Luceafărul

Reperul 1: numirea perioadei, a curentului sau a orientării tematice +

evidențierea a două trăsături ale curentului (romantism)
Mihai Eminescu este un scriitor reprezentativ pentru perioada
Marilor Clasici, alături de Ion Creangă, Ioan Slavici, I. L. Caragiale.
Acesta a abordat toate cele trei genuri literare, însă cu predilecție liricul.
Opera acestuia înglobează elementele romantice cu cele autohtone, ale
specificului național. [ Considerat ultimul mare poet european,
Eminescu a fost o personalitate copleșitoare care s-a remarcat prin
fantezia creației și profunzimea filosofică a mesajelor transmise prin
creațiile sale. ]
Poemul “Luceafărul” este o capodoperă a creației eminesciene.
Acesta a fost publicat inițial în aprilie 1883, la Viena, dar apare și în
revista “Convorbiri literare” în august 1883. Ulterior, acesta este inclus
în singurul volum antum eminescian.
Romantismul este un curent literar, apărut în Europa, la sfârșitul
secolului al XVIII-lea, ca o reacție împotriva clasicismului și a
raționalismului iluminist. Acest curent a promovat manifestarea
fanteziei, a sincerității sufletești și a originalității.
Poezia se încadrează în romantism, deoarece sunt ilustrate toate
trăsăturile acestui curent. Printre procedeele romantice regăsite sunt:
exacerbarea eului, interesul pentru destinul uman excepțional, tema
condiției omului de geniu, dar și prezența antitezei.
O primă trăsătură care permite încadrarea poemului în romantism
este reprezentată de sursa de inspirație folclorică. Sursa de inspirație
folclorică este provenită de la un basm popular românesc , intitulat:
„Fata în grădina de aur”, care descrie iubirea dintre o fată de împărat și
un zmeu, personaje simbolice care aparțin unor lumi diferite. De
asemenea, este valorificat și mitul Zburătorului, conform căruia ivirea
sentimentului erotic la tinerele fete este produs din cauza apariției, în
visul acestora, unei ființe imateriale. Eminescu intervine și schimbă
finalul basmului, pe care-l valorifică, datorită atitudinii răzbunătoare a
zmeului din final (când acesta aruncă o stâncă peste fată, iar pe tânărul
de care se îndrăgostise îl lasă să moară de durere), accentuând astfel
problematica geniului.
O altă trăsătură a romantismului este dată de îmbinarea genurilor
și a speciilor. Fiind un poem filosofic pe tema condiției omului de geniu,
se subliniază atât elemente epice, cât și cele dramatice și lirice.
Trăsăturile epice se observă în cadrul de basm și în incipitul acestei
opere: „A fost o dată ca-n povești/ A fost ca niciodată”. Cele dramatice
se ivesc prin prezența dialogului și prin prezența personajelor (Cătălin,
Cătălina, Luceafărul, Demiurgul, fata de împărat). Elementele lirice se
remarcă prin afectivitate, limbaj expresiv și prin exprimarea directă a
gândurilor și sentimentelor.
[ SAU( în locul unei de mai sus):
O altă trăsătură de natură romantică constă în folosirea antitezei,
procedeu artistic preferat de reprezentanții acestui curent. Astfel,
discursul liric dezvoltă antiteza dintre omul de geniu și omul comun,
dintre planul teluric și celest. Relația dintre fata de împărat și Luceafăr
este marcată de vorbele fetei („Căci eu sunt vie, tu ești mort/ Și ochiul
tău-ngheață”) sugerează atât diferențele dintre cei doi, cât și limitarea
gândirii fetei care nu se poate desprinde de lumea ei spre nemurire.
Antiteza dintre planul terestru și cel cosmic este sugerată, la nivel
fonetic, de alternarea tonului minor cu cel major, ce se realizează prin
distribuția consoanelor și a vocalelor: „Iar cerul este tatăl meu/ Și
mumă-mea e mare”. ]
Reperul 3: analiza a minim două elemente de structură reprezentative
Elementele de structură și compoziție sunt ilustrative pentru tema
iubirii, înțeleasă aici ca valoare umană supremă.
Titlul face trimitere la motivul central al operei și susține alegoria
pe tema romantică a geniului în lume. În ceea ce privește semnificația
titlului, cuvântul „luceafăr” provine din latinescul „lucifer” și reprezintă
denumirea populară a planetei Venus și a unor stele mai strălucitoare.
În sens conotativ, el devine un simbol al unicității și superiorității. [ Prin
intermediul acestuia se ilustrează crezul filosofic eminescian, conform
căruia ființa umană este sortită pe vecie unei lupte fără speranță
pentru depășirea propriei condiții. ]
Lirismul textului este unul obiectiv, evidențiat prin frecvența
verbelor la persoana a III a: „A fost odată ca-n povești”, „ Ea părul și-l
îndreaptă”, „Luceafărul așteaptă”. În acest sens, autorul recurge la
măști lirice , după cum le numește criticul Tudor Vianu, care
întruchipează ale ipostaze diferite ale eului liric. [ Cătălin și Cătălina
reprezintă ipostaze ale omului simplu, muritor, ce are aspirații înalte,
titanice, dar care nu se pot materializa într-o împlinire de natură ideală.
Hyperion și Luceafărul constituie întruchipări ale omului superior,
genului, care dorește să se definească prin iubire, însă trăiește drama
incompatibilității cu o persoană de o altă condiție cognitivă decât a lui.
Cea de-a treia ipostază înfățișează demiurgul, ca simbol al perfecțiunii
către care aspiră atât geniul, cât și omul comun. ]
Prozodia poemului îi susține muzicalitatea, măsura este de 7-8
silabe, iar rima este încrucișată.
Reperul 2: Numirea temei + evidențierea a două elemente
semnificative pentru temă
Tema iubirii este evidentă prin prezența omului de geniului, prin
zborul pentru împlinirea dragostei, dar și prin aspectele naturii terestre
și cosmice. Motivele romantice de la începutul poemului, castelul,
fereastra și oglinda, susțin atmosfera de contemplație și de vis.
Din punct de vedere compozițional, poemul este alcătuit din 98 de
strofe, dispuse în patru tablouri ce ilustrează două
planuri:universal-cosmic și uman-terestru. Primul și ultimul tablou se
află în simetrie, în timp ce al doilea prezintă planul terestru, iar al
treilea consacrează planul cosmic. Acestea evidențiază și susțin tema
poeziei.
În primul tablou se îmbină armonios cele două planuri, prin
prezentarea mediului în care trăiesc membrii cuplului. Poemul începe
cu prezentarea fetei de împărat, Cătălina, care este descrisă ca fiind
unică(“Era una”), superioară(“Mândra-n toate cele”) și cu însușirile
divine(“Cum e fecioara între sfinți“). Luceafărul este metamorfozat,
fiind “frumos ca un înger sau ca un demon”. Întâlnirea dintre cei doi se
petrece în somn și vis sau prin puterea gândului omenesc. Fata de
împărat îi adresează două chemări, spunându-i Luceafărului să se
“coboare”, să devină muritor. Totuși, la finalul primului tablou, fata își
dă seama de diferențele dintre ea și Luceafăr(“Căci eu sunt vie, tu ești
mort/Și ochiul tău mă-ngheață”).
Al doilea tablou se desfășoară doar în sfera terestră și prezintă
idila dintre doi oameni obișnuiți, Cătălina și Cătălin. Fata își pierde
însușirile unice și se lasă fermecată de un “viclean copil de casă”.
Cătălin este un reprezentant al lumii mediocre ce trăiește sub zodia
norocului.Deși inițial atitudinea fetei este oscilantă (“mai nu vrea, mai
se lasă”), ea realizează că dorul de Luceafăr va rămâne o simplă
nostalgie. Propunerea lui Cătălin de a fugi împreună le oferă
oportunitatea împlinirii într-o sferă limitată: “Hai ș-om fugi în lume/
[…] Vei pierde dorul de părinți/Și visul de luceferi”.
Al treilea tablou este integral cosmic și prezintă călătoria
intergalactică a lui Hyperion către Demiurg. El este gata să își ofere
nemurirea în schimbul “orei de iubire”, să renunțe la cunoașterea
obiectivă pentru
patima ispititoare a vieții pământești. Demiurgul nu poate interveni
asupra ordinii, care era era deja prestabilită, și îi oferă împotrivitorului
tainele supreme: rațiunea și calitatea de stăpân a universului terestru.
În ultimul tablou, se reunesc simetric planurile existenței și se
reface echilibrul tulburat. Singura invocație pe care fata i-o mai
adresează Luceafărului este doar din nevoia de ocrotire(“Norocu-mi
luminează”). Fata trăiește de fapt, iluzia efemeră de fericire, iar
răspunsul Luceafărului denotă profunda dezamăgire(“Ce-ți pasă ție,
chip de lut”).
În concluzie, consider că în acest poem romantic, Eminescu
vorbește nu numai despre iubire ca valoare umană supremă, ci își
mărturisește concepția despre existență. Astfel, opera este una de
valoare inestimabilă în literatura universală, poemul bazându-se pe o
„lirică a măștilor”(Tudor Vianu).

Notă:

1) Ceea ce este scris între [...] este pentru cei ce vor un eseu mai complex.

2) V-am lăsat comentarea tuturor secvențelor poetice, puteți alege doar 2 dintre ele
când învățați.( Și incepeți cu O primă secvență sugestivă pentru tema operei este/ O
altă secvență reprezentativă pentru temă este…….)