Luceafarul

de Mihai Eminescu

Perioada marilor clasici reprezintă pentru literatura română momentul

consolidării cele trei genuri literare: epic, liric și dramatic, precum și al așezării stabile
în matca unei valori estetice impusă de Titu Maiorescu prin articolele sale critice, dar
și prin calitatea de îndrumător al epocii. Sub auspiciile originalității și ale specificului
național se afirmă scriitori care rămân stâlpi de susținere ai literaturii, cunoscuți sub
numele de cei patru mari clasici: Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale
dar si Ion Creanga.
Romantismul românesc apare în mijlocul secolului al XIX-lea asimilând
principiile estetice ale celui european și anume promovarea unor surse de inspirație
națională, teme precum iubirea, moartea, condiția omului de geniu si singurătatea,
relația dintre iubire și natură și accentul pus pe descrierea sentimentelor.
Mihai Eminescu a fost poet, prozator si jurnalist roman considerat de critici
drept cea mai importanta voce poetica a literaturii romane. Opera “Lucefarul” a
apărut în 1883, în Almanahul Societăţii Academice Social- Literare România Jună
din Viena, fiind apoi reprodus în revista Convorbiri literare.
Poezia “Luceafărul” este opera întârziată a romantismului, aceasta
încadrându-se în curent prin inspirația din folclor și mituri și figură de stil specifica
romantismului, antiteza.
Opera are ca sursă de inspirație principală basmul popular romanesc “Fata
din grădina de aur” culeS de germanul Richard Kunisch. In basm este vorba de un
zmeu care se îndrăgostește de o fată de împărat, care îi cere să devină muritor ca
ea, iar în timpul în care zmeul cerea dezlegare de a fi muritor fata îl trădează
îndrăgostindu-se de Florin, un muritor. În semn de răzbunare zmeul aruncă o piatră
peste fata de împărat omorându-o iar Florin e blestemat să sufere tot restul vieții.
Sursa de inspirație folclorică face referire și introducerea poemului fiind
asemănătoare cu cea a basmelor populare: “A fost odată ca-n povești/ A fost ca
niciodată”.
De asemenea poezia “Luceafărul” are la bază are ca sursă de inspirație și
mitul folcloric al zburătorului care simbolizează înflorirea sentimentului de dragoste a
fetelor adolescente, cauzată de un personaj fantastic, o semi divinitate erotică un
demon cu chip frumos, care acționa în timpul nopții si aducea tulburări și zbucium în
mintea tinerelor.
 Figura de stil specifica romantismului care își face apariția în numeroase
rânduri în acest poem este antiteza. O primă relație de antiteză este cea între cei doi
îndrăgostiți Luceafărul și fata de împărat care au statuturi diferite: Luceafărul
reprezintă omul de geniu ființa superioară iar fata de împărat omul comun obișnuit.
Astfel între cele două personaje se dezvăluie opoziții de tipul eternitate-moarte,
masculin-feminin, aproape-departe, vis-realitate. Această discrepanța creeaza
imposibilitatea materializării iubirii lor.
Cele doua planuri în care se desfășoară imaginarul poetic se afla si ele în
relație de antiteza prin faptul ca unul este cosmic, veșnic si nemărginit, iar cel
terestru este efemer si limitat. Planurile diferite constituie un obstacol în împlinirea
iubirii dintre Luceafăr si Fata de împărat.
Arătările Luceafarului se afla de-asemenea în relație de antiteza căci în
ipostaza inițială este creionat ca fiind un înger, iar la a doua chemare a fetei, se
dezvăluie sub aspecte unui demon. Omul de geniu este a descris asemenea entității
din mitul zbutratorului.
Tema poemului filozofic este condiția omului de geniu într-o lume ostilă, geniu
care este neînțeles, rămâne izolat și singur în lumea lui nemuritoare. Tema specific
romantica operei este completată de elemente precum visul noaptea antiteza iubirea
dintre personaje și descrierea cadrului natural terestru și cosmic.
O primă secvență ce evidențiază tema romantică este “O, cere-mi, Doamne,
orice preț/ Dar dă-mi o altă soarte” ce surprinde dorința arzătoare a luceafărul lui de
a se transforma într-un muritor. Astfel el călătorește până la începutul timpului la
demiurg să îi ceară să îl transforme de dragul iubirii. Interjecția “o” evidențiază
ardoarea cu care Luceafărul este dispus să renunțe la nemurire pentru fata de
împărat. Versurile “și pentru toate dă-mi în schimb/ o oră de iubire” sugerează
sacrificiul suprem pe care vrea sa îl facă pentru a petrece un timp infim în compania
ființei iubite în comparație cu lumea infinită a lui Hyperion.
O a doua secvență ce pune în evidență tema poemului este “Trăind în cercul
vostru strâmt norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt nemuritor și rece.”
Aceasta reflectă reacția dezamăgită a luceafărului la vederea cuplului dintre fata de
împărat care își pierde unicitatea și devine Cătălina și Cătălin. Metafora “cercul
vostru strâmt” semnifică dimensiunile infime al lumii omenești față de cea a lui
Hyperion, lume infinită pe care Cătălina o refuzase. Astfel luceafărul renunță la ideea
de iubire și se întoarce la starea lui meditativa și neutra.
Titlul susține caracterul alegoric al poemului, Luceafăr semnificând în mod
denotativ numele planetei Venus, iar conotativ este un simbol al unicității si
superiorității, întruchipând geniul. Titlul se referă la motivul central al textului si
unește doua mituri: unul romanesc al stelelor călăuzitoare si unul grecesc al lui
Hyperion, sugerând prin acesta natura duală a personajului romantic.
 Imaginarul poetic e structurate pe patru tablouri ale căror evenimente se
desfășoară pe doua planuri: uman-terestru si universal-cosmic.
Tabloul întâi are ca specific alternarea celor doua planuri si este descrisă
povestea de dragoste dintre doua ființe ce fac parte din lumi diferite: Luceafărul ființa
superioară iar fata de împărat ființa obișnuită dar cu aspirații de a-și depăși condiția.
Cei doi îndrăgostiți se întâlnesc în mediul oniric, iar astfel au loc doua chemări
pasionale ale fetei care îl invita pe Luceafăr în lumea terestra prin invocarea: “Cobori
în jos Luceafăr blând…”. În aceste sens, astrul ii Răspunde si se metamorfozează
prima oară într-un înger iar a doua oară într-un demon. La fiecare chemare
luceafărul îi cere fetei de împărat să vină cu el în lumea nemuririi dar aceasta refuză
și îi cere la rândul ei, ca el sa se transforme în muritor fapt ce luceafărul îl va
accepta.
Tabloul al doilea are în centru planul uman-terestru în care este dezvăluită
idila dintre doua ființe pământene: Catalin, care este descris ca un “Viclean copil de
casa” si fata de împărat care își pierde unicitatea si devine Cătălina. Fata îl alege pe
Catalin căci este o iubire palpabila între cei doi, în care nu-i desparte diferita de
statut.
Tabloul al treilea are central spatial cosmic si este prezentata călătoria
Luceafarului în spațiul intergalactic si dialogul cu Demiurgul căruia ii cere condiția de
om muritor. Călătoria din spațiul cosmic al Luceafarului este un drum ale cunoașterii
Si al autocunoașterii prin care devenea Hyperion. Ajuns la Creator, Luceafărul isi
exprima dorința de a deveni muritor pentru a experimenta iubirea. Pentru Hyperion
experiența Iubirii este o decădere căci ăsta însemna coborârea în lumea
destertaciunii. În final, Demiurgul ii spune ca transformarea Luceafarului este inutila
căci fata l-a uitat deja.
In tabloul al patrulea se interferează planul cosmic cu cel terestru si începe
prin prezentarea idilei dintre Catalin si Cătălina. Astfel fata îl observa pe Luceafăr si îl
cheamă ca sa ii lumineze norocul cu Catalin, dar Hyperion rămâne indiferent la
chemarea Cătălinei, degustat de indiferenta umană. Ultima sa replica sugerează
limitarea condiției umane care nu este capabilă sa se autodepseasca, astfel
Hyperion devine conștient de faptul ca condiția lui este eterna si ireversibila.
În concluzie, poezia prezintă condiția omului de geniu în captiv într-o lume
muritoare această condiție este evidențiată prin încadrarea în romantism dar și prin
elemente de compoziție și limbaj precum titlul și imaginarul poetic.