Particularitățile unui text poetic- ,,Luceafărul” de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu, ultimul mare romantic universal, repezintă, prin opera sa, un moment de cotitură în
evoluţia literaturii române, înscriind-o în paradigma universalităţii. Pentru că romantismul îşi consumase
deja clipele de apogeu în prima jumătate a secolului XIX, Eminescu, debutând în 1866, topeşte în creaţia sa
toate vârstele acestei orientări , de la romantismul biedermeier la romantismul înalt, într-o operă totuşi
profund reprezentativă spiritului românesc. Poemul a fost publicat prima dată în 1883 în Almanahul
Societății Academice ,,România Jună” de la Viena, mai apoi în ,,Convorbiri literare”. Inițial apărut în 5
variante de, Eminescu a avut nevoie de 12 ani pentru a finaliza poemul ,,Luceafărul”.
Apărut ca o reacție la rigorile impuse de clasicism, romantismul propune un nou mod de raportare a
ființei umane la sine și la lumea în care aceasta trăiește. Astfel, dacă literatura clasică oglindea realitatea
exterioară, cea romantică va deveni expresia realității interioare a artistului, fantezia constituindu-se într-un
nou mijloc de sondare a existenței. Poemul ,,Luceafărul”, chintesenţă temelor şi motivelor eminesciene, se
înscrie în curentul romantism prin temă, accentul pus pe sensibilitate, cosmogonii- idei în legătură cu
alcătuirea cosmică, apariția din haos a Universului, exploatarea motivelor visului sau al metamorfozei,
amestecul genurilor (liric, epic şi dramatic) şi al speciilor literare (elegie, meditaţie filozofică, idilă, eglogă,
pastel cosmic și terestru), folosirea antitezei.
Un prim argument al apartenenței la curentul literar romantism îl constituie multiplele influenţe
culturale recognoscibile în ,,Luceafărul”– de la filozofia antică (Platon), la cea modernă ( Kant-distincția
dintre lumea fenomenală și lumea esențelor, Schopenhauer), de la tradiţia hindusă ( Rig-Veda) la cea
autohtonă ( mitul zburătorului), care îl identifică pe Eminescu ca pe un ,,călător al drumurilor lungi, pe
sandalele căruia stă scris nisipul veacurilor”( T. Vianu). Valorificând folclorul românesc- un basm popular ,
cules de Richard Kunisch, „Fata în grădina de aur”, Eminescu porneşte de la opoziţia zmeu-fată de împărat,
fiinţă nemuritoare-pământean pentru a-şi dezvolta propria alegorie despre povestea unei fete de împărat şi a
unui Luceafăr „răsărit/ Din liniştea uitării”. Acesta modifică numai finalul basmului-În basmul inițial un
zmeu căruia o fată de împărat îi ceruse să devină muritor se răzbună brutal atunci când constată că fata s-a
îndrăgostit de un muritor, prăvălind peste ea o stâncă, iar pe băiat lăsându-l să moară de durere. În prima
versiune a poemului, zmeul renunță la răzbunare, însă le face celor doi o urare care este, în același timp, și un
blestem-,,Fiți fericiți(...)/Atât de fericiți cât viața toată/Un chin s-aveți:De-a nu muri deodată”.
Cel de-al doilea argument al apartenenței poemului la romantism îl constituie amestecul de elemente
lirice, epice și dramatice. Un prim element epic îl constituie păstrarea schemei basmului valorificat ca primă
sursă de inspirație-Eminescu se inspiră din basmul cules de Richard Kunisch:,,Fata din grădina de aur”.
Formula de introducere este specifică unui basm-,,A fost odată ca-n povești” iar evoluția relațiilor dintre
personaje ilustrează o construcție gradată a ,,subiectului”-metamorfozarea luceafărului urmată de refuzul
repetat al fetei de împărat, care va forma un cuplu cu pajul Cătălin, conștientizând incompatibilitatea dintre
lumea astrală și cea a omului comun. Dintre elementele dramatice se regăsesc prezența dialogului în fiecare
dintre cele patru tablouri, cu forme specifice de adresare în funcție de interlocutori (T. 1-Luceafărul și fata,
T.2-Cătălin-Cătălina, T.3-Hyperion-Demiurg și T.4-Luceafăr-Cătălina). De asemenea, cele patru tablouri
echivalează cu patru scene decupate dintr-un întreg. Dintre elementele lirice se regăsesc prezența unor specii
lirice și îmbinarea lor-elegia-când fata evocă nostalgic dragostea pentru luceafăr în strofele 58-62- ,,O, de
luceafarul din cer m-a prins un dor de moarte'', idila-la începutul tabloului 4, meditația filozofică-dialogul cu
Demiurgul,când acesta definește condiția oamenilor, pastelul cosmic-începutul tabloului al treilea, călătoria
către Demiurg și cel terestru-cadrul natural descris la începutul tabloului al patrulea.
Tema poemului este conditia omului de geniu, raportată la iubire ca experiență de cunoaștere,
problematica preluata de Eminescu de la filosoful german Arthur Schopenhauer. Acesta realizeaza o
distinctie intre omul de geniu si omul comun, dupa cum urmeaza: geniul este un indaptat social, altruist,
rational, neimplicat afectiv, obiectiv, lipsit de voința oarbă de a trăi, își sorește să trăiască iubirea ca pe o
experiență de cunoaștere- strofa 73, cu o minte atotcuprinzatoare si capabil sa-si depaseasca soarta, pe cand
omul comun este adaptat la conditiile sociale, egoist, limitat, care se ghideaza pe baza instinctelor si a
sentimentelor si e incapabil sa isi depaseasca propria conditie, oportunist și stăpânit de voința oarbă de a trăi.
O primă idee despre modul în care se reflectă tema în textul poetic este teoria antinomiilor şi a
incompatibilităţii, care se oglindeşte în tabloul al treilea. Confruntarea între Hyperion şi Demiurg scoate la
iveală antiteza între lumea nemuririi şi cea a risipei, între durabilitate şi efemeritate. Prilej de redescoperire a
cosmogoniilor, călătoria Luceafărului este cronotop reprezentativ, pe fondul regresiei temporale: ,,Căci unde-
ajunge nu-i hotar/ Nici ochi spre a cunoaşte/ Şi vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte”. Zborul
cosmic potenţează intensitatea sentimentelor, setea de iubire ca act al cunoaşterii absolute: ,,Nu e nimic şi
totuşi e / O sete care-l soarbe / E un adânc asemene / Uitării celei oarbe”. În ilimitat, Luceafărul îşi
recuperează adevărata identitate-Hyperion, fiu al cerului, cunoscut doar de cei asemenea lui. Cererea de a
renunţa la nemurire-,,Şi pentru toate dă-mi în schimb /O oră de iubire…” este refuzată , tratată ca imposibilă-
Luceafărul este eon, menţine echilibrul în lume, nu poate fi muritor. Daca el ar renunta la pozitia sa, toata
lumea ar fi distrusa. Din poziţia sa absolută, Demiurgul prezintă perisabilitatea şi nimicnicia naturii
umane: ,,Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Şi nu cunoaştem
moarte”. În contrast, se află permanenţa operei omului de geniu-în ipostaza orfică, de conducător sau de
stăpânitor al pământului şi al mării. Ultima menţiune a Demiurgului este aceea a lipsei de valoare a
sacrificiului Luceafărului, dată de inconsecvenţa fetei-,,Si pentru cine vrei sa mori?/ Intoarce-te, te-ndreapta/
Spre-acel pamant ratacitor/ Si vezi ce te asteapta''.
O altă secvenţă poetică relevantă pentru tema şi viziunea despre lume este conţinută de momentul în
care Luceafărul se metamorfozează pentru prima oară. Invocarea Luceafărului de către fată este poetică,
încărcată de dorință, de magie: ,,Cobori în jos, luceafăb blând/Alunecând pe-o rază/Părtunde-n casă și în
gând/Și viața-mi luminează”. Luceafărul, ființă superioară, are capacitatea de s-și depăși condiția, de a se
metamorfoza: ,,tânăr voievod”, fiu al cerului și al mării: ,,Iar cerul este tatăl meu/ Și mumă-mea e marea”.
Mediul fizic al luceafărului, ,,sfera mea”(simbol al perfecțiunii) este unul ideal, situat în afara timpului și
spațiului, deschis spre necuprins, supus mișcării de coborâre și de înălțare, asemenea năzuinței fetei de
împărat către idealul erotic. Luceafărul o cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i statutul de stăpână a
întinderilor de ape, însă fata îl refuză: ,,Străin la vorbă și la port/ Lucești fără de viață/ Căci eu sunt vie, tu
ești mort/ Și ochiul tău mă-ngheață”. Ea simte că Luceafărul aparține unei lumi necunoscute, de care se teme.
Este aici o primă sugestie a ideii de neputință a fetei de a accede spre cunoaștere: ,,Dară pe calea ce-ai
descris/ N-oi merge niciodată”:
Un prim element de structură și de compoziție este dat incipit, care fixează, pe lângă timpul anistoric,
protagoniştii poveştii, figuri-exponent ale celor două lumi. Fata este portretizată printr-un superlativ absolut
de factură populară- „o prea frumoasă fată” și prin epitetul calificativ ,,mândră-n toate cele”- care contribuie
la ţeserea atmosfera basmului, semnificând ideea de puritate, frumusețe, ipostază angelică. Individualizarea
se face prin comparaţii care subliniază unicitatea, doar o pământeană cu daruri deosebite putând să fie atrasă
şi să atragă un Luceafăr- ,,Şi era una la părinţi/ Şi mândră-n toate cele/ Cum e fecioara între sfinţi/ Şi luna
între stele”. Se reiterează mitul zburătorului. Povestea de iubire se înfiripă şi se amplifică sub semnul
visului . Dimensiunea onirică se completează cu simbolul oglinzii, mediatoare între cele două lumi, simbol
al cunoașterii și punct de plecare al tuturor dedublărilor semnificând faptul că Luceafărul va prinde contur în
sufletul fetei în sensul identificării cu dorința ei de împlinire prin iubire. Astfel, primele strofe, uvertură a
poemului, îndeplinesc rolul de a pregăti introducerea temei acestuia.
Un alt element de structură și compoziție este finalul poemului, construit în manieră clasică. Strofele
97,98 ilustreaza pozitia plina de superioritate a geniului car, impasibil, contempla numai, fara a putea
participa la aventura umana- ,,Ce-ti pasa tie, chip de lut/Dac-oi fi eu sau altul?''. Metafora ,,chip de lut''
defineste poetic conditia muritoare a fiintei pamantene, iar interogatia retorica, instabilitatea sentimentelor
umane. Strofa finala, ,,Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece/ Caci eu in lumea mea ma simt/
Nemuritor si rece'' accentueaza ideea ca poetul si a dorit o maxima obiectivizare a finalului, un punct din
care sa transceanda inaltimea Luceafarului pentru a rezuma ceea ce el numea ,,sensul alegoric'' al legendei,
faptul ca geniul ,,nu cunoaste moarte'', dar n-are nici ,,noroc''. Metafora ,,cercului stramt'' subliniaza o data in
plus conditia limitata, in spatiu si timp, a fiintei umane in opozitie cu statutul fiintei superioare- Luceafarul
descindea din ,,sfera'' inaltului, simbol al perfectiunii, infinitului. Forma verbala din sintagma ,,Norocul va
petrece'' este un cuvant din vocabularul limbii romane, avand un sens complex. Pe langa sensul aparent de ,,a
se veseli, a trai din plin'', are si sensul de trecere, adica de inaintare spre moarte, omul este un obiect
al ,,petrecerii'', adica al efemeritatii In schimb, Luceafarul, sinonim aici cu geniul, esste subiect si obiect al
unei actiuni autoreflexive-,,Ci eu in lumea mea ma simt''. Ideea de persoana I este de trei ori marcata in acest
vers. Epitetul dublu din final, ,,nemuritor si rece'' se constituie intr o replica obiectiva, detasata, apolinica,
care defineste nemurirea sinonima cu raceala in plan afectiv. Cadrul protector, romantic, găzduieşte cuplul
Cătălin- Cătălina într-o nouă vârstă a iubirii, adâncită şi maturizată. Nostalgica chemare a fetei adresată
astrului nopţii aduce o schimbare de percepţie : ,,Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază /
Pătrunde-n codru şi în gând/ Norocu-mi luminează”. ,,Casa” şi ,,viaţa” devin ,,codru” şi ,,noroc”. Reacţia
Luceafărului, diferită de cea „din trecut”, dovedeşte acceptarea legii superioare a raţiunii, a datului
După părerea mea, poemul Luceafărul poate fi considerat una dintre cele mai înalte creaţii ale operei
eminesciene şi ale literaturii române. Astfel, poezia eminesciană devine parte integrantă a sufletului
românilor, şi el ,,trăieşte de acum înainte în viaţa poporului său”( Titu Maiorescu).