LUCEAFARUL

de Mihai Eminescu

- ESEU –

Poemul ”Luceafărul” a apărut în anul 1833. Prima dată a fost citit la Junimea, apoi publicat
în ALMANAHUL SOCIETĂȚII ACADEMICE SOCIAL LITERARE ”România Jună” din Viena, a fost publicat în
revista ”Convorbiri Literare”, iar spre sfârșitul anului 1833 apare în volum. Poemul are ca sursă principală
de inspirație basmul popular românesc ”Fata în grădina de aur” cules de germanul Richard Kunisch,
rezumat mai întâi într-un basm și mai apoi împărțit în cinci variante succesive. O altă sursă de inspirație
se regăsește în filosofia lui Schopenhauer, în care identificăm antiteza dintre omul comun și omul de
geniu. În poem găsim toate cele 3 genuri literare: liric (povestea de iubire, descriere de natură terestră),
epic ( fir narativ, acțiunea și personaje) și dramatic ( Luceafărul și fata de împărat, Cătălin și Cătălina,
Luceafărul și Demimurg).
Tema poemului este una filosofică, abordând problematica nefericirii omului de geniu.Titlul face
trimitere la motivul central al poeziei, ”Luceafărul” care este văzut ca o ființă singuratică și nefericită,
opus omului comun.

Tabloul întâi este constituit de planul terestru și cel cosmic. Aici regăsim povestea fantastică de
iubire dintre Luceafăr, care reprezintă ființa superioară, geniul, și fata de împărat aflată sub simbolul
omului comun. La început întâlnirile dintre cei doi au loc în vis ”Cum ea pe coate-și răzima/Visând ale ei
tâmple/De dorul lui și inima/Și sufletu-i se împle”. Spațiile de comunicare dintre cele două lumi erau
reprezentate de lucrurile reflexive aflate în jurul lor ”Lângă fereastră, unde-n colț/Luceafărul așteaptă”.
Prima și a doua chemare a fetei le regăsim tot în tabloul întâi ”Cobori în jos, luceafăr blând/Alunecând
pe-o rază,/Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi luminează!”

          Tabloul al doilea este constituit doar de planul terestru. Aici îl regăsim pe Luceafăr în pielea lui
Cătălin. Această identitate de nume dintre Cătălin și Cătălina arată potrivirea celor doi tineri, iar
comunicarea dintre ei este directă, nu se mai face prin intermediul visului, ca în tabloul întâi. Este o altă
ipostază a iubirii, opusă celei ideale. Asemanărea numelor sugerează apartenența la aceeași categorie: a
omului comun. Portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare, în antiteză cu portretul
Luceafărului. Acesta devine întruchiparea mediocrității pamântene: “Viclean copil de casă, băiat din flori
și de pripas/ Dar îndrăzneț cu ochii, cu obrajei ca doi bujori.”

          Tabloul al treilea este reprezentat prin planul cosmic. În acest tablou este reprezentată călătoria
spațială a Luceafărului ”Porni luceafărul.Creșteau/În aer a lui aripe,/Și cai de mii de ani treceau/În tot
atâtea clipe” și apariția lui Hyperion.
Acest tablou, poate fi împărțit la rândul lui in patru secvențe poetice: zborul cosmic, rugăciunea,
convorbirea cu Demiurgul și eliberarea. În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul însetat de repaos:  “Și din
repaos m-am născut / Mi-e sete de repaos”, adică de viața finită, de stingere, este numit Hyperion.
Demiurgul este cel care rostește pentru prima dată numele lui Hyperion pentru că El este Creatorul și
cunoaște esența Luceafărului.
     Hyperion ii cere Demiurgului să-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, în
numele căreia este gata de sacrificiu. Demiurgul refuză cererea lui Hyperion pentru că el face parte din
ordinea primordiala a cosmosului, iar desprinderea sa ar duce din nou la haos. De asemenea, pune în
antiteză lumea nemuritorilor și aceea a muritorilor, oferindu-i lui Hyperion, în compensație, diferite
ipostaze ale geniului: filozoful, poetul, geniul militar / Cezarul, ca și argumentul infidelitații fetei.

          Tabloul al patrulea este constituit de planul terestru și cel cosmic.Are un început plin de elemente
romantice: ”noapte”, ”luna” și ”teiul” care reprezintă arborele specific îndrăgostiților. Are loc o idilă
pastorală între cei doi membri ai cuplului: ”O, lasa-mi capul meu pe sân,/Iubito, să se culce/Sub raza
ochiului senin/ Și negrăit de dulce”.Declarația de dragoste a lui Cătălin este petrecută într-un cadru
natural, romantic, specific îndrăgostiților.De data aceasta a treia chemare a fetei nu mai este la fel ca
primele două, fata cerându-i Luceafărului să fie el steaua norocoasă a cuplului ”Cobori în jos, luceafăr
blând/Alunecând pe-o rază,/Pătrunde-n codru și în gând,/Norocu-mi luminează.”Poemul se încheie
printr-o detașare apolinică, Luceafărul conștientizându-și superioritatea.

           Luceafărul poate fi considerat o alegorie pe tema romantică a locului geniului în lume, ceea ce

înseamna că povestea, personajele, relațiile dintre ele sunt transpuse într-o suită de metafore,
personificări și simboluri. Poemul reprezintă o meditație asupra destinului geniului în lume, văzut ca
ființa solitară și nefericită, opusă omului comun.
Tudor Vianu consideră că în poemul ”Luceafărul” întâlnim mai multe ”măști lirice”, Mihai
Eminescu transpunându-se atât în ipostaza îndrăgostitului ( Cătălin), cât și a geniului ( Luceafărul) sau
chiar în ipostaza autorității supreme (Demimurgul).