„Luceafărul” de Mihai Eminescu – eseul – 2022

[Introducerea]
Poetul național și-a desfășurat activitatea în Perioada Marilor Clasici ˗ a doua jumătate
a secolului al XIX-lea ˗ , fiind ultimul mare romantic universal. Capodoperă eminesciană și a
poeziei românești, în general, poemul „Luceafărul” a fost publicat în 1883 în Almanahul
„România Jună” la Viena, apoi la Iași, în revista „Convorbiri Literare” și în unica ediție
antumă a poeziilor lui Eminescu.
„Luceafărul” a fost conceput încă din timpul studenției poetului, la Berlin, și cizelat
într-o perioadă de aproximativ treisprezece ani, între 1870 și 1883.
[Cuprinsul]
[Încadrarea în romantism: două trăsături și două exemple – 6 puncte]
Romantismul este un curent literar de circulație europeană, apărut în Anglia și în
Germania la sfârșitul secolului al XVIII-lea și care s-a manifestat până în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, ca reacție la clasicism. Scriitorul american Edgar Allen Poe a devenit și
el adeptul romantismului. Normele rigide ale clasicismului sunt abolite și se cultivă
subiectivismul, iraționalul (visul), inspirația din folclor, din natura și din istoria patriei. În
literatura română, manifestul romantismului este articolul-program „Introducție la «Dacia
literară»”, scris de Mihail Kogălniceanu și publicat în 1840 pe prima pagină a revistei sus-
numite. Primii romantici din Țările Române au fost poeții pașoptiști, însă desăvârșirea
curentului literar este înfăptuită de Eminescu.
Viziunea romantică în „Faustul românesc” (Nicolae Steinhardt) este conferită de
tema condiției omului de geniului, de amestecul genurilor și speciilor (observăm idila
pastorală între Cătălin și Cătălina, meditația filosofică prin cuvintele Demiurgului, pastelul
cosmic și terestru din tablourile I, al III-lea și al IV-lea), de sursele folclorice și mitologice, de
alternarea planurilor universal-cosmic și uman-terestru, de seria de antiteze (om de geniu –
om comun, planurile cosmic-terestru, metamorfozele, fascinația absolutului – tentația
cotidianului).
Poemul e de substanță lirică (problematica geniului, a omului comun, viața, moartea,
iubirea, cunoașterea) cu schemă epică (elementul narativ preluat din basm și care e pretext
pentru reflecția filosofică), țesută în structură dramatică (prin succesiunea de scene,
predominanța dialogului, intensitatea trăirilor).
Un merit al romantismului îl constituie redescoperirea creației folclorice ca sursă
pentru creațiile culte și ca model viu al unor valori. Izvorul principal al poemului este basmul
„Fata în grădina de aur”, cules din Banat de germanul Richard Kunisch și publicat la Viena.
Tot sursă folclorică este și basmul „Frumoasa fără corp”, provenit din aceeași sursă. Eminescu
versifică inițial basmele, iar celui dintâi îi modifică finalul. Astfel, dacă în basmul popular
zmeul (simbol al zburătorului) pedepsește în final perechea de îndrăgostiți, despărțindu-i
(omorând fata cu o stâncă), în versiunea lui Eminescu, zmeul îi blestemă să nu moară în
același timp. Din „Fata în grădina de aur”, poetul național a preluat cadrul epic, pe care îl
umple cu sensuri date de filosofia geniului, cele patru personaje și frumusețea fetei de împărat
care atrage după sine închiderea ei în grădina de aur de către tatăl ei.

1
 „Luceafărul” de Mihai Eminescu – eseul – 2022

Din „Frumoasa fără corp”, Eminescu a reluat ideea poetică a incompatibilității dintre
ideal și real, care sintetizează condiția umană. Omul tinde spre un absolut de neatins,
reprezentat de o zână fără consistență omenească.
[Comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat – 6 p.]
Tematic, poemul a fost încadrat între textele despre destinul omului de geniu,
conform interpretării date de poet: „El n-are moarte, dar n-are nici noroc.” Tema
„Luceafărului” este, așadar, soarta geniului căruia îi este hărăzită nemurirea, dar care nu poate
fi fericit ca om. La o astfel de concepție, Eminescu a fost îndemnat și de filozofia lui
Schopenhauer, care considera geniul superior celorlalți oameni prin faptul că, având
capacitate de obiectivare, el își poate depăși propria subiectivitate înțelegând esența
universului și eliberându-se de izvorul tuturor relelor care îi copleșesc pe aceștia: egoismul,
voința de a trăi. Geniul nu poate fi însă fericit din cauza deosebitei sale lucidități, care îl face
melancolic.
Vianu numește lirismul obiectiv din „Luceafărul” lirismul „rolurilor”/ al măștilor.
Tudor Vianu precizează că „personajele” poemului sunt „voci” ale poetului, „măștile” lui, iar
poemul constituie o meditație asupra condiției umane duale (omul e și slab, și puternic,
muritor și etern, om și zeu).
[Analiza a două elemente de compoziție și/sau de limbaj, semnificative pentru textul poetic
ales (de exemplu: titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, figuri
semantice, elemente de prozodie etc. – 6 puncte]

Sensul denotativ al titlului este steaua cea mai strălucitoare văzută de pe Pământ,
planeta Venus (astrul iubirii), iar, din punct de vedere alegoric, „Luceafărul” reprezintă omul
de geniu, altruist, unic și solitar.
Compoziția e clasică. Cele patru tablouri se construiesc pe ideea cuplului și pe
alternanța spațiilor: real / ireal, limitat / nelimitat, sus / jos, terestru / astral (planul uman –
terestru / universal – cosmic).
Tabloul I propune o lume de basm: un castel împărătesc izolat, la marginea mării,
într-un timp anistoric, irepetabil („A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată”). Incipitul
reprezintă o formulă de basm care adâncește lirismul în defavoarea epicului. Perfectul compus
anticipează finalul, închizând după el greaua poartă a timpului, sugerează ireversibilitate. Fata
de împărat nu are asemănare și nici nume, e unică: „Și era una la părinți/ Și mândră-n toate
cele/ Cum e Fecioara între sfinți/ Și Luna între stele.”
Tânăra contemplă mișcarea cosmică a Luceafărului. Dorința, dorul ei, se întâlnesc cu
dragostea lui. Nevoia de obiectivare și atracția concretului, a iubirii ca formă de cunoaștere
motivează „criza” Luceafărului.
Fata îl cheamă printr-un descântec să-i lumineze „viaţa”, iar întrupările astrului sunt
reprezentări ale luminii și întunericului, îngerul și demonul. Dar îngerul ieşit din mare o
îngheaţă pe fată, iar demonul născut din soare o arde cu privirea. Ea îi cere mai mult decât
frumuseţe, îi cere viaţă, adică moarte. Luceafărul îi oferise împărăţia cerului sau adâncul mării
(spaţii incompatibile cu viaţa), însă fiinţa a refuzat neantul ca înspăimântător, monoton,
nefiresc.

2
 „Luceafărul” de Mihai Eminescu – eseul – 2022

Prăpastia dintre ei nu poate fi umplută de dorinţa ei nelămurită, ci de nepotolita lui sete

de iubire: „Da, mă voi naşte din păcat/ Primind o altă lege;/ Cu vecinicia sunt legat,/ Ci voi să
mă dezlege.”
Acţiunea s-a petrecut pe cele două planuri, tonul a fost solemn, gesturile –
ceremonioase, comunicarea – indirectă (prin vis), dar cuplul nu s-a realizat din cauza
incompatibilităţii.
În intervalul „mai multor zile”, cât durează absenţa astrului veneric, în lumea de jos,
două fiinţe cu nume asemenea (marcând identitatea, negarea unicităţii) se apropie și, după
lecţia de amor, după jocul dragostei lumeşti, cuplul se împlineşte. Nevinovat în limitarea sa,
Cătălin e glasul familiar și copilăresc al dorinţei ce-și încearcă norocul: „Dar ce frumoasă se
făcu/ Și mândră, arz-o focul;/ Ei, Cătălin, acu-i acu…”.
Cătălin este plasat pe o poziţie socială marginală și vulnerabilă: „copil din flori și de
pripas”. Relaţia celor doi exprimă, aşadar, un triumf al iubirii naturale, al vitalităţii spontane
asupra unor reglementări sociale.
Împlinirea ei diurnă, Cătălin, năzuieşte să o desprindă pe fată de visul nocturn, de
Luceafăr (materia și spiritul îşi dispută întâietatea): „Tu eşti copilă, asta e… / Hai ş-om fugi în
lume…”.
În această idilă, cei doi pământeni comunică direct în limbaj popular, într-un cadru
terestru și într-o atmosferă intimă.
Tabloul al III-lea (simultan cu tabloul anterior) e construit pe motivul călătoriei (sub
imperiul luminii) spre Demiurg, adică spre locul originii universului. Tema naturii e ilustrată
aici printr-un pastel cosmic: „Un cer de stele dedesupt,/ Deasupra-i cer de stele –/ Părea un
fulger ne-ntrerupt/ Rătăcitor prin ele.”
Călătoria Luceafărului îi dă prilejul autorului să prezinte repetate cosmogonii cu o
impresionantă artă a concretizării abstacţiunilor: „Nu e nimic și totuşi e/ O sete care-l soarbe,/
E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe.” Vechile imnuri religioase indiene au inspirat această
descriere unică în literatura universală.
Luceafărul a devenit Hyperion („pe deasupra mergătorul”, în greacă). El cere
Părintelui dezlegarea de nemurire, soarta de muritor, „ora de iubire”, repaosul.
Urmează răspunsul Demiurgului, în fapt o meditaţie amară asupra condiţiei umane:
oamenii sunt doar simple unelte ale destinului („Ei doar au stele cu noroc/ Și prigoniri de
soarte”), dorinţele lor sunt „deşerte idealuri”, iar generaţiile lor se succed necontenit.
Dorinţa Luceafărului ar duce la haos, la moartea lumii, la negarea de sine a
Creatorului, căci Hyperion se născuse odată cu lumea. Aşadar, Demiurgul îi face propuneri
compensatorii, ce reprezintă diferite ipostaze ale geniului: a cuvântului creator, a geniului
artistic, a împăratului, a geniului militar.
În final, Creatorul face aluzie la nestatornicia umană: „Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-
acel pământ rătăcitor…”.
În tabloul al III-lea, cheia de boltă a poemului, atmosfera e glacială, iar limbajul e
sentenţios, gnomic.

3
 „Luceafărul” de Mihai Eminescu – eseul – 2022

Ultimul tablou restabileşte ordinea propusă de Creator. Ideea cuplului nu e negată, ci

particularizată. Dacă nu poate deveni parte a cuplului, Luceafărul devine „stea cu noroc”.
Spaţiul terestru în articulări paradisiace, cu arbori mirositori și scuturători de floare
(semn de binecuvântare a naturii), în amurg, cu lună și stele, este propice iubirii. Idila e acum
gravă și profundă, în glasul îndrăgostitului răsunând maturitatea.
Hyperion rămâne o esenţă pură, suficientă sieşi, ca toate esenţele lumii: „Ci eu în
lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece.” Pe de altă parte, fiinţa căreia i se consacrase a depăşit
criza provocată de nostalgia necunoscutului de deasupra și a revenit la condiţia comună celor
deopotrivă cu ea („cercul strâmt”).
[Încheierea]
Viziunea superioară a geniului încheie acest poem mitic și folcloric, filozofic și erotic,
a cărui adâncime de gând și perfecțiune a expresiei fac din „Luceafărul” capodopera literaturii
române.
Excepțională alcătuire poetică, însumând 98 de catrene (392 de versuri),
„Luceafărul” are o calitate ce defineşte capodoperele: complexitatea simplității. De pildă,
superlativul absolut de factură populară („o prea frumoasă fată”, ales după analiza variantelor
„un ghiocel de fată”, „o mult frumoasă fată”, „un vlăstărel de fată”, „un gangure de fată”, „un
soi frumos de fată”, „o pasere de fată”, „un giuvaer de fată”, „un cănăruș de fată”, „o dalie de
fată” ), versurile scurte de măsura celor folclorice, de șapte – opt silabe și celelalte elemente
prozodice sunt caracterizate tot prin simplitate: ritmul legănător al iambului și rima
încrucişată, oferind muzicalitate și fluenţă discursului poetic.