Luceafărul

de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu este ​ultimul mare scriitor romantic european și poetul nostru național. Opera sa vastă
cuprinde poezie lirică, proză și dramaturgie, oglindind, într-o viziune romantică, domeniile majore ale existenței
și cunoașterii umane. Pornind de la o distincţie foarte importantă pe care a realizat-o istoricul Virgil Nemoianu în
lucrarea ​Îmblânzirea romantismului,​ între ​High Romanticism şi ​Biedermaier Romanticism​, se poate afirma fără
nicio îndoială că poezia eminesciană aparține primei paradigme. Ea se caracterizează prin simțul cosmic,
descătușarea fanteziei, perceperea acută a antitezelor universale, idealism, vizionarism și intensitate pasională.
Cu gândirea lui genială, Eminescu a abordat teme romantice ca visul, condiția geniului, iubirea
idealizată, istoria națională, relația viață-moarte, raportul microcosmos-macrocosmos, cosmogonia, apocalipsa
cosmică, miturile, căutarea absolutului, natura etc. Concepția eminesciană se bazează pe filosofia antică și
modernă (mai ales pe teoriile lui Platon, Pytagora, Kant și Schopenhauer), asimilată într-o manieră originală. De
asemenea, în spirit romantic, poetul cultivă melancolia, reveria, paseismul, singurătatea, meditația, satirizarea
prezentului decăzut, stări și atitudini care devin motive lirice fundamentale în opera lui.
În acest context, poemul ​Luceafărul este o sinteză a sistemului său artistic şi o capodoperă a liricii
romantice universale.
Inspirat din basmul muntenesc ​Fata în grădina de aur​, citit de Eminescu, pe atunci student la Berlin, în
cartea călătorului german Richard Kunisch, ​Bucureşti şi Stanbul, poemul a cunoscut cinci variante, fiind elaborat
timp de zece ani​. ​Treptat, autorul a redus materialul epic la o simplă schemă, creând pe baza lui o ​alegorie lirică​.
De asemenea, în poem transpar mitul erotic al Zburătorului,​ surse culturale romantice şi ideile filosofice ale lui
Schopenhauer despre condiţia geniului în lumea muritorilor de rând.
Varianta definitivă a ​Luceafărului ​a fost publicată în ​Almanahul Societăţii Academice „România Jună”
din Viena, în aprilie 1883. În august a apărul în ​Convorbiri literare​, iar în decembrie în volumul ​Poezii.
Luceafărul ​este un poem alegoric cu personaje simbolice. El aparţine, aşadar, ​lirismului rolurilor sau
lirismului măştilor​, în sensul că acestea sunt figurile textuale ale eului liric. Discursul poemului se prezintă ca ​o
sinteză de genuri literare​, cuprinzând fragmente dramatice (dialogate, „înscenate”) şi narative, plasate într-o
enunţare predominant lirică.
Compoziția poemului este dată de cele 98 de strofe dispuse ​în ​patru tablouri​: întâlnirea din vis a fetei
de împărat cu Luceafărul, idila Cătălin – Cătălina, zborul luceafărului către Demiug, iubirea celor doi pământeni
trăită în mijlocul naturii. Imaginile poetice se referă la ​două planuri​, unul ​cosmic – sacru​, celălalt ​terestru –
profan​, aflate într-o simetrie perfectă. Astfel, în primul tablou cele două planuri coexistă şi comunică prin
intermediul visului fetei de împărat. În tabloul al II-lea este reprezentat exclusiv planul uman-terestru, celălalt
fiind doar evocat de Cătălina. Tabloul al III-lea înfăţişează numai sfera cosmic-divină, planul pământesc fiind
evocat în discursul Demiurgului. În ultimul tablou apar, ca şi la început, ambele planuri, dar ele nu mai
interferează. Din punct de vedere narativ, tabloul al treilea îl continuă pe primul, iar ultimul pe al doilea,
creându-se efectul de simultaneitate a evenimentelor (în vreme ce se desfăşoară idila Cătălin – Cătălina,
luceafărul „zboară” spre Demiurg).
Poemul constituie o sinteză de ​teme romantice​: ​geniul, iubirea ideală, visul, nuntirea dilematică,
natura​.
Tema centrală este, aşa cum însuşi autorul nota într-un manuscris, ​condiţia geniului în lume​. Acesta „​pe
pământ nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”
Viziunea lui Eminescu asupra geniului este de factură schopenhaueriană: geniul şi omul comun se află în
antiteză, primul fiind însufleţit de setea cunoaşterii absolute, reuşind să atingă ​ataraxia şi să se elibereze de iluzii
și de ​voinţa oarbă de a fi. Omul comun nu poate ieşi din capcana iluziilor şi, stăpânit de ​voinţă practică, rămâne
prizonierul lumii ​materiale​. Geniul are o natură daimonică (daimoniană), fiind asemeni unui semizeu: om și
supraom în același timp. Între cele două laturi ale sale se duce o permanentă luptă. De aceea, el nu poate fi
fericit.
În poem, geniul este simbolizat de ​luceafărul – Hyperion​. Cele două nume sugerează tragica lui natură
duală: este numit ​luceafăr de către muritori şi ​Hyperion de către Demiurg. Compus din „hyper” şi „eon”,
termenul înseamnă „​Cel care este deasupra” ori „​Pe deasupra mergătorul”​, desemnând o entitate aflată
deasupra timpului și a materiei. În mitologia greacă, este numele unuia dintre cei şase titani, tatăl tuturor aştrilor.
Fata de împărat – Cătălina este muritorul tentat să-şi depăşească limitele. În tabloul întâi, ea trăiește inconștient,
în vis, elanul dezmărginirii, pentru ca apoi să recadă între limitele omului comun, făcând pereche cu ​Cătălin​.
Acesta se află, ca simbol, în antiteză perfectă cu luceafărul, reprezentându-l pe omul mărginit care trăieşte sub
impulsul instinctului vital şi al voinţei practice. În fine, ​Demiurgul reprezintă Principiul Creator (gr. ​Demiurgos​),
Absolutul.

1
 Ingenios este modul în care poetul a transpus problematica abstractă a geniului printr-o a doua temă
romantică: ​iubirea. ​El ne lasă să înțelegem că iubirea este un ​sentiment care le-a fost dat doar oamenilor. Latura
umană a geniului e tentată să iubească, dar esența lui daimonică știe că fericirea prin iubire este o iluzie. Prin
această antiteză trăită de luceafărul-Hyperion, iubirea devine o temă tragică. Pentru fata de împărat, iubirea e mai
întâi o tulburare a sufletului, asemănătoare celei produse de Zburător. Prin iubirea din vis, fata e atrasă dincolo
de lumea ei, într-o suprarealitate cu totul străină. Neputând să o înțeleagă, ea o echivalează cu moartea.
Înfricoșată, se retrage din faţa necunoscutului și se însoţeşte cu cel care, fiind om, îi seamănă: pajul Cătălin.
Pentru Cătălin, la început iubirea e reflexul instinctului primar, un joc erotic, o artă a seducţiei şi o probă a
norocului. Totuşi, în ultimul tablou, iubirea lui sinceră îl înnobilează și devine o poveste a sufletului, plină de
farmec şi armonie.
Bazându-se pe aceste moduri diferite de a percepe iubirea, poetul i-a asociat tema ​atracţiei erotice
dintre reprezentanţii a două lumi opuse ​(tema ​„nuntirii dilematice”​, cum o numește criticul Marin Mincu).
Ea se exprimă prin aspirația la comuniune dintre fata de împărat şi luceafăr. Stăpânită de instincte (de ​voinţa
oarbă de a fi​) care o leagă de lumea materială, fata are, însă, şi un ​eu metafizic​ ce tânjește după absolut.
O a patra temă importantă din poem este ​visul​, cu motivele literare asociate: viața ca vis (ca iluzie)
reveria, visul nocturn, antiteza vis/ trezie. Această antiteză dezvăluie încă o dată structura contradictorie a
omului, care are o latură aspiraţională dincolo de fire şi una ancorată în banalitatea firii.
Tot acest cumul de teme se exprimă printr-o bogăție de imagini și procedee artistice​.
Formula de început („​A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată”​), inspirată din ​incipitul basmelor
populare, ne poartă în timpul mitic al originilor, ca și portretul fetei de împărat. Frumuseţea fără egal ​(„O prea
frumoasă fată” – superlativ popular), nobleţea originii („​Din rude mari, împărăteşti”​) şi virtutea („​Şi mândră-n
toate cele”​) o fac unică, fapt subliniat și prin dubla comparaţie: „​Cum e fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele​.”.
În strofele următoare, imaginile se distribuie pe cele două planuri de referinţă: uman-terestru şi
divin-cosmic. ​Castelul întunecat​, ​umbra,​ ​odaia sunt imagini ale mărginirii pământene. Planul superior se
constituie pe laitmotivul ​luminii,​ a cărei sursă este luceafărul. Acesta „​răsare şi străluce”​ , „​s-aprinde” „viu”,
ţese „cu recile-i scântei/ O mreajă de văpaie​”, apoi ​„din oglindă luminiş” se transformă într-o aură ce înfăşoară
trupul fetei etc.
Visul intermediază între cele două lumi. În vis, fata rostește o invocaţie magică asemănătoare
descântecului: „​Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi
luminează!”. Fata îi cere să dea substanță divină existenţei sale efemere. ​Casa este simbolul ​sinelui​, ​gândul
indică dimensiunea intelectivă, iar ​viaţa​ se referă la statutul său existențial inferior.
Cele două întruchipări onirice ale luceafărului sunt antitetice. În prima, din cer și mare „se naşte” o
fantasmă angelică, însumând și trăsăturile zeului Neptun şi pe cele ale voievodului mitic. În cea de-a doua,
„​se-ncheagă”,​ din contrariile ​soare/ noapte, o fantasmă daimonică, scăldată într-un soare nocturn, paradoxal, cu
părul negru şi ochii lucitori „​ca două patimi fără saţ/ Şi pline de-ntuneric”​. Intensitatea privirii, paloarea lipsită
de viaţă, tristeţea contemplativă, plutirea ireală se accentuează în cea de-a doua manifestare, când el vine plutind
în adevăr​, adică mai aproape de esenţa sa de „daimon”- „genius”. Fata e fascinată de frumuseţea lui abstractă,
dar luceafărul îi pare ininteligibil şi inaccesibil.
Chemată de fiecare dată în eternitatea ​sferei hypereonice (indicată întâi ca împărăţie oceanică, apoi ca
împărăţie celestă), fata intuieşte că între lumea ei şi cea a astrului e prăpastia morţii: „​Căci eu sunt vie, tu eşti
mort”.​ În fapt, luceafărul e în afara conceptelor de ​viaţă şi ​moarte,​ căci numai ceea ce se naşte le şi cunoaşte:
„eu sunt nemuritor / Iar tu eşti muritoare​.” Pentru a trece această prăpastie, fata îi cere să se nască printre
muritori, sacrificiu pe care, într-o încordare tragică a dorinţei, luceafărul îl primeşte.
Conceput în antiteză cu cel anterior, ​al doilea tablou (idila dintre cei doi pământeni) se deschide cu
portretul lui Cătălin. Originea („​Băiat din flori şi de pripas”)​ , rostul pe lume („​copil de casă, un paj ce poartă
pas cu pas/ A-mpărătesii rochii”​), însuşirile (​viclean, îndrăzneţ cu ochii​), mişcarea strecurată (“​Se furişează
pânditor”​ ) îl aşază, punct cu punct, în opoziţie cu luceafărul. Cătălin are ​obrăjei ca doi bujori /De rumeni​,
sugestie a poftei de viață lipsite de spirit. El seamănă și cu zeul minor Cupidon, copil viclean şi neastâmpărat ce-i
seduce pe muritori şi-i atrage în vâltoarea iubirii. Dragostea, aşa cum i-o descrie Cătălinei, este un joc mărunt, în
care el întinde capcane pentru a-şi găsi perechea: „​Cum vânătoru-ntinde-n crâng/ La păsărele laţul/ Când ţi-oi
întinde braţul stâng / Să mă cuprinzi cu braţul...”. Î​ n contrast cu chemările luceafărului spre infinit şi eternitate,
Cătălin o îndeamnă la anonimatul existenţei obişnuite: „​Hai ş-om fugi în lume/ Doar ni s-or pierde urmele / Şi nu
ne-or şti de nume​.”.
La capătul acestui joc al seducției, Cătălina își recunoaşte esenţa în Cătălin: ​„şi guraliv, şi de nimic/
Te-ai potrivi cu mine​.”.
Desfăşurată simultan cu scena muritorilor, călătoria lui Hyperion către Demiurg, din ​tabloul al treilea​,
este o ascensiune superluminică. Timpul se comprimă fantastic, ca şi cum s-ar devora pe sine însuşi ​(„...căi de

2
mii de ani treceau / În tot atâtea ​clipe​”) şi spaţiul îşi pierde coordonatele. Transformat într-un continuum de
lumină („​Părea un fulger nentrerupt...​ ”), Hyperion traversează universul creat, care se dematerializează
progresiv: „​El zboară [​ ...] ​/Pân’ piere totul, totul​...”. Din acest punct, poetul imaginează neantul, folosind
procedeul negării: „​unde-ajunge nu-i hotar/​, ​Nici ochi spre a cunoaşte,​/ ​Şi ​vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri
a se naşte”. Î​ n acest abis al inexistentului, „​totuşi e / O sete care-l soarbe,/ E un adânc asemene/ Uitării celei
oarbe”​. Emanaţie a Principiului Absolut, eonul este resorbit de cel care l-a creat.
Rugăminții de a-l face om, Demiurgul îi răspunde printr-o amplă justificare a refuzului: Hyperion e parte
din conștiința divină, poartă în sine o lume („​- Hyperion, ce din genuni / Răsai c-o-ntreagă lume​...”) şi, de aceea,
moartea sa ar echivala cu negarea întregii creații și a Demiurgului însuşi. Moartea lui Hyperion e o
imposibilitate: „​Nu cere semne şi minuni/ Care n-au chip şi nume​.” [...], căci „​Noi nu avem nici timp, nici loc /
Şi nu cunoaştem moarte.”
În ​ultimul tablou​, poetul prezintă ipostaza cea mai înaltă a emoţiei de care sunt capabile făpturile
muritoare, ilustrând „ora de iubire” a celor doi pământeni. În tablou se reunesc motivele eminesciene din
binomul tematic natură-iubire: seara, asfințitul, noaptea, luna, crângul, teiul, florile de tei. În natura erotizată,
cuplul de îndrăgostiţi trăieşte o reverie ce-l melancolizează. Lipsa onomasticii (​„...doi copii / Cu plete lungi,
bălaie”​ ) aşază perechea sub aura inocenţei originare. Remarcăm, de asemenea, schimbarea registrului stilistic al
discursului: tonul ludic, familiar şi oral din tabloul al doilea este înlocuit de limbajul solemn. Prin iubire, Cătălin
accede la o altă treaptă a vieții, aşa cum fata aspirase, tot prin iubire, la trăirea în absolut. Poemul atinge astfel un
punct simetric cu cel iniţial, fapt accentuat prin reluarea, într-o repetiţie aparentă, a invocaţiei magice. Dar apar
diferențe semnificative: luceafărul e chemat acum să pătrundă în ​codru (în planul material general), pentru a-i
lumina fetei ​norocul​, adică soarta între limitele căreia s-a resemnat.
Finalul ​poemului cuprinde răspunsul dat de luceafăr. El exprimă superioritatea rece, ​ataraxia geniului
care, cu dispreţ, contemplă ​cercul strâmt al omenirii: ​„- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?//
Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.​”. Retras în
sfera depărtărilor, Hyperion consimte implicit că ​ora de iubire ar fi însemnat o tristă experienţă a înstrăinării de
sine. Pe pământ, iubirea nu poate fi plăsmuită în forme absolute, perfecte, decât în vis.
Toată această bogăţie de semnificaţii e susţinută printr-o ​retorică perfect echilibrată, prin interferenţa
registrelor stilistice şi o adevărată ​sinteză a speciilor lirice​. În ​Luceafărul ​se reunesc meditaţia, idila, poezia
onirică, pastelul, poezia gnomică, elegia. Cele 98 de catrene, cu versuri de 7-8 silabe, au un ​ritm iambic şi
muzicalitatea dată de ​rima încrucişată​, masculină în versurile impare şi feminină în cele pare.
În concluzie​, în niciun alt text poetul nu a dat o asemenea amplitudine idealului său romantic şi dramei
sale omeneşti. Dintre toate figurile de genii care-i străbat creaţia, luceafărul exprimă cel mai bine condiţia tragică
a geniului care e constrâns să fie singur pentru că e singular (unic).