Luceafarul Romantismul este un curent literar aparut in Anglia secolului a XIX-lea si raspandit in intrega Europa.

El reprezinta o reactie impotriva rigorii excesive a clasicismului si presupune o libertate totala a sentimentului si a imaginatiei. Opera literara care ilustreaza perfect principiile romantice este poemul Luceafarul de Mihai Eminescu, o alegoria pe tema geniului, dar si o meditatie asupra conditiei umane duale. Viziunea romantica este data de tema, motive, relatia geniu-societate, de antiteza, de structura, de alternanta planului terestru cu cel cosmic, de imaginarul poetic. Elementele clasice sunt : echilibrul compozitional, simetria, armonia si caracterul gnomic. Definit ca poem al contrariilor reunite sub semnul universalitatii (T.Vianu), Luceafarul a fost publicat in 1883 in Almanahul Societatii Academice SocialLiberale Romania Juna din Viena. Avand ca sursa de inspiratie basmul Fata din gradina de aur cules de Richard Kunish, Luceafarul este o capodopera de amaraciune glaciara (T. Arghezi), un poem mitic si folcloric, filosofic si alegoric si , mai ales, un poem liric. Tema poemului este romantica, problematia geniului in raport cu lumea, iubirea si cunoasterea. Titlul este numele celei mai stralucitoare stele . In termeni alegorici Luceafarul este geniul purtator de lumina, solitar, neinteles de omul obisnuit, comun, incapabil sa ajunga la infinitul gandirii. Compozitia si structura sunt configurate prin strategii specifice modelului narativ de organizare a discursului. Cele 2 planuri terestru-cosmic, aflate in antiteza, tind sa se apropie si sa se delimiteze , intr-o compozitie de un echilibru clasic, figurand un model inchis, sferic al operei. Alcatuit din 98 de catrene si dispus in 4 unitati compozitionale, textul poetic se organizeaza ca o structura polifonica, pe mai multe voci. Incipitul poemului se afla sub semnul basmului. Timpul este mitic illo tempore: A fost odata ca in povesti ... Cadrul abstract este umanizat prin portretul fetei de imparat o prea frumoasa fata care scoate in evidenta unicitate terestra . Partea 1 ( strofele 1-43) surpinde intr-un decor romantic povestea iubirii peste fire intre 2 fiinte care apartin unor lumi diferite. Aspiratia spre Absolut a fetei si nostalgia iesirii din Absolut a Luceafarului forteaza apropierea celor 2 planuri intr-un spatiu imaginar, ideal, in oglinda visului. Discursul narativ este substituit de vocile celor 2 indragostiti care dialogheaza in plan oniric. Partea a doua (44-64) are in centru idila dintre Catalin si Catalina intr-un tablou dramatizat. Este o alta ipostaza a iubirii, opuse celei ideale, cadru fiind cel terestru. Asemanarea numelor denota faptul ca cei 2 sunt compatibili, apartin aceleasi lumi. Portretul lui Catalin este realizat in stilul vorbirii populare, are origine obscura, e siret, e guraliv. In antiteza cu Luceafarul , el este simbolul erosului uman. Daca Luceafarul

ii oferise fetei un destin de exceptie, intr-un spatiu ideal, Catalin ii propune un destn comun, anonim, in mijlocul unei lumi in care toti sunt la fel. Partea a 3-a ( st. 65-85) ilustreaza spatiul cosmic si constituie cheia de bolta a poemului. Aceasta parte poate fi divizata la randul ei in 3 secvente poetice: zborul cosmic, rugaciunea, convorbirea cu Demiurgul si liberarea. Spatiul parcurs de Luceafar este o calatorie regresiva temporal, in cursul careia el traieste in sens invers istoria creatiei Universului din a chaosului vai.. Cum izvorau lumine. Zborul cosmic potenteaza intensitatea sentimentelor si setea de iubire ca act al cunoasterii absolute, in numele careia Hyperion este gata de sacrificiu. Demiurgul refuza cererea acestuia, aspiratia lui fiind imposibila caci el face parte din lumea primordiala a cosmosului, iar desprinderea sa ar duce din nou la haos. Partea a 4a ( st. 86-98) are, din nou, un dublu referent, cele 2 planuri fiind, de data aceasta, delimitate irevocabil. Fata de imparat si Luceafarul se privesc pentru a 3-a oara , fiecare vazandu-l pe celalat din perspectiva conditiei sale asumate definitiv. Raspunsul final al Luceafarului reprezinta cheia poemului, toata durerea dintre pamant si cer ( Petru Cretia): Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece/ Ci eu in lumea mea ma simt / Nemuritor si rece. La nivel prozodic, se remarca muzicalitatea meditativa data de masura de 7-8 silabe, ritmul iambic si rima incrutisata. La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei dar si a antitezei intre omul de geniu si oamenii comuni, antiteza care apare si in discursul Demiurgului Ei doar au stele cu noroc/ Si progoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Noi nu cunoastem moarte. Limbajul poetic se caracterizeaza prin limpezimea clasica, puritate, cuvinte si expresii populare si muzicalitate. Folosind nebanuite intuitii ale fanteziei poetice, in revarsarea lirica a sufletului saum dincolo de densitatea luminoasa a imaginilor, a atator epitete morale si fizice, metafore, comparatii si expresii specific romanesti , poetul recurge in Luceafarul, la simplitatea clasica a versurilor. In concluzie, pot afirma ca prin viziunea poetica in care sunt inchise tulburatoare intelesuri filosofice, poetul eminescian oglindeste lumea insusi a poeziei ca tristete cosmica si ca sarbatoare a verbului. O lume devenita cantec in sine, lui singur dezlegare si lege ( Petru Cretia).