Luceafărul

- Mihai Eminescu -
~ POEZIE ROMANTICĂ ~

Eminescu este reprezentantul romantismului pur al liricii româneşti, unul dintre clasicii literaturii române. Se
manifestă în literatură atât prin poezie, proză, cât şi prin dramaturgie.
Poemul „Luceafărul” este citit pentru prima dată la Junimea după o gestaţie artistică de 12 ani. Prima lui apariţie
este în aprilie 1883, în „Almanahul Societăţii Academice Social- Literare România Jună”, din Viena. Apoi în august
1883 apare în revista Junimii „Convorbiri literare” şi în „Familia”.
Poezia propune o sinteză de teme romantice eminesciene, culminând cu imaginea geniului, temă care întregeşte
lirica eminesciană „oglinda în care divinitatea informă ajunge la cunoaşterea de sine, îşi satisface dorul care a
determinat-o să creeze universul” (Ioana Em. Petrescu).

Trăsăturile romantismului prezente în operă sunt: interesul pentru creația populară și pentru tradițiile
naționale, incipitul, amestecul de specii literare și utilizarea temelor specifice acestei curent (tema timpului,
tema iubirii, condiția omului de geniu).

O primă trăsătură specifică romantismului este preocuparea pentru creația populară. Acestui curent i se
datorează redescoperirea bogăţiei fondului şi formei operelor folclorice. Şi în poemul „Luceafărul”, Eminescu
redescoperă miturile culturii populare româneşti: basmul „Fata din grădina de aur”, mitul zburătorului.
Cu basmul popular românesc „Fata din grădina de aur”, Eminescu a făcut cunoştinţă când se afla la Berlin.
Povestea a fost culeasă de germanul Richard Kunisch în timpul unei călătorii prin ţara noastră şi publicat de el,
alături de alt basm, în 1861. În prima fază de prelucrare a basmului, poetul schimbă zmeul folcloric într-un „daimon”
celest, un geniu mândru care coboară în castelul frumoasei muritoare în chip de stea şi apoi, prefăcut în ploaie,
transformându-se într-un tânăr de o frumuseţe angelică. Acesta zboară la tronul Domnului, spre a-şi respinge
nemurirea.
Feciorul de împărat este ajutat de Sfânta Miercuri, de Sfânta Vineri şi Sfânta Duminică, ca să depăşească cele trei
probe. Zmeul capătă trăsături de erou romantic renunţând la răzbunare, spre deosebire de basmul original: „Fiţi
fericiţi – cu glasu-i stins a spus– /Atât de fericiţi cât viaţa toată/ Un chin s-aveţi: de-a nu muri deodată”. În forma
finală a „Luceafărului”: feciorul de împărat e construit în registrul antieroicului. Zmeul dispare ca personaj malefic şi
este înlocuit cu Luceafărul. Fata de împărat îşi dublează identitatea: feminitatea ideală şi femeia pământeană.

O altă trăsătură caracteristică a acestui curent literar este incipitul. Tot în registru folcloric, poetul utilizează un
incipit specific basmului popular prin formula de basm: „A fost odată”. Epitetul popular „o prea frumoasă fată”
conturează portretul iubitei. Aceasta are aceleași trăsături specifice operei literare populare și în celelalte părți: „Şi
mândră, arz-o focul;/ Ei Cătălin, acu-i acu/ Ca să-ţi încerci norocul.”. În incipit, autorul modifică formula ritualică a
basmului individualizând fata de împărat în raport cu lumea căreia îi aparține. Prozodia poeziei populare constă în
versurile scurte 7-8 silabe; cifra 3; drumul spre Demiurg.

Tema textului este condiția omului de geniu în lume și în eternitate, cu subtemele: iubirii imposibile și iubirii
împlinite, a „aspiraţiei dintre pământesc înspre divin şi dinspre divin înspre pământesc” (Rosa del Conte), tema
cunoaşterii prin Eros şi tema cosmogonică.

Prima secvență sugestivă temei condiției omului de geniu este primul tablou care cuprinde primele 43 de strofe.
Se prezintă o poveste fantastică de iubire între două fiinţe incompatibile, o ființă muritoare, înzestrată cu atributele
unicității ( „Și era una la părinți/ Și mândră-n toate cele / Cum e fecioara între sfinți/ Și luna între stele”), alta
eternă, pentru care timpul, spațiul și moartea nu există („Noi nu avem nici timp, nici loc/ Și nu cunoaștem moarte.”)
Aici, planul universal-cosmic se întrepătrunde cu cel uman-terestru, într-o atmosferă solemnă. Limita dintre cele
două lumi, care uneori se pot întâlni, este oglinda subțire a visului.
Stările psihice ale fetei („De dorul lui şi inima/ Şi sufletu-i se împle”) o pun într-o ipostază romantic-visătoare.
Acest dor al fetei după Luceafăr este năzuinţa mistuitoare a omului spre lumina celestă, spre ideal, spre Absolut.
 Luceafărul e văzut din lumea de jos ca o stea fixă („locul lui menit din cer”) după care se călăuzesc muritorii.
Luminând lumea fetei de împărat, el intră sub constelaţia iubirii, a fiorului sufletesc, dar şi a timpului omenesc.
Având posibilitatea de a se metamorfoza, se aruncă în mare și se preschimbă într-un tânăr palid, cu părul de aur și
ochi scânteietori, purtând un giulgiu vânăt. La prima întrupare Luceafărul are ca părinți cerul și marea: „Iar cerul
este tatăl meu / Și muma mea e marea”. Metamorfozat în Neptun, Luceafărul este „un mort frumos cu ochii vii”
deoarece nemurirea este pentru muritorii de rând o formă a morții. De aceea fata de împărat are o senzație de frig,
„Căci eu sunt vie, tu ești mort / Și ochiul tău mă-ngheață.”
La a doua chemare, Luceafărul se naște din soare și mare, având părul negru și o coroană ce pare că arde: „Ochii
mari si minunati îi lucesc himeric / Ca două patimi fără saț și pline de-ntuneric”. Înfățișarea este acum demonică,
așadar și de data aceasta fata îl refuză.
Alegoria este ca fata care este incapabilă să iasă din condiția ei pentru a conviețui cu Luceafărul îi cere acestuia să
devină muritor ca și ea, iar acesta se arată dispus de sacrificiul suprem „în schimb pe o sărutare”.
Motive literare prezente aici sunt: privirea (fata “privea în zare”; “El, iar, privind de săptămâni…”), oglinda
(spațiul prin care întâlnirea dintre cei doi este posibilă “Și din oglindă luminiş/ Pe trupu-i se revarsă,…”; “Ea îl
privea cu un surîs/ El tremura-n oglindă,/ Căci o urma adânc în vis/ De suflet să se prindă.”) și visul (“Cum ea pe
coate-şi rezima/ Visănd ale ei tâmple”).

A doua secvență sugestivă temei textului este tabloul al IV-lea. Se redă povestea fericirii omului prin iubire dar şi
revelaţia Luceafărului asupra diferenţei dintre cele două lumi. Întors pe cer, Hyperion vede într-un cadru paradisiac
finalul fericit pentru perechea de muritori, finalul poemului concentrându-se pe condiţia fiinţei superioare şi
incompatibilitatea dintre cele două fiinţe opuse.
Chemarea finală a fetei este diferită: “Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n codru și
în gând / Norocu-mi luminează!”. Dorinţa superstiţioasă a fetei este ca Luceafărul să-i prelungească fericirea.
Atitudinea fetei de împărat, care, la nivelul terestru poate să însemne trădare, reprezintă pentru Luceafăr revelaţie.
Ultima replică (finalul) închide în ea „toată durerea dintre pământ şi cer” (Petru Creţia), toată tristeţea unei
singurătăţi veşnice. Primul enunţ exprimă durerea îndrăgostitului a cărui iubire a fost dispreţuită. Fata nu mai e „prea
frumoasă”, ci „chip de lut” (elementul „pământ” sugerându-i limitele). Condiţia umană este caracterizată prin
simbolul geometric al cercului strâmt. Acesta se opune sferei prin care e reprezentat universul Luceafărului: „Din
sfera mea venii cu greu...”. Hyperion este „nemuritor” (condiţia eternităţii) şi „rece” (lucid) și se detaşează de
oamenii incapabili să-l înţeleagă, față de care-și exprimă disprețul: “Ce-ți pasă ție, chip de lut, / Dacă-oi fi eu sau
altul? / Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece.”

Un prim element de construcție este titlul poeziei care în raport cu titlul basmului popular (Fata din grădina de
aur), evidenţiază focalizarea viziunii poetice asupra personajului masculin. Titlul poeziei este un substantiv propriu,
articulat, hotărât, ce denotă astrul ceresc. Face trimitere la motivul central al textului și susține alegoria pe tema
romantică a locului geniului în lume. Abia în spațiul celest identitatea acestuia se definește în raportare cu
Demiurgul: el este Hyperion.

Un alt element de construcție este reprezentat de figurile de stil. Lucrând peste 10 ani la această capodoperă,
Eminescu i-a dat o formă stilistică remarcabilă, poemul fiind o sinteză a liricii românești. Epitetele sintetizează
calități, valori, iar metaforele au o mare încărcătură de sens și simboluri.
Alegoria: Hyperion și Demiurgul prezintă nemurirea, iar Cătălin și Cătălina oameni obișnuiți ale căror lumi nu se
pot întrepătrunde sporadic.
Antiteza este un alt procedeu specific romantismului, care prezintă incompatibilitatea dintre lumea geniului și
lumea muritorului, lumea cosmică și terestră, finitul și infinitul. Și atitudinile fetei de împărat sunt antitezice: în
prima parte a poemului dorește să își depășească condiția efemeră pentru ca în final să o accepte și să se resemneze
cu iubirea obișnuită.

În concluzie, poemul „Luceafărul” este o meditaţie filosofică aspupra condiţiei umane, autorul romantic
înțelegând fiinţa ca orizont deschis, insuficient sieşi, căutându-şi împlinirea în absolut.