„Luceafărul” de Mihai Eminescu

Poemul ,,Luceafărul” a apărut în 1883, în Almanahul Societății Academice Social-Literare România Jună
din Viena, fiind apoi reprodus în revista Convorbiri literare. Sursele de inspirație ale poemului sunt cele
folclorice (basmul), mitologice ( mitul zburătorului) și filozofice ( opoziția dintre geniu și omul comun
conform lui Arthur Schopenhauer). Poemul este inspirat din basmul ,,Fata în grădina de aur”, reprodus de
germanul Richard Kunish. Basmul este inițial versificat de Eminescu, acesta păstrând schema epică, dar
schimbând finalul. Zmeul nu îi omoară pe îndrăgostiți, ca în basm, îi blesteamă să simtă chinul despărțirii
definitive prin moarte; filozoful Arthur Schopenhauer așază geniul în opozitie cu omul comun, obisnuit,
definindu-l ca pe un individ superior, ceea ce îl împiedică să comunice în mod real cu semenii, care nu-l
înțeleg, condamnându-l astfel la singurătate și nefericire; mitul folcloric românesc al Zburătorului a fost
folosit de poet și în poemul ,,Călin (file din poveste)”, Zburatorul fiind o semidivinitate malefică, ce
rătăceste noaptea, până spre zori și se strecoară în odăile tinerelor fete, tulburându-le somnul.
Ca specie literară, opera este poem romantic, realizându-se prin amestecul de genuri și specii: lirismul
este susținut de meditația filozofică și de expresivitatea limbajului, este păstrată schema epică a basmului,
iar ca elemente dramatice observăm secvențele realizate prin dialog si dramatismul sentimentelor.
,,Luceafărul” este considerat o alegorie pe tema romantică a locului genului în lume, poemul reprezentând
o meditație asupra destinului geniului, văzut în opoziție cu omul comun. Poemul ,,Luceafărul” se
încadrează în curentul literar romantism prin: tema și motivele literare specifice curentului literar,
problematica omului de geniu, în raport cu lumea, iubirea si cunoasterea, motivele literare - noaptea,
visul, luceafărul, sursele de inspirație, folclor( basmul ,,Fata în grădina de aur”), mitologie ( mitul
Zburătorului), filozofie ( opoziția om de geniu-om comun), amestecul de genuri și specii (
epic,liric,dramatic), folosirea antitezei ca procedeu artistic specific ( om de geniu-om comun, planurile
terestru/uman-cosmic/universal, ipostazele Luceafărului-angelică/demonică).
Tema operei ,,Luceafărul” este problematica omului de geniu, în raport cu lumea, iubirea si
cunoasterea, fiind susținută de motive literare specifice: castelul, visul, noaptea, luceafărul,omul de geniu,
omul comun, poemul fiind conceput ca mit al cunoașterii.
Teoria incompatibilităţii se oglindeşte în evoluţia celor patru tablouri ale poemului. De exemplu, în tabloul
al treilea, confruntarea între Hyperion şi Demiurg scoate la iveală antiteza între lumea nemuririi şi cea a
pământenilor de rând, între veșnicie şi efemeritate. Prilej de redescoperire a cosmogoniilor, călătoria
Luceafărului este cronotop reprezentativ, pe fondul regresiei temporale: “Căci unde-ajunge nu-i hotar/ Nici
ochi spre a cunoaşte/Şi vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte”.
Zborul cosmic ilustrează intensitatea sentimentelor, setea de iubire ca act al cunoaşterii absolute: “Nu e
nimic şi totuşi e / O sete care-l soarbe / E un adânc asemene / Uitării celei oarbe”. În ilimitat, Luceafărul
îşi recuperează adevărata identitate-Hyperion, fiu al cerului, cunoscut doar de cei asemenea lui. Cererea
de a renunţa la nemurire-“Şi pentru toate dă-mi în schimb /O oră de iubire…” este refuzată , tratată ca
imposibilă- Luceafărul este superior, menţine echilibrul în lume, nu poate fi muritor. Din poziţia sa
absolută, Demiurgul prezintă perisabilitatea şi nimicnicia naturii umane: “Ei doar au stele cu noroc/ Şi
prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Şi nu cunoaştem moarte”. În contrast, se află
permanenţa operei omului de geniu-în ipostaza de conducător sau de stăpânitor al pământului şi al mării.
Ultima menţiune a Demiurgului este aceea a lipsei de valoare a sacrificiului Luceafărului, dată de
inconsecvenţa fetei.
O altă secvenţă poetică relevantă pentru tema şi viziunea despre lume este conţinută de tabloul final al
poeziei . Cadrul protector, romantic, găzduieşte cuplul Cătălin- Cătălina într-o nouă vârstă a iubirii,
adâncită şi maturizată. Reacţia Luceafărului, diferită de cea „din trecut”, dovedeşte acceptarea legii
superioare a raţiunii,a incompatibilităţii : “Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul? / Trăind în
cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu, în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece”. Metaforele se
organizează în jurul celor două naturi antitetice: “chip de lut”, “cercul vostru strâmt”, “norocul”, în
opoziţie cu “lumea mea”,” nemuritor” şi „rece”. Luceafărul recapătă detaşarea demiurgică a esenţei sale
divine, reintrând în sferele superiorităţii reci.
 Compozitia romantică a poemului se realizează prin opozitia planurilor cosmic si terestru si a două
ipostaze ale cunoașterii: omul de geniu și omul comun. Simetria compozițională se realizează prin cele
patru părti ale poemului: cele două planuri, cosmic si terestru interferează în prima și în ultima parte,
partea a doua reflectă planul terestru (iubirea dintre Cătălin și Catălina), iar partea a treia este consacrată
planului cosmic (călătoria lui Hyperion spre Demiurg, cererea și răspunsul).

Titlul poemului desemnează, denotativ, steaua cea mai strălucitoare de pe cer, planeta Venus. În sens
alegoric, ,,Luceafărul” devine pentru poet simbolul omului de geniu, dotat cu o inteligență superioară,
însetat de absolut, capabil de sacrificiu, dar rămas un neînțeles pentru omul obișnuit. Incipitul poemului
stă sub semnul basmului, timpul fiind unul mitic: ,,A fost odată ca-povești/ A fost ca niciodată”. Cadrul
abstract este umanizat, portretul fetei de împărat este realizat printr-un superlativ de factură populară, ,, o
prea frumoasă fată”, fata reprezentând terestrul, iar comparațiile ,,Cum e Fecioara între sfinti/ Și luna
între stele”, propun dualitatea: puritate și predispozitie spre absolut.
Ca structură, poemul cuprinde patru tablouri. Primul tablou alcătuit din stofele 1-43, reunește cele două
planuri, cosmic si terestru, și se constituie din mai multe secvențe: incipitul, ce prezintă portretul fetei de
împărat; momentul îndrăgostirii, săvârșit prin intermediul privirii; întâlnirea celor doi în spațiul oniric,
depășind bariera incompatibilității; incantatia fetei; cele două întrupări ale Luceafărului, angelică și
demonică; dialogul dintre cei doi. Al doilea tablou cuprinde strofele 44-64, se subordonează planului
uman-terestru prin aducerea în centrul atenției a celor doi pământeni, Cătălin si Catălina; secvențele ce
compun al doilea tablou sunt portretul lui Cătălin, ,,copil de casă”, jocul seducției, Cătalina revarsă asupra
lui Cătalin iubirea pentru Luceafăr, înțelegându-si condiția și acceptând-o ,, Te-ai potrivi cu mine”. Al
treilea tablou cuprinde strofele 65-85, fiind rezervat planului universal-cosmic. Tabloul se constituie din
mai multe secvențe: zborul intergalactic al Luceafărului, monologul adresat Demiurgului și răspunsul
Demiurgului. Al patrulea tablou cuprinde strofele 86-98 si revine la interferența celor două planuri,
cosmic si terestru, și secvențele ce îl constituie sunt: pastelul terestru, monologul lui Cătălin, ultima
adresare a Cătălinei către Luceafăr, monologul Luceafărului. În finalul operei Luceafărul exprimă
dramatismul propriei condiții, care se naște din constatarea că relația om de geniu-om comun este
incompatibilă. Omul comun nu este în stare să-si depășească limitele, iar geniul manifestă dispret față de
această incapacitate: ,,Ce-ți pasă ție, chip de lut, /Dac-oi fi eu sau altul?/ Trăind în cercul vostru
strâmt/Norocul vă petrece,/ Ci eu in lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece.”
Farmecul limbajului poetic eminescian constă în mijloacele artistice de exprimare a sentimentelor,
antiteza dintre planul terestru și cel cosmic fiind sugerată, la nivel fonetic, prin distribuția consoanelor si a
vocalelor. La nivel morfologic, dativul etic și dativul posesiv susțin tonul de intimitate, iar verbele la
perfect simplu si conjunctiv, din tabloul al doilea, susțin oralitatea stilului. La nivel stilistic se remarcă
constructia poemului pe baza alegoriei, dar și a antitezei om de geniu-om comun, ,,Ei doar au stele cu
noroc/ Şi prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Şi nu cunoaștem moarte.”, în timp ce în
portretizarea Luceafărului sunt utilizate imagini hiperbolice: ,,Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de
soare.” Muzicalitatea poemului este data și de particularitățile prozodice: măsura versurilor de 7-8 silabe,
ritmul iambic și rima încrucișată. ,,Luceafărul” este un amplu poem romantic cu structură narativă, cu
secvențe dialogate și cu lungi si emoționante inserții lirice. Prin particularitățile limbajului său, prin
expresivitatea sa artistică, putem spune că Eminescu este un inovator al limbajului poetic.
Pentru ilustrarea condiției geniului și ilustrarea raportului acestuia cu lumea, iubirea si cunoasterea, în
poemul ,,Luceafărul”, poetul armonizează teme si motive romantice, atitudini romantice, elemente de imaginar
poetic si procedee artistice , simboluri ale eternității/ morții și ale temporalității/ vieții.
Opera ,,Luceafărul” se încadrează în curentul literar romantism prin: tema și motivele literare specifice
curentului literar: tema- problematica omului de geniu, în raport cu lumea, iubirea si cunoasterea, motive -
noaptea, visul, luceafărul, sursele de inspirație,din folclor ( basmul ,,Fata in grădina de aur”), din mitologie
( mitul Zburătorului), din filozofie ( opoziția om de geniu-om comun), amestecul de genuri și specii ( structura
narativă, secvențe dialogate, inserții lirice) și folosirea antitezei ca procedeu artistic romantic prin excelență
( om de geniu-om comun, planurile terestru/uman-cosmic/universal, ipostazele Luceafărului-
angelică/demonică).