Luceafărul

de Mihai Eminescu

Perioada marilor clasici, căreia îi aparţine Mihai Eminescu alături de Slavici, Creangă şi
Caragiale este foarte importantă în evoluţia literaturii române, prin modelele literare propuse
generaţiilor următoare.
Lirica este reprezentată în această perioadă de romantismul eminescian. Unul dintre
textele romantice eminesciene ilustrative, considerat capodopera sa, dar şi o sinteză a întregii
sale creaţii este poemul „Luceafărul”, apărut în 1883 în almanahul „România Jună din Viena”,
apoi în revista „Convorbiri Literare” şi în volumul „Poezii”.
Sursele inspiraţiei poetice sunt numeroase. În primul rând, se identifică cele de natură
folclorică, schema narativă fiind preluată din basmul românesc. „Fata în grădina de aur”, cules
de germanul Richard Kunisch, text pe care autorul îl prelucrează succesiv în cinci variante,
conferindu-i încărcătură filozofică. De asemenea, basmul „Frumoasa fără corp” îi serveşte
poetului pentru a exprima neputinţa atingerii absolutului. Motivul zburătorului, acel demon al
credinţei populare, simbolizează invazia instinctului erotic, care, în poemul „Luceafărul”, apare
ca o entitate supremă, dincolo de fire şi se întrupează în două ipostaze antonimice: una angelică
şi alta demonică. O altă sursă de inspiraţie este cea filozofică, ilustrată prin teoria
schopenhaueriană a geniului, care aşază fiinţa superioară în opoziţie cu omul comun. Luceafărul
este însă nu doar în opoziţie, ci şi în complementaritate cu fata de împărat, Cătălina sau cu pajul
Cătălin, care, în tabloul al treilea, împrumută felul superior de a comunica al lui Hyperion.
Primul care avansează ideea că la baza viziunii eminesciene se află ideea lui Schopenhauer e
Titu Maiorescu, care afirma: „Seninătatea lui abstractă arată nota lui caracteristică în melancolie
ca şi în veselie”.
Din punct de vedere tematic, centrală e problematica omului de geniu, în relaţie cu
iubirea, societatea, cunoaşterea, timpul. Sub acest aspect, textul poate fi considerat şi o artă
poetică, în care poetul îşi exprimă concepţia sa despre condiţia poetului şi a creaţiei sale, despre
menirea artei, despre felul în care concepe şi scrie. Condiţia omului de geniu este ilustrată prin
motivul luceafărului, cea mai strălucitoare stea, aşa cum şi geniul e omul superior care aspiră la
absolut, capabil de orice sacrificiu pentru împlinirea idealului în iubire. În opoziţie cu acesta,
Cătălina reprezintă omul comun cu aspiraţii înalte, incapabil să urmeze până la capăt chemarea
absolutului, dar şi să se bucure de iubirea trupească şi de fericirea pământească, fiind prinsă între
fizic şi metafizic. Alte teme ce susţin tema centrală sunt: timpul individual, timpul cosmic,
cosmogeneza şi tema cunoaşterii, ilustrate prin motive precum marea, cerul, pământul, haosul,
tema iubirii prezentată în cele două ipostaze: incompatibilă, neîmplinită, între luceafăr şi fata de
împărat şi împlinită, între două fiinţe asemănătoare (Cătălin şi Cătălina), comuniunea om-natură
ilustrată prin dualitatea spaţială (planul terestru şi planul cosmic).
Titlul face referire în plan denotativ la steaua cea mai strălucitoare de pe cer. În plan
conotativ, alegoric, Luceafărul devine pentru poet simbolul omului de geniu, dotat cu o
inteligenţă superioară, însetat de absolut, capabil să-şi depăşească limitele şi să se sacrifice
pentru iubire.
Poemul ilustrează lirismul obiectiv, personajele fiind considerate voci ale poetului, măşti
ale eului liric, proiectându-se în diverse ipostaze corespunzătoare propriilor contradicţii.
Imaginarul poetic se construiește ca un univers compensatoriu, în antiteză cu realitatea
iremediabil mediocră.
Elementele romantice ale poemului sunt vizibile la toate nivelurile: temele şi motivele
literare abordate, relaţia geniu-om comun, amestecul genurilor şi al speciilor, după cum urmează:
textul are schemă epică prin elemente narative preluate din basm, pretext pentru reflecţia
filozofică, precum şi elemente lirice şi dramatice: succesiunea de scene în care predomină
dialogul. Poemul prezintă şi elemente specifice unor specii ca: idila (în tabloul al doilea prin
jocul erotic al celor doi pământeni), meditaţia (discursul Demiurgului, în care sunt exprimate
profunde idei filozofice), pastelul (cosmic şi terestru), satira (critica la adresa pământenilor),
elegia (neputinţa împlinirii geniului prin iubire, dar şi a omului comun de a-şi depăşi limitele).
Compoziţional, „Luceafărul” este structurat în patru tablouri, construite pe alternanţa
cosmic/terestru, distribuite în 98 de strofe.
Primul tablou (strofele 1-43) surprinde într-un decor romantic povestea iubirii între
ființe care aparțin unor lumi diferite și debutează cu portretul fetei de împărat, unicizată prin
descendenţa nobilă, puritatea şi frumuseţea ieşită din comun, „o prea frumoasă fată”. Debutul
plasează povestea de dragoste într-un timp mitic: „A fost odată ca-n poveşti/A fost ca niciodată”
amintind de punctul de plecare al textului, basmul popular. Fata de împărat este surprinsă într-o
ipostază contemplatoare, la fereastra castelului, îndrăgostindu-se de Luceafăr, care, la rându-i, o
îndrăgeşte pe tânără. Fiecare dintre aceştia aspiră la un element compensatoriu pentru propria
existenţă: pământeană – spre absolut, iar spiritul superior spre materialitate. Cadrul este nocturn,
romantic, favorabil visului, susţinut de motivul serii, al castelului, al zburătorului şi al oglinzii:
„Şi cât de viu s-aprinde el/În ori şi care seară”. Cei doi se întâlnesc în vis, ca urmare a celor două
chemări ale fetei: „De ce nu vii tu? Vină!”. Luceafărul este surprins în două ipostaze: prima,
angelică, de o frumuseţe construită după modelul romantic („Păr de aur moale”, „umbra feţei
străvezii”), iar a doua, demonică („Ochii mari şi minunaţi”). Paloarea feţei şi lucirea ochilor,
semne ale dorinţei de absolut, sunt înţelese de fată ca atribute ale morţii şi, de aceea, refuză să-l
urmeze în lumea lui. Doritor să cunoască experienţa iubirii, Luceafărul este dispus la sacrificiu,
fapt ce sugerează la nivel alegoric, condiţia geniului, capabil să coboare la condiţia de muritor:
„Da, mă voi naşte din păcat/Primind o altă lege”.
Al doilea tablou (strofele 44-64) prezintă idila dintre fata de împărat, numită aici
Cătălina şi pajul Cătălin, ceea ce simbolizează legătura sentimentală între două fiinţe
compatibile, ipostaze ale omului comun. În antiteză cu Luceafărul, Cătălin este întruchiparea
teluricului, a mediocrităţii pământene: „Viclean copil de casă,/Băiat din flori şi de pripas/Dar
îndrăzneţ cu ochii”. Cutreierată de nostalgia iubirii ideale pentru Luceafăr, Cătălina învață lecția
de iubire pământească a celui de-o seamă cu ea, idee susținută și de numele celor doi
protagoniști. Deşi se lasă cucerită în final, Cătălina are încă nostalgia Luceafărului, fapt ce
ilustrează dualitatea fiinţei pământene, prinsă între fizic şi metafizic.
Al treilea tablou (strofele 65-85) îmbină speciile literare: pastelul, poemul, elegia și
meditația filozofică, dezvoltând planul cosmic-universal, unde vocile răsunătoare sunt cea a lui
Hyperion și a Demiurgului. Luceafărul se rupe de lumea fizică și recuperează starea originară,
redevenind Zburător care reia în stăpânire „lumea lui de sus”. Astfel, el redevine spiritul pur,
Hyperion, „cel care merge deasupra”. El adresează o rugă pătimașă Demiurgului, cerându-i
dezlegarea pentru o clipă de iubire. Răspunsul îi accentuează ideea că nici în lumea de jos nu
există repaos, fiindcă blestemul omenirii este povara „prigonirilor de soartă”, nestatornicia, căci
oamenii „se nasc spre a muri/Și mor spre a se naște”. Luceafărul înțelege lipsa de sens a dorinței
sale și își asumă destinul ființei de excepție nesupus limitelor: „Iar tu, Hyperion, rămâi/Oriunde
ai apune.”
Ultimul tablou (strofele 86-98) alătură pastelului și idilei, meditația. Apare delimitarea
clară a celor două planuri ai căror reprezentanți, fata de împărat și Luceafărul, „se privesc”,
pentru a treia oară, fiecare văzându-l pe celălalt din perspectiva condiției sale asumate definitiv.
Cei doi îndrăgostiți, Cătălin și Cătălina, dau sens efemerei lor existențe și își asumă destinul cu
aceeași demnitate ca și geniul care aderă, prin sacrificiu, la condiția lui nemuritoare. Cea de-a
treia invocație, a fetei de împărat, nu mai este o chemare a unei iubiri imposibile, ci o încercare
de a-și proteja fragila fericire, încredințându-și norocul unui astru favorabil. Ultima replică a lui
Hyperion închide toată tristețea unei singurătăți asumate pe vecie. Cea preafrumoasă este acum
numită „chip de lut”, trăind într-un „cerc strâmt”, pusă sub semnul norocului efemer. În antiteză
cu oamenii comuni, geniul este „nemuritor și rece”, evidențiind condiția eternității.
În opinia mea, tema romantică a condiției omului de geniu și viziunea despre lume
ilustrate în acest poem filosofic relevă limitarea omului de rând la viața de muritor și condiția
celui superior, izolat chiar prin calitățile sale excepționale, rămas „nemuritor” prin forța gândirii,
dar „rece” în plan afectiv. De altfel, condiția geniului „nemuritor și rece” dobândește conotații
tragice în acest poem al unei iubiri imposibile și al singurătății absolute a celui condamnat la
nemurire, dar și la singurătate, ilustrând, simbolic, ideea că „iubirea este leagăn de gingășii
erotice, o necesitate spirituală de a trăi viața speței cu toate deliciile de ordin sufletesc, superior”
(G. Călinescu, „Viața lui Mihai Eminescu”), fără ca acest sentiment să fie posibil în raport cu
protagonistul.
În concluzie, cele 98 de catrene cu ritm iambic, rimă încrucișată și măsura versurilor de
7-8 silabe ale poemului „Luceafărul” reprezintă o alegorie pe tema geniului, dar și o meditație
asupra condiției omului surprins în diversele lui ipostaze, de la „omul natural”, în consonanță
perfectă cu lumea materială, până la geniu. Atât de deosebite în esența lor, condiția geniului și
condiția omului comun se dovedesc la fel de tragice, deoarece și unul și celălalt sunt condamnați
să rămână egali cu ei înșiși.