sa-si depaseasca limitele, iar geniul constata ca viata omului urmeaza o
miscare circulara, guvernat de hazard: ,,Ce-ti pasa tie, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau
altul?// Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece, / Ci eu in lumea mea ma
simt/ Nemuritor si rece.”
ELEMENTE DE LIMBAJ SI STIL- La nivel fonetic se remarca formele
populare - ,,straluce”, ,,imple”, ,,sara” si regionalismele care plaseaza continutul in
atmosfera de basm.
Elementele morfo-sintactice se organizeaza in virtutea antitezei geniu-
muritor. Lumea geniului este compusa din cer, stele, bolta, sfera, chaos, nemurire
si are ca atribute adanc, mandru, senin, alb, negru, himeric. Spatiul pamantesc
cuprinde camara, odaia, castelul, codrul, teiul cu insusiri ca – frumoasa, indraznet,
viclean, dragalas.
Formele verbale sunt, preponderant, la prezent, timp tipic relatarii din basm.
Este un prezent etern, dand impresia de simultaneitate intre transfigurare si
receptare. Prezentul alterneaza uneori cu imperfectul si cu perfectul compus.
Muzicalitatea elegiaca, meditativa este data si de particularitatile prozodice:
masura versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic, rima incrucisata.
FIGURILE DE STIL dovedesc cizelarea in timp a variantei finale. Procedeul
de baza este alegoria, poetul realizand simbolurui romantic de mare profunzime:
Hyperion si Demiurgul reprezinta nemurirea , fiinta superioara, iar Catalina si
Catalin sunt oameni obisnuiti.
Un alt procedeu stilistic, specific romantismului este antiteza. Prin ea, releva
in primul rand, incompatibilitatea dintre lumea geniului si lumea muritorilor.
Astfel, Eminescu isi dispune simbolurile la extreme : finite cosmice si oameni
obisnuiti. In asemenea context intra in relatie de opoztie lumea cosmica si lumea
terestra. Chiar si planurile sunt antinomice : telluric si cosmic, acestea reprezentand
doua spatii : unul finit si altul infinit.
Antitetice sunt si atitudinile fetei de imparat : in prima parte a poemului,
aspira spre Luceafar, dorind sa-si depaseasca efemera conditie de muritoare, pentru
ca, in final, sa se resemneze si sa accepte o iubire obisnuita si o existenta comuna
alaturi de Catalin.
Simbolurile poemului sunt usor de descifrat: Luceafarul si Demiurgul
reprezinta fiinta superioara, geniul, in timp ce Catalina si Catalin sunt
reprezentantii omului obisnuit.
Geniul este diametral opus muritorului, el este inzestrat cu o mare putere de
obiectivare, urmandu-si cu maxima perseverenta idealul propus. In poem, geniul
are traversat o experienta erotica necesara implinirii cunoasterii absolute.
Luceafarul nu reuseste sa atinga perfectiunea si in iubire pentru ca nu si-a gasit
corespondentul ideal, adica femeia perfecta.
O alta trasatura a geniului este setea de cunoastere care se concretizeaza in
dorinta de a patrunde toate tainele universului, inclusiv cele ale iubirii. Acesta
incearca sa stabileasca legaturi cu muritorii, insa acestia nu pot aprecia gesturile lui
si nici nu-I inteleg aspiratiile.
Oamenii obisnuiti sunt Catalina si Catalin care stau sub semnul
subiectivismului si al compromisului. Formeaza relatii simple care nu dau dovada
de profunzimea pe care Luceafarul o cauta, iar prin capacitatea sa de a savarsi un
sacrificiu suprem, precum cel de a renunta la nemurire pentru iubire, se
diferentiaza substantial de muritori.
Simbolica este si retragerea Luceafarului care intelege la finalul poemului ca
nu poate crea legaturi cu oamenii. Acesta imbratiseaza astfel conditia dramatica a
geniului care este damnat la solititudine si care nu va putea niciodata sa fie inteles
si apreciat conform valorii si aspiratiilor sale.
CONCLUZIE
Se poate afirma ca tesatura fina de simboluri si idei a poemului demonstreaza
conceptia ca geniul are totdeauna o conditie dramatica pentru ca niciodata nu a fost
inteles si apreciat de oameni. De aceea, indifferent de context, intre geniu si
oameni va fi totdeauna o prapastie care traduce relatia de incompatibilitate.
In concluzie, viziunea romantica este data de tema, de relatia geniu –
societate, de structura, de alternarea planului terestru cu planul cosmic, de antiteze,
de motivele literare, de imginarul poetic, de cosmogonii, de amestecul speciilor.