LUCEAFĂRUL

Gen literar: genul liric și epic (întrucât opera este un poem)

Specie literară:   poem
Curent literar:   romantism
Tema și viziunea despre lume: Tema centrală a poemului „Luceafărul” constă în condiția
omului de geniu, precum și modul de raportare al acestuia la lumea înconjurătoare, la problema
dragostei și a cunoașterii. Iubirea se regăsește în dublă ipostază: cea cosmică (între Hyperion și fata
de împărat) și cea terestră (între Cătălin și Cătălina, care dobândește, dintr-o dată, un nume
pământean, nemaifiind identificată doar în funcție de statutul social). Viziunea despre lume
gravitează în jurul relației omului de geniu cu societatea în care există. Această viziune este
predominant romantică, ceea ce se observă prin alternarea planului terestru cu cel cosmic, motivele
literare și tema aleasă. Cu toate acestea, ea conține și elemente clasice, precum simetria poemului și
echilibrul compozițional al acestuia.
Motive literare:  În poemul „Luceafărul” întâlnim numeroase motive literare, cel al
incompatibilităţii, al nopții, al visului și al luceafărului fiind motivele centrale. Acestora li se adaugă
și alte motive literare, precum: castelul, luna, stelele, codrul, florile de tei, marea.
Idee centrală:   Opera de față încorporează crezul filosofic eminescian, conform căruia omul este
veșnicul prizonier al imposibilității depășirii propriei condiții. Astfel, fata de împărat este
îndrăgostită și fascinată de Hyperion, însă condiția de pământean nu îi permite să se ridice deasupra
propriei naturi. În final, ea îl alege pe Cătălin, cu care împarte aceeași condiție și aceleași necesități,
în ciuda imperfecțiunii care acompaniază toate acestea. Dragostea pe care Hyperion i-o poartă, deși
una cu absolutul, nu este înțeleasă pe deplin de către fata de împărat, și prin urmare, nu este compet
reciprocă (în timp ce Hyperion este gata să renunțe la condiția sa privilegiată de dragul fetei, aceasta
nu este capabilă de același sacrificiu).
Secvențe lirice: Poemul este alcătuit din patru tablouri (secvențe poetice). Primul
tablou introduce cititorul în contextul poveștii de dragoste dintre fata de împărat și Hyperion.
Aceasta reprezintă o atracție a contrariilor, fascinantă și tragică în același timp, prin imposibilitatea
concretizării sale. Fiind un simbol al absolutului, pentru Hyperion, diviziunea între planul terestru și
cel cosmic nu există, astfel încât cerul și marea sunt părinții săi. Luceafărul se remarcă prin
capacitățile sale supranaturale, printre care și metamorfoza. Aruncându-se în mare, el se transformă
într-un tânăr cu aspect angelic și o invită pe fată în palatele lui de pe fundul oceanului, unde toată
lumea avea s-o asculte. Aceasta simbolizează propunerea unei ridicări deasupra condiției pământene
care o caracterizează. Întrucât fata nu este capabilă de această transformare, Hyperion pornește către
Demiurg, în vederea înfăptuirii sacrificiului suprem, și anume, renunțarea la condiția superioară care
îl caracterizează.
Tabloul al doilea se desfășoară în plan terestru și prezintă idila dintre Cătălin și Cătălina (numele
fetei de împărat fiind acum revelat). Aceasta simbolizează ușurimea cu care se stabilește legătura
sentimentală între reprezentanții lumii inferioare, pământene.
Cel de-al treilea tablou se deschide cu un pastel cosmic impresionant ce descrie drumul lui Hyperion
către Demiurg. Apoi, tabloul al treilea înfățisează dialogul dintre Hyperion (numele înseamnă „cel
ce se deplasează deasupra”) și Demiurg. În ciuda rugăminții lui Hyperion, Demiurgul refuză dorința
acestuia, explicându-i necesitatea păstrării ordinii cosmice, înctrucât alternativa ar fi haosul absolut.
Ultimul tablou îl prezintă pe Hyperion atât în plan terestru, cât și în cel cosmic. Aflat din nou în
postura Luceafărului, Hyperion se întoarce pe cer, de unde luminează Pământul. Astfel, îi observă pe
cei doi îndrăgostiți și înțelege că pământenii sunt ființe trecătoare și imperfecte pentru care atingerea
absolutului este imposibilă. Deși fata îl cheamă din nou, cerându-i să-i lumineze norocul, Luceafărul
nu mai răspunde chemării acesteia, resemnându-se cu propria condiție.
Limbajul poetic: Limbajul artistic eminescian se caracterizează prin limpezimea clasică, efect
obținut printr-un proces de „scuturare a podoabelor stilistice” (Tudor Vianu). Astfel, rezultă o
expresie poetică de o simplitate şi un rafinament remarcabile. Adjectivele sunt surprinzător de
puține, cele 392 de versuri conținând numai 89 de adjective. Dintre acestea, se disting câteva, care se
repetă pe alocuri (mândru, frumos, bând, dulce, viu). Se remarcă expresiile şi construcțiile populare
(„împle”, „a răzima”) care se îmbină cu neologisme (puține la număr): „demon”, „himeric”.
Se întâlnesc în acest poem toate cele trei genuri literare: epic, liric şi dramatic.
Amestecul genurilor şi al speciilor este o trăsătură a romantismului.

Amestecul genurilor:
– liric: mesajul este organizat în strofe, versuri, reliefat prin intermediul
imaginilor artistice, al figurilor de stil; apar elemente de versificaţie (măsură, ritm,
rimă).
– epic: întâlnim în poem un fir epic şi nişte „personaje”.
– dramatic: prezenţa dialogului; dramatismul sentimentelor [drama
neputinţei omului obişnuit (simbolizat prin fata de împărat) de a-şi depăşi condiţia;
drama omului de geniu (simbolizat prin luceafăr) neînţeles de societate, în aspiraţia
sa spre absolut, condamnat la singurătate].

Amestecul speciilor:
– idila pastorală – apare în tabloul al doilea, în care se prezintă povestea de
dragoste dintre Cătălin şi Cătălina, desfăşurată întocmai ca iubirea dintre un flăcău
şi o fată de la ţară.
– meditaţia filosofică – este ilustrată mai ales în tabloul al treilea (numit şi
„drumul cunoaşterii”), unde sunt exprimate profunde idei filosofice („Din sânul
vecinicului ieri / Trăieşte azi ce moare, / Un soare de s-ar stinge-n cer / s-aprinde
iarăşi soare.” etc).
– elegia – apare în versurile din care se desprinde sentimentul de tristeţe
(„Luceşte c-un amor nespus, / Durerea să-mi alunge, / Dar se înalţă tot mai sus, /
Ca să nu-l pot ajunge” – tristeţea omului obişnuit care nu-şi poate depăşi condiţia;
„Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, -/ Ci eu în lumea mea mă
simt / Nemuritor şi rece.” – tristeţea omului superior care se simte neînţeles,
singur.).
– satira – vizează superficialitatea societăţii în care omul de geniu este
condamnat să trăiască („Şi pentru cine vrei să mori? / Întoarce-te, te-ndreaptă /
Spre-acel pământ rătăcitor / Şi vezi ce te aşteaptă.”etc).
– pastelul – reprezentat prin tablourile descriptive de natură terestră sau
cosmică („Şi împle cu-ale ei scântei / Cărările din crânguri, / Sub şirul lung de
mândri tei / Şedeau doi tineri singuri” – pastelul terestru; „Un cer de stele
dedesubt, / Deasupra-i cer de stele- /Părea un fulger ne-ntrerupt / Rătăcitor prin
ele.” – pastelul cosmic).
TITLUL
– „Luceafărul” este o meditaţie asupra destinului geniului în lume, un
poem filosofic, alegoric („personajele” sunt nişte măşti, în spatele cărora se
ascund nişte simboluri: fata de împărat – omul comun; luceafărul – omul
superior).

TEME / MOTIVE
Apar în poem o serie de teme şi motive de factură romantică (tema centrală
– condiţia geniului)
Tema timpului
 timpul individual : „trecu o zi, trecură trei / Şi iarăşi noaptea
vine”.
 timpul universal: „Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea
clipe”.
 condiţia efemeră a omului în relaţie cu timpul şi în antiteză cu
eternitatea Universului: „Căci toţi se nasc spre a muri/ (...) / Iar
tu, Hyperion rămâi / Oriunde ai apune”.
Tema spaţiului
 planul uman-terestru (în tabloul al doilea)
 planul universal-cosmic (în tabloul al treilea: „Căci unde-ajunge
nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaşte,/ Şi vremea-necarcă în zadar
/ Din goluri a se naşte”).
Tema cosmosului
 apar o serie de motive de factură romantică: luna, luceafărul,
noaptea, cerul, stelele, haosul, geneza, zborul intergalactic.

Tema naturii
 pastelul cosmic: „Un cer de stele dedesubt, / Deasupra-i cer de
stele - / Părea un fulger ne-ntrerupt / Rătăcitor prin ele.”
 pastelul terestru: „Căci este sara-n asfinţit / Şi noaptea o să-
ncapă; / Răsare luna liniştit / Şi tremurând din apă”.
Tema iubirii
 sunt ilustrate idei specific eminesciene: idealul absolut de iubire,
incompatibilitatea celor două lumi din pricina căreia cuplul nu se
realizează, capacitatea de sacrificiu a geniului pentru împlinirea
idealului în iubire.
Tema folclorului
 valorificarea basmului „Fata în grădina de aur”,
 motivul zburătorului.
 Tema filosofiei
 condiţia nefericită a geniului într-o lume superficială, incapabilă
să-i înţeleagă idealurile: „Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul
vă petrece, - / Ci eu în lumea mea mă simt, - / Nemuritor şi reci”.
 ideea genezei şi stingerii Universului: „Nu e nimic şi totuşi e / O
sete care-l soarbe / E un adânc asemene / Uitării celei oarbe”.
 ideea timpului filosofic bivalent (individual şi universal).
 ideea filosofică „fortuna labilis” (soarta schimbătoare): „Ei au
doar stele cu noroc / Şi prigoniri de soarte”.
Alte motive de factură romantică : marea, castelul, fereastra, oglinda,
înserarea, visul, cele două ipostaze – angelic, demonic ...

SURSE DE INSPIRAŢIE / IZVOARE

1. FOLCLORICE
Poemul „Luceafărul” are ca sursă principală de inspiraţie basmul popular
românesc „Fata în grădina de aur” cules de germanul Richard Kunisch într-o
călătorie prin Ţările Române. Eminescu traduce la Berlin, prin 1874, acest basm,
pentru ca apoi modificându-l considerabil, să elaboreze poemul „Luceafărul”. În
basmul cules de Kunisch, un zmeu se îndrăgosteşte de o fată de împărat foarte
frumoasă, închisă de tatăl său într-un castel singuratic pentru a fi ferită de privirile
muritorilor de rând. Zmeul o cere de soţie, promiţându-i să o facă nemuritoare
precum el. Fata refuză, cerându-i acestuia să renunţe la lumea sa veşnică şi să
devină muritor ca şi ea. Zmeul este gata să-i îndeplinească dorinţa, astfel că
întreprinde o călătorie spre Demiurg pentru a-i cere dezlegarea de condiţia sa.
Totul este însă în zadar, căci între timp, tânăra fată de împărat se îndrăgosteşte de
un semen al ei, Florin. Văzând trădarea, zmeul a prăvălit o stâncă asupra fetei
necredincioase iar pe iubitul ei l-a lăsat să moară de durere. În finalul basmului,
zmeul se întoarce în lumea lui nepieritoare.
Într-o primă variantă a poemului său, Eminescu păstrează subiectul
basmului, modificând doar finalul: zmeul i-a blestemat pe fata de împărat şi pe
Florin să nu moară în acelaşi timp.
În a doua variantă, Eminescu a transformat povestea folclorică într-o
meditaţie filosofică: fata de împărat are o dublă identitate (feminitatea ideală /
femeia telurică); locul zmeului este luat de Luceafăr (Hyperion) reflectând condiţia
geniului în lumea comună şi neîmplinirea sentimentului de dragoste între două
fiinţe ce aparţin unor lumi diferite.
[Petru Mihai Gorcea atrage atenţia asupra faptului că e posibil ca germanul
Kunisch să fi modificat basmul popular românesc atunci când l-a tradus în
germană (în folclorul nostru zmeul nu este purtătorul unor valori pozitive, finalul
basmului este unul optimist).]
2. Mitul zburătorului este valorificat în primul tablou al poemului
„Luceafărul”, prin visul erotic al fetei de împărat care, ajunsă la vârsta dragostei,
îşi imaginează întruparea astrului într-un tânăr ce îi apare atât în ipostază angelică
cât şi în ipostază demonică, pentru a putea dialoga cu a acesta după legile
pământene.