Broței Ionuț seral a

13-a
gvbdgsadagbagsd

”Luceafărul”
de Mihai Eminescu
POEM ROMANTIC

Supranumit ”luceafărul poeziei românești„ și ”poetul nepereche” de către criticul

George Călinescu, Mihai Eminescu este ultimul mare poet romantic european care și-a exprimat
apartenența la romantisasgdgaadgsadgfvdsm astfel: ”Nu mă-ncântați nici cu clasici/ Nici cu vers
curat și antic/ Toate-mi sunt deopotrivă/ Eu rămân ce-am fost: romantic.”
Prețuit ca fiind ”chintesența gândirii poetice eminesciene”, respectiv ”testamentul literar
al poetului” (George Călinescu), poemul ”Luceafărul” a fost publicat în anul 1883 în almanacul
societății cultural-literare ”România Jună” din Viena și reprodus în același an în revista
”Convorbiri literare”.
”Luceafărul” este un poem epico-lirico-dramatic, un amplu poem filozofic, pastel
terestru și cosmic, elegie, toate acestea fiind contopite într-o creație lirică, într-un poem al
devenirii și al aspirație sublime.
Cea mai veche interpretare a poemului îi aparține Eminescu însuși, care nota pe marginea
unui manuscris: " Aceasta este povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu
cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ, nici e
capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc."
Titlul operei devine o sugestie a dualității, vieții și morții, deoarece își extrage seva, pe
de-o parte, din mitologia românească, unde Luceafărul/Lucifer este steaua călăuzitoare a
ciobanilor, revărsându-și lumina asupra planului terestru, iar pe de altă parte, din mitologia
greacă, unde Hyperion, fiul cerului, Uranus, și al pământului, Geea, devine ”înaintemergătorul”
sau ”cel care merge pe deasupra”, o ființă superioară, astrală, care-și întoarce fața de la planul
terestru, uman, devenind o sugestie a cripticului.
La nivel tematic se dezvoltă două teme fundamentale, pe de-o parte, incompatibilitatea
iubirii dintre două ființe aparținând unor lumi diferite, iar pe de altă parte, condiția tragică a
geniului într-o societate ostilă, incapabilă să înțeleagă și să aprecieze adevăratele valori.
La nivel compozițional, poezia este formată din 98 de catrene, care se structurează pe
patru tablouri, iar acestea, la rândul lor, fiind constituite de interfața dintre planul individual
terestru și planul universal cosmic.
Tabloul I (cuprinde catrenele 1-43) prezintă o valoare expozițională (”A fost odată ca-n
povești/ A fost ca niciodată/ Din rude mari împărătești/ O prea frumoasă fată…”). Fata
constituie un drum ascendent, în timp ce, Luceafărul creionează un drum descendent,
suprarevoltându-se împotriva condiției sale de ființă nemuritoare și întruchipându-se: la prima
chemare, din cer și mare, ipostaziindu-se ca înger, iar la cea de doua chemare, de asemenea din
două elemente contrare, din soare și noapte, fiind ipostaziat sub forma unui demon.
În cel de-al doilea tablou (cuprinde catrenele 44-64), idila dintre fata de împărat, numită
acum Cătălina, și pajul Cătălin, înfățișează repeziciunea cu care se stabilește legătura
sentimentală între exponenții lumii terestre. Asemănare numelor sugerează apartenența la aceeași
categorie: a omului comun. Portretul lui Cătălin este realizat în antiteză cu cel al Luceafărului:
”viclean copil de casă”, ”Băiat din flori și de pripas/ Dar îndrăzneț cu ochii”.
Al treilea tablou (cuprinde catrenele 65-85) redă călătoria astrală a Luceafărului spre
Demiurg, aspre haosul primordial, spre creația dinaintea creației, pentru a-i cere dezlegarea de
nemurire. Se conturează acum un extraordinar tablou cosmic, care-și are punctul de placare în
”Imnul Creației” din ”Rid-Veda”, un drum invers, străbătut în ani-lumină și depășind găurile
negre, purtat de iubirea față de fata de împărat. Cerea făcută de către Luceafăr reflectă motivul
faustic al sacrificiului pe altarul iubirii (”Reia-mi al nemuririi nâmb/ Și focul din privire/Și
pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire”).
Demiurgul îl numește Hyperion, numele tainic știut doar de Creator, pentru a-l trezi la
condiția sa originară. În discursul său Demiurgul realizează un adevărat rechizitoriu la adresa
oamenilor, supuși nimicniciei, dorinței de a trăi cu toții egali în fața morții, fiind valorificate
motive romantice precum: vanitas-vanitatum, fortuna labilis și pantha rhea. Creatorul îl
îndeamnă pe Luceafăr să privească spre pământ și să vadă ce-l așteaptă.
În ultima parte a poemului, tabloul al patrulea (cuprinde catrenele 86-98) este nuanțată
declarația de dragoste a lui Cătălin (”noapte mea de patimi”, ”durerea mea”, ”iubirea mea
dintâi”), proiectându-l pe acesta într-o altă lumină decât cea din tabloul al doilea; apare motivul
declarației de dragoste. În finalul operei, fata îl vede pe Hyperion și îl invocă, de această dată, să
îi lumineze norocul (”Coboară jos Luceafăr blând/ Norocu-mi luminează”). La auzul invocației,
Luceafărul se adresează pe un ton rece ți distant (”Ce-ți pasă ție chip de lut”/ Dac-oi fi eu sau
altul?”) .
Geniul se izolează îndurerat de lumea comună, asumându-și destinul de esență
nepieritoare. Omul comun, incapabil să își depășească limitele, rămâne ancorat cercului strâmt,
iar geniul atinge starea de liniște sufletească obținută prin detașarea de frământările lumii.
La nivel stilistic poemul este alcătuit pe baza alegorie, dar și a antitezei între geniu și
oameni comuni (”Ei au doar stele cu noroc/ Și prigoniri de soartă/ Noi nu avem nici timp, nici
loc/ Și nu cunoaștem moarte...”). Prezența metaforelor, mai ales în primul tablou, accentuează
ideea iubiri absolute (”palate de mărgean”, ”cununi de stele”). Muzicalitatea este oferită de
elemente prozodice: măsura versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic, rima încrucișată.
Simetria compozițională se realizează în cele patru părți ale poemului astfel: cele două
planuri (terestru și astral) interferează în prima și în ultima parte, pe când partea a doua reflectă
doar planul terestru (iubirea dintre Cătălin și Cătălina), iar partea a treia este consacrată planului
cosmic(călătoria lui Hyperion la Demiurg, ruga și răspunsul).
Farmecul limbajului poetic eminescian este în consonanță cu mișcarea ideilor și tumultul
sentimentelor.
În opinia mea, Mihai Eminescu reușește să redea, într-o manieră poetică și originală,
defecte ale caracterului uman și condiția tragică pe care o confruntă geniile în societate.
În concluzie, pentru a ilustra condiția geniului poemul ”Luceafărul” – sinteză a operei
poetice eminesciene – armonizează teme și motive romantice, elemente de imaginar poetic și
procedee artistice cultivate de scriitor, simboluri ale eternității/morții și ale temporalității/vieții.
Așa cum remarcă Tudor Vianu: ”Luceafărul este o sinteză a categoriilor lirice mai de
seamă pe care poezia lui Eminescu le-a produs mai înainte. Dacă moartea ar voi ca noianul
vremurilor viitoare întreaga operă a lui Eminescu să se piardă, după cum lucrul s-a întâmplat cu
atâtea opere ale Antichității, și numai ”Luceafărul” să se păstreze, strănepoții noștri ar putea
culege din ea imaginea esențială a poetului”.