Mihai Eminescu

„Luceafărul” și „Floare albastră”

1. Menţionarea a patru trăsături ale perioadei sau ale curentului cultural/literar, care
se regăsesc ȋn lirica lui Mihai Eminescu

Sub semnul direcţiilor impuse de societatea „Junimea” şi de mentorul cultural Titu

Maiorescu, în epoca marilor clasici, se vor cristaliza valori în toate cele trei genuri literare:
Mihai Eminescu în poezie, Ion Luca Caragiale în dramaturgie și Ioan Slavici şi Ion Creangă
în proză, revista „Convorbiri literare”, embrionul cultural al „direcţiei noi” urmând să le publice
capodoperele. Între aceştia se detaşează net poetul nepereche format sub semnul marelui curent
european, formaţie culturală pe care el însuşi o mărturiseşte: „eu rămân ce-am fost,
romantic”. Curent emblematic european apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
romantismul se va afirma iniţial în Franta, fiind anunţat de Victor Hugo care, în prefaţa la
drama „Hernani” pleda pentru necesitatea „liberalismului în literatură”, această mentalitate şi
stare de spirit fiind în acelaşi timp o reacţie faţă de clasicismul rigid, romantismul fiind curentul
extremei libertăți de creație, după cum apreciază teoreticienii. Romantismul românesc
apare în perioada paşoptistă, când se contopeşte cu lupta de eliberare socială şi naţională, luând
amploare însă în epoca marilor clasici prin opera lui Mihai Eminescu „omul deplin al culturii
române” – Constantin Noica. Spirit universal, nutrit cu mitologiile Orientului, ale Nordului,
cu filosofia lui Kant, a lui Schopenhauer, cu ştiinţele moderne şi cu literatura europeană, „poetul
luceafăr” a reuşit să ridice limba şi poezia poporului român pe culmi nemaiatinse niciodată.
*Ampla sa creaţie se structurează în două etape: între 1870-1879 „perioada căutărilor”-
Garabet Ibrăileanu, caracterizată prin optimism, eroul crezând în armonia universului - „Sara
pe deal”. Între 1879-1883 „perioada scuturării podoabelor”- Tudor Vianu este perioada
caracterizată prin pesimism şi ironie, eroul considerând că doar trecerea în nefiinţă îi poate
aduce întregirea fiinţei –„Odă în metru antic”. Universul tematic este vertebrat de supratema
timpului, predilecţie eminesciană de credinţă, acesteia subsumându-i-se iubirea -
„Luceafărul”, natura - „Revedere”, cosmicul - „La steaua”, filosofía - „Scrisoarea I”, istoria
- „Scrisoarea III” şi creaţia - „Epigonii”.*
Două texte poetice reprezentative care definesc geniul creator eminescian sunt „Floare
albastră”, capodoperă a lirismului din etapa de tinerețe, publicată în 1873, respectiv,
„Luceafărul”, publicat 10 ani mai tarziu, sinteză a categoriilor lirice cele mai de seamă, după
cum afirma Tudor Vianu. Cele două poeme se înscriu în estetica romantică prin teme și
motive literare, prin ipostazele eului liric, prin procedeul stilistic al antitezei (teluric –
astral, om comun – geniu), dar și prin amestecul genurilor și speciilor.

2. Ilustrarea a două dintre trăsăturile menţionate, valorificând două texte poetice

aparţinând lui Mihai Eminescu
3. Evidențierea modului în care se reflectă tema și viziunea despre lume în cele două
texte poetice alese

!!!Reperele 2 și 3 le-am tratat simultan pentru a integra particularitățile curentului în cadrul

semnificațiilor textuale. Personal, mi s-a părut mult mai ușor, decât să le iau cumva ca
inventar!!!
Cele două poeme romantice au în comun temele abordate, dar în raport inversat: „Floare
albastră” este o poezie pe tema iubirii și naturii, cu un subtil substrat filosofic care implică și
condiția geniului, în vreme ce „Luceafărul”, amplu poem filosofic pe tema condiției nefericite
a geniului, abordează și raportul acestuia cu iubirea, iar cadrul natural al idilei din tabloul final
amintește de poezia erotică din perioada de tinerețe.
Îngemănarea iubirii cu natura este constanta estetică a ideologiei romantice și a primei
etape de creație a lui Mihai Eminescu, natura état d’âme fiind o reverberație a trăirilor eului
liric. În ambele opere literare supuse demersului interpretativ, se remarcă mai multe ipostaze
ale temei: visul de iubire neîmplinit, iubirea concretă în plan terestru și iubirea paradisiacă.
Ultimele două ipostaze se realizează în cadrul cuplului Cătălin și Cătălina, ceea ce sugerează
că împlinirea erotică este accesibilă omului comun. Se identifică în ambele poeme lirismul
măștilor, conform teoriei lui Tudor Vianu: eul liric împrumută, pe rând, cele două ipostaze,
masculin – feminin, în „Floare albastră”, iar în poemul „Luceafărul” culminează într-o
simbolistică originală pentru a sugera diverse moduri de existență și de raportare la cel mai
înălțător sentiment uman, Hyperion – geniul, Demiurgul – Creatorul suprem, Cătălin – ipostaza
telurică a omului romantic și Cătălina – muritoarea care tânjește spre absolut. Răspunzând
chemării cu valoare de incantație a fetei, Luceafărul se va întrupa de două ori, întruchipările
antropomorfe realizându-se din elemente ale cosmosului. Prima întrupare este angelică și are
la bază apa şi cerul, iar a doua, cea demonică, soarele şi noaptea. De fiecare dată, Luceafărul îi
propune însoţirea cu el şi, evident, nemurirea, care însă, înseamnă moartea fetei, de aici refuzul
acesteia. Dacă fata, ca reprezentantă a condiţiei umane, este incapabilă să-şi depăşească
limitele, Luceafărul este dispus să renunţe la nemurire în schimbul iubirii: „Da, mă voi naște
din păcat,/ Primind o altă lege;/ Cu vecinicia sunt legat,/ Ci voi să mă dezlege.”, hotărârea lui
validând diferenţa esenţială între geniu și omul comun. În „Floare albastră”, monologul liric al
fetei ipostaziază același univers rece al ideilor omului superior: „Iar te-ai cufundat în stele/ Și
în nori și-n ceruri nalte?” cu ton de reproș. În pofida acestei realități a existenței geniului, se
instituie chemarea la iubire, în lumea ei, a unui carpe diem: „Hai în codrul cu verdeață/ Und-
izvoare plâng în vale.” În acest cadru conturat cu atributele fanteziei creatoare, imaginea
feminității este de basm iar paradisul terestru este fundal pe care se proiectează cuplul adamic,
mitul androginului: „Și pășind spre sat în vale/ Ne-om da sărutări pe cale/ Dulci, ca florile
ascunse.”
Finalul ambelor poeme exprimă incompatibilitatea dintre cele două lumi și imposibilitatea
împlinirii erotice a geniului. Motivul literar al florii albastre, prezent incă din titlu, sugerează
la origine speranța împlinirii iubirii dincolo de moarte. În contextul poeziei omonime, floarea
albastră se asociază unor posibilități multiple de interpretare, de la aspirația cosmică, până la
planul concret al frumuseții chipului iubitei: „Ce frumoasă, ce nebună e albastra-mi dule
floare!”. Chemarea dionisiacă a iubirii este înlocuită prin detașarea apolinică a geniului și
asumarea tristeții metafizice. În „Floare albastră”, tonalitatea elegiacă susține sentimentul de
regret cauzat de pierderea iubirii: „Și te-ai dus, dulce minune,/Ș-a murit iubirea noastră. Floare-
albastră, floare-albastră!...Totuși este trist în lume!.” În „Luceafărul”, geniul își acceptă orgolios
condiția: „nici capabil a ferici pe cineva, nici capabil a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici
noroc”(M. Eminescu): Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă petrece/ Ci eu, în lumea mea,
mă simt/Nemuritor și rece.” .". Conștiința apartenenței lui la o lume superioară prin cunoașterea
rece, filozofică a adevărului este o slabă compensație pentru renunțarea la patima fierbinte și
ispititoare a vieții pământene. Finalul conturează o nouă traiectorie a eroului romantic, deoarece
capacitatea de iubire și jertfă, cunoașterea și universalizarea conștiinței l-au absolvit de cădere,
de condiția luciferică a damnării și l-au reproiectat spre locul din care a căzut, eroul eminescian
refăcând astfel în sens invers drumul îngerului căzut care recâștigă cerul. Prin aserţiunea finală,
Hyperion îşi pecetluieşte nemilos însingurarea veşnică, în tragica hotărâre a izolării străbătând
indirect protestul amar al creatorului împotriva lumii în care nu i-a fost dat să se bucure nici de
înţelegere, nici de dragoste, pe măsura capacităţii sale.

4. Prezentarea câte unei particularități de limbaj din fiecare text poetic ales

Procedeul stilistic fundamental în cele două poeme este alegoria pe tema condiției
geniului, respectiv a idealului iubirii ce rămâne o constantă a ființei umane, în veci neatins. De
asemenea, seria de antiteze validează apartenența la romantism, fiind totodată și amprenta
stilistică a viziunii romantice: contingent-transcendent, diurn-nocturn, geniu - om comun,
apolinic și dionisiac, toate simboluri a două moduri de existență: solară, a ideilor abstracte, reci,
măsură și echilibru, respectiv trăire extatică, instinctuală a clipei de fericire. Autorul valorifică
un registru motivic variat, constante romantice: visul, oglinda, zburătorul, seara, noaptea, luna,
codrul. Motivul visului este elementul de cod romantic ce facilitează întâlnirea dintre Luceafăr
şi fata de împărat, singura modalitate de comunicare a două ființe ce aparțin unor lumi diferite.
Visul este, deci un mod comensatoriu de constituire a cuplului. Luceafărul se apropie de fată
prin intermediul oglinzii ce prefigurează motivul specular. Un alt motiv este cel al
zburătorului, prefigurat de cuvinte din câmpul semantic al ignicului (văpaie, arde, foc,),
motivul „fortuna labilis”, imaginea valurilor sau a stelei cu noroc ca semne ale fragilităţii
umane, fiind o constantă a liricii eminesciene. Nu lipsesc motivul serii și al nopții: „în orişicare
sară”,/ „vom vorbi-n întunecime”, „Când prin crengi s-a fi ivit/Luna-n noaptea cea de vară”,
acestea fiind un semn al nocturnului, al aşteptării, marcând un moment de trecere, un timp
suspendat care face posibilă consonanţa dintre planul teluric şi cel cosmic. S-a afirmat adesea
că limbajul eminescian se definește prin puritate, poetul selectând termenii cu rezonanțe
latinești, pe cei din fondul autohton, fundamental, rezultând o simbioză lexicală originală:
registrul arhaic și popular („Încalte”, „nalte”,/ „mări, Cătălin”, „arz-o focul”, „copilaș”) cu
cel standard și neologic: „sfera”, „adevăr” „Luceafăr” ce constuie un paradox expresiv:
accesibilitate și ambiguitate, în egală măsură.
5. Opinia critică

Concluzie
Capodopere ale liricii eminesciene, „Floare albastră” și „Luceafărul” aparțin
romantismului prin ilustrarea temei iubirii și naturii, dar și a condiției geniului. Având
capacitatea de cunoaștere absolută, geniului i se refuză împlinirea spirituală în plan erotic, el
trăiește în sfera ideilor abstracte, suficient sieși, fără moarte și fără noroc, supus în permanență
contemplației artistice.